Fata și armata

Își căuta părinții cu privirea. Doar cu coada ochiului. Nu avea voie să învârtă capul. Era îmbrăcată în uniformă militară. Stătea nemișcată în coloană. În poziție de drepți. Împreună cu alți aproape 70 de tineri admiși în 2013 la Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”.

De o oră, Marina Pavlov se afla la Complexul memorial „Eternitate” din Chișinău. Urma să depună jurământul militar. În acea zi de 25 august 2013, aproape de ora 10, erau în jur de 30 de grade. Dar Marinei îi părea că temperatura e mult mai ridicată. Uniforma camuflaj din stofă groasă nu-i lăsa corpul să respire. De o lună purta uniforma. Zi de zi. Dar nu se obișnuise cu ea. Și bereta neagră, în loc să-i protejeze capul de razele solare, din contra le atrăgea. Simțea cum emoțiile o sufocă.

Lumea se tot aduna. În spațiul între intrarea centrală și monumentul „Maica Îndurerată” din mijlocul memorialului, erau peste două sute de oameni – părinți, bunei, frați, surori, rude, prieteni, colegi ai viitorilor militari. Cu toții veniseră să vadă cum persoanele lor dragi vor jura credință Patriei.

Marina scruta cu privirea mulțimea de vizitatori, în căutarea părinților. Nu putea accepta ideea că mama Elena și tata Valentin nu-i vor fi alături. Anume azi.

Au fost prezenți la toate evenimentele la care a participat pe parcursul celor 19 ani ai ei – matineele de la grădiniță, examenele, concursurile, olimpiadele de la școală. Nu admitea gândul că nu vor vedea cum ea, unica lor fiică, depune jurământul. Considera ziua de 25 august 2013 una dintre cele mai importante pentru ea. Era începutul carierei de militară.

Gândul o ducea la casa părintească din Ungheni. De mai mult de o lună nu fusese acasă. De mai mult de treizeci de zile nu dormise în patul ei mare, acoperit cu pătura albă, moale, pufoasă din camera ei cu perdele roz. Pentru prima dată a fost atât de mult timp despărțită de părinți. De când s-a înscris la concursul de admitere la Academia Militară din Chișinău.

Decizia să devină militară a luat-o neașteptat de repede.

În iunie 2013, ca orice absolventă de liceu, susținea examenele și se gândea la ce facultate să depună actele. Se descurca bine la toate obiectele, așa că avea mai multe opțiuni. Dar nu avea un plan A. Nici B. Și nici o strategie pentru viitorul ei de după liceu. Doar niște idei vagi.

În una din zile, între examene, diriginta și-a anunțat elevii că la liceu vor veni reprezentanții Academiei Militare din Chișinău, să le facă o prezentare. Majoritatea absolvenților Liceului Teoretic „Ion Creangă” din Ungheni s-au dus la acea întâlnire. A mers și Marina, chiar dacă s-a gândit că informația va fi pentru băieți. Nu aștepta nimic de la tinerii în uniforme care le povesteau despre studiile militare. Era o temă care n-o interesa.

Dar, la un moment dat, militarii au început să le vorbească despre oportunitățile pentru femei. Au menționat că la academie au fost rezervate 10 locuri special pentru fete. Brusc, Marina a simțit cum îi crește adrenalina. Pe neașteptate i-a apărut un plan. A înțeles ce vrea să facă. Voia cât mai repede să discute cu părinții.

Când a ajuns acasă, mama era la serviciu, la fabrica de vin. Tata venise la prânz. Marina, foarte entuziasmată, a început să-i povestească despre Academia Militară și despre hotărârea ei de a-și face studiile acolo. Tata a ironizat: „Ei, ce militar din tine? Eu am fost în armată. Știu ce-i asta.” Și s-a dus la lucru. Deține o afacere. „Gospodărie țărănească”.

Seara, discuțiile despre studiile militare au continuat. Mama a răbufnit: „Ei, ce fel de profesie îi asta? Nu-i pentru o domnișoară așa ceva!” Cu media peste 9, Marina putea fi admisă la mai multe facultăți. Părinții visau s-o vadă medic sau farmacistă.

Au încercat să vorbească cu ea. S-o convingă să renunțe la idee. Dar Marina a rămas neclintită. „Dacă n-o să mă susțineți, o să mă duc singură.” Așa și a făcut. S-a dus la Centrul Militar Teritorial Ungheni să depună dosarul de admitere. Șeful de acolo nu i l-a acceptat: „Uite la tine! Ești slăbuță, micuță. N-o să te ia.”

Marina a venit acasă și le-a spus părinților întâmplarea. Tata s-a enervat: „Și tu ai cedat așa ușor?” I-a zis scurt: „Hai cu mine!” Au mers împreună.

Comandantul Centrului Militar a întrebat-o: „Tu știi ce concurs e acolo?” A măsurat-o din cap până în picioare, s-a uitat în dosarul ei și a continuat: „Ai un metru și cincizeci și opt și patruzeci și cinci de kilograme. Crezi că o să te primească?” Dar documentele le-a înregistrat.

Când au venit acasă, i-au povestit mamei toate detaliile. Mama n-a spus nimic. Marina a înțeles că părinții au decis s-o susțină. Așa și a fost. Își cunoșteau fiica. Îi știau caracterul. De mică, dacă își punea ceva în cap, nu renunța. La grădiniță educatoarele îi dădeau să recite cele mai lungi poezii. Fetița le repeta până le spunea fără vreo greșeală. Și la școală învăța, până cunoștea foarte bine materialul. Și obținea note maxime. Tata, de câte ori privea televizorul mai târziu, își găsea fiica cu ochii în manuale. Îi spunea: „Hai, Marina, destul. Culcă-te.”

La balul de absolvire a purtat o rochie galbenă scurtă, perfect mulată pe corp, pe care a găsit-o împreună cu mama, după zeci de rochii probate. Când a văzut-o, a zis: „Rochia asta o vreau.” Era destul de scumpă pentru acea vreme – peste o mie trei sute de lei. Dar mama i-a cumpărat-o, pentru că știa că fiica ei nu acceptă orice.

Pentru bal, ca și colegele, Marina a decis să-și facă un machiaj profesionist. Pentru prima dată în viață. Nu avea răbdare să vadă rezultatul. Dar când machieuza și-a terminat lucrul, Marina s-a uitat în oglindă și a izbucnit în plâns. I-a părut că poartă o mască. Și că machiajul îi știrbește din personalitate. Tata i-a zis: „Liniștește-te. Pune-ți rochia, pantofii cu toc și ai să vezi că toate o să se potrivească.” L-a ascultat. S-a dus la bal machiată. Dar, în viața de toate zilele, machiajul nu și-a găsit loc pe fața ei. Doar unul foarte discret. Și cu ocazii speciale.

Între 22 și 26 iulie, în timp ce colegii se odihneau după absolvirea școlii, Marina a plecat la Chișinău, la Academia Militară. Avea de susținut două teste – la inteligență și pregătire fizică. Șaizeci de întrebări din istorie, limba română, fizică, matematică, logică. Cros și exerciții de abdomen. În punctajul final ambele probe valorau la fel.

În acel an, la concursul de admitere au participat peste două sute de candidați, inclusiv 37 de fete, care au concurat pentru 9 locuri. Marina Pavlov a trecut testele cu succes și a fost admisă.

După înmatriculare, cei 65 de studenți și studente au plecat la Centrul de Instruire de la Bulboaca. Urma cursul de integrare militară. Timp de trei săptămâni.

Ore epuizante de educație militară generală, pregătire tactică, instrucție a focului.

Uniformă. Regim strict. Disciplină riguroasă. Efort fizic solicitant.

De la 5 dimineața până la 10 seara. Zilnic. Fără weekenduri.

În felul acesta, viitorii militari erau testați fizic și psihologic.

Câteva tinere nu au rezistat. Marina a rămas. Mai mult. Provocările o mobilizau. Adrenalina o exalta. Deveni și mai sigură că locul ei este în armată. Era gata să depună jurământul militar.

Acum stătea în poziție de drepți în mijlocul memorialului, dar cu privirea continua să-și caute părinți. Urmărea fiecare om. Fiecare cuplu.

În sfârșit, i-a observat. Inima i-a tresărit de bucurie. Mama și tata erau acolo.

Cât a durat ceremonia, părinții nu și-au scăpat fiica din ochi. Au remarcat că era mai joasă și mai subțire decât ceilalți colegi și colege. Dar vocea ei, în timp ce rostea textul jurământului, a sunat ferm: „Eu, Marina Pavlov, intrând în rândurile Forțelor Armate, jur credință Republicii Moldova și poporului ei… ”

Mama, ca de obicei, a plâns. Și tata a avut emoții. Nu le-a arătat, dar Marina le-a simțit. După ceremonie, s-au pornit cu toții la Ungheni, cu automobilul. Marina avea câteva zile libere înainte de începerea studiilor. În mașină, tata o întreba despre armată. Compara cu perioada când și-a satisfăcut serviciul militar. Cu vreo treizeci de ani în urmă. Discuția era interesantă pentru ambii. Nu conversau ca tată și fiică. Ca doi camarazi.

„Lui tata îi plăcea să povestească despre armată. Vorbea cu admirație despre disciplina militară. Afirma că armata îl călește pe om. Avea și un album special, cu fotografii și diplome din acea perioadă, pe care le arăta cu multă mândrie copiilor. I s-a propus să rămână în armată. Să devină ofițer. Dar a ales să se întoarcă la baștină. La pământ.”

Marina era obișnuită de acasă cu disciplina și munca. Tata i-a învățat de mici, pe ea și pe fratele ei mai mare Vova, să se trezească devreme, să vină de la joacă la timp și să se culce la ora stabilită. De mici i-a pus pe ambii copii la treabă. I-a învățat să facă toate muncile din grădină – să sape pământul, să prășească și să plivească buruienii, să culeagă roada. În garajul din „Gospodăria țărănească“ avea mai multe mașini agricole. Și Marina, și fratele ei, tot timpul liber îl petreceau acolo, împreună cu tatăl lor.

Vova a devenit șofer de curse lungi.

Marina s-a ținut de carte.

Tatăl lor avea o vorbă: „Pentru discoteci, bani n-am. Dar pentru cursuri de engleză, șoferie – găsesc bani.” Așa că Marina a învățat engleza. Și șoferia. Ulterior i-au prins bine.

În septembrie, Marina Pavlov s-a prezentat la Academia Militară din Chișinău. A fost una dintre primele trei fete din Republica Moldova înmatriculate la specialitatea de infanterie.

Urmau patru ani de studii militare.

6.00. Trezire. Îmbrăcare rapidă. Înviorare. Igienă personală. Dejun. Ore de pregătire de luptă. Prânz. Antrenamente. Activități. Instructaj. Pregătire individuală. Cină. Apel de seară. Stingere la ora 22.00.

Acesta era programul zilnic. Cu mult efort fizic. Presiune psihologică. Program strict. Activități contra cronometru. Disciplină de armată. Cu sancționare pentru orice abatere. Cu o singură zi liberă pe săptămână. Cu o plecare pe lună acasă. Cu evaluări și teste în fiecare semestru.

Fetele erau la egal cu băieții. La lecții, antrenamente, activități. Aparent, se împăcau bine. Dar se mai întâmpla ca cineva să arunce câte un reproș: „Nu e locul femeilor în armată.” Pe Marina o deranjau aceste înțepături. Dar nu riposta. Își căuta de treabă.

Pentru cele 16 studente – șase de la anul doi și 10 de la anul întâi, a fost adaptată o cazarmă. Erau primele două promoții de la Academia Militară, la care au fost admise fetele. Condițiile de viață erau ascete. Minimum de mobilier, puține obiecte permise. Un pat îngust și o noptieră cu trei polițe. Doar obiecte de igienă personală și lenjerie de corp. „Nu puteai să-ți pui ursulețul de acasă lângă tine.” Uniforma spălată și călcată – pe speteaza patului. Încălțămintea lustruită oglindă – lângă pat. Lucrurile personale aranjate perfect pe cele trei polițe din noptieră.

În cazarmă era și o debara, unde toate fetele aveau voie să țină câte o geantă cu haine civile. Atât.

Părinții erau la curent cu tot ce i se întâmpla fiicei lor la academie. Marina zilnic vorbea cu mama la telefon. Îi povestea cu lux de amănunte cum se simte, ce face, ce i se întâmplă. Așa se obișnuia în familia Pavlov.

Mama o încuraja: „Marina, tu prin multe ai trecut și ai răbdat. Trebuie să mergi înainte.” Dar, după fiecare discuție cu fiica, făcea câteva cercuri în jurul casei și se văita: „Doamne, unde mi-am dat eu copchilu’ meu?!”

Marina a acceptat toate provocările armatei.

Inclusiv mâncarea soldățească. Meniul era mereu cam același. Dimineața – terci, pâine cu unt și ceai. La amiază – borș sau supă, terci cu carne cu sos și compot. Seara – mai des piure de cartofi cu o bucată de pește, pâine cu unt și ceai.

Terciurile erau pe loc de frunte. De mei, de grâu, de orz, de porumb, orez, hrișcă. Întotdeauna, fierte pe apă. Dar specialitatea casei era „drabuha”. Așa numeau viitorii ofițeri terciul din arpacaș – o masă de culoare bej, lipicioasă, practic fără gust, dar care îi ținea sătui jumătate de zi.

Marinei nu-i plăcea mâncarea din armată. Îi lipseau fructele și legumele din grădina părintească. Îi era dor de bucatele mamei. Zeama de pui cu tăiței de casă și multă verdeață, sarmalele din frunză de vie sau cu „chipăruși”, fasolea prăjită, roșiile marinate, puii umpluți, omleta de vară, „plină” cu roșii și ardei, tocănița cu mămăliguță. Toate pregătite de mâna mamei.

A absolvit Academia Militară printre cei mai buni. A primit gradul de locotenent și a fost repartizată în Batalionul de Gardă, în funcția de comandant de pluton. În batalion sunt șase companii. Iar în fiecare companie, două sau trei plutoane.

Când a ajuns în Batalionul de Gardă, comandantul de companie de atunci, Dumitru Bordea, a aliniat efectivul de soldați pe platou. Erau aproximativ 60 de militari în termen. Marina stătea în fața lor în poziție de drepți și-i urmărea. Ei o priveau oarecum mirați. Era unica femeie. Și prima fată comandant de pluton de infanterie. Cam jumătate dintre tinerii din platou urmau să-i fie subalterni. S-a prezentat cu voce tare: „Sunt Marina Pavlov, absolventă a Academiei Militare a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, specialitatea infanterie. Sunt aici în calitate de comandant pluton doi!” Pe ultimele cuvinte a simțit cum îi tremură vocea.

De atunci, locotenent Pavlov a dat sute de comenzi și rapoarte. În fața superiorilor și subalternilor. Timp de mai mult de doi ani a instruit zeci de militari în termen. Între timp, a fost avansată în grad.

Toate activitățile soldaților din plutonul pe care îl conduce, locotenent-major Pavlov le ține sub control. Face ședințe, instruiri, apeluri, inspecții. Elaborează tabele de posturi. Organizează servicii de gardă. Efectuează controalele necesare. Toate – în strictă conformitate cu regulamentul.

Ziua de muncă a comandantului plutonului numărul 2, locotenent-major Pavlov, începe la ora 6.00 și se încheie la ora 17.00.

Înțelege, simte, vede că unei femei îi este mai greu decât unui bărbat să se impună în fața subalternilor. Unii dintre soldați mai greu acceptă să se subordoneze unei femei. Uneori îi opun rezistență. Năravurile patriarhale încă n-au emigrat din Moldova. Dar Marina nu se lăsa stingherită. Îi pune la respect.

În timpul exercițiilor tactice desfășurate la Baza Militară de Instruire de la Bulboaca, cu trageri de luptă și cele mai intense antrenamente, comandantul de pluton Marina Pavlov se află alături de soldați. 24 de ore din 24.

La antrenamente aleargă alături de ei. Kilometri. Le spune: „Aveți câte 18 ani. Sunteți bărbați. Viitori întemeietori de familii. Trebuie să fiți puternici.”

Marina practică alergatul zilnic de mai mult de un an. Trei kilometri pe zi este standardul ei. A început să alerge cu regularitate în 2018, în SUA. La o școală militară din Missouri, unde a participat la o instruire de șase luni. A plecat în state după ce a susținut cu succes două teste la limba engleză. Primul, cu specialiști din Republica Moldova. Al doilea, cu cei din SUA. I-au prins bine orele suplimentare de engleză făcute acasă, la Ungheni.

În Statele Unite, locotenent Pavlov a devenit iarăși studentă. De rând cu militari din alte țări, timp de două luni, și-a perfecționat engleza la cursuri de profil. A susținut examenul. Unii, care l-au picat, au trebuit să se întoarcă acasă.

Marina a fost îndreptată la Școala poliției militare din statul Missouri. Ajunsă acolo, a mirat-o, mai întâi, numărul mare de femei în uniforme. Și comandantul școlii era o femeie. Chiar în prima zi, doamna general a venit să-i cunoască pe studenții internaționali. Nu le-a dat ordine, nu le-a cerut rapoarte. A discutat cu ei prietenește, pe picior de egalitate. Marinei i-a plăcut această manieră de comunicare.

În clasa în care învăța locotenent Pavlov, din 30 de stagiari, 16 erau fete. Toate aveau studii militare superioare. Marina a remarcat ambiția lor. Erau pregătite, în rând cu bărbații, să plece în misiuni de menținere a păcii. În locuri fierbinți de pe glob.

Marina a urmat un curs de teorie și practică pentru comandanții de pluton. Împreună cu ceilalți, a participat la aplicații și simulări pentru patrula militară. A învățat cum să oprească un automobil condus de un șofer în stare de ebrietate sau drogat. A luat parte la exerciții de salvare a oamenilor în situații de risc și accidente. A fost implicată în antrenamente de intrare forțată în încăperi unde aveau loc infracțiuni.

A participat la misiuni în teren de mai multe zile. Exercițiile se desfășurau și ziua, și noaptea. Aceste antrenamente le sporeau capacitatea de reacție în cazuri de forță majoră. Le dezvoltau abilitățile în citirea hărților topografice. În misiuni, militarii tineri erau testați la rezistența fizică și psihică.

Plecau în jur de 30 de militari cu câteva Hummer-uri. Cu minimum de provizii și apă. În drum se pomeneau în ambuscadă. Sau pe un teren minat. Sau erau atacați cu folosirea substanțelor fumigene. După fiecare exercițiu tactic, comandanta aduna echipa și, împreună, analizau activitatea fiecărui militar, în parte, și a întregului pluton, în ansamblu. În programul de studiu al școlii erau multe activități care prevedeau dezvoltarea spiritului de echipă. În același timp, fiecare militar era pus în situații care îl făceau să-și controleze mai bine emoțiile, să fie capabil să depășească panica, frica și alte vulnerabilități.

Într-o noapte, au fost treziți pe neașteptate și urcați în Hummer-uri. Pe drum, rând pe rând, au fost lăsați la marginea unei păduri, de unii singuri. Fiecăruia i s-a dat o busolă, o lanternă și o hartă. Au primit sarcina să ajungă în timp prestabilit în punctele marcate pe hartă.

Când i-a venit rândul, Marina a sărit din camion în întuneric. S-a retras în fugă, conform instrucțiunii, în pădure. La un moment dat, s-a oprit să-și tragă răsuflarea. Întuneric beznă. Liniște mortală. A scos busola și harta din buzunar. A aprins lanterna. Dintr-o dată, auzi un zgomot. S-a speriat. Într-o clipă a stins lanterna. S-a dat după un copac. Și-a întrerupt respirația. Zgomotul devenea mai deslușit. Inima i s-a dus în călcâi. Marina rămânea nemișcată. Cu toate simțurile încordate. Își forța ochii să scruteze întunericul. Zgomotul se auzea chiar în preajma ei. Brusc, Marina a văzut sclipirea a doi ochii. După care a deslușit o siluetă. A respirat ușurată. Era o căprioară. Animalul s-a oprit pentru o clipă, după care a luat-o la goană. Marina și-a calmat respirația. A aprins lanterna. A scos harta și busola. A stabilit direcția și a pornit prin pădure. Era atentă la tot felul de foșnete. Cel mai mult nu voia să dea față în față cu un urs. Știa că în zona ceea erau urși. Odată cu primele raze de soare, s-a simțit mai în siguranță. A găsit cu ușurință punctele indicate pe hartă. Iar la locul de destinație a ajuns mai devreme de ora limită. Câțiva studenți și studente s-au pierdut și au trebuit să fie căutați de un grup de militari. Marina, împreună cu colegii care și-au încheiat cu succes misiunea, a urcat satisfăcută în Hummer-ul care i-a dus la locul dislocației.

Prin Viber, veștile despre viața de la baza americană ajungeau la Ungheni, la părinții Marinei. „O trecut prin greu în America. Foarte greu. Ne-o povestit.”

„Doamne! Duși prin păduri. Lăsați acolo. Fără apă, mâncare. Numai cu busola. Trebuia să ajungă la locul de destinație.”

„Și-apu’ fugăreală. Câte 6 kilometri!”

„Da’ ea e bravo! Câteodată mă întreb: ‘De unde în fata asta așa slăbuță, atâta rezistență, atâta putere?’ Numai să dea Dumnezeu să fie apreciată după merit.”

Din SUA, Marina s-a întors acasă cu o distincție și cu siguranța că poate să-și facă o carieră militară. La întrebarea unde și cum se vede peste ani, răspunde cu hotărâre: „Niciodată nu trebuie să ne punem limite. Mereu trebuie să tindem la mai mult. Și dacă va exista șansa să devin și general, să am posibilitatea să-mi pun așa o răspundere pe umerii mei, eu cred că nu voi ezita.”