Polina CupceaO Dacia veche de culoare albastră parchează în fața unui service din centrul orașului Hâncești. Șoferița Galina, o femeie viguroasă cu față blândă, iese din automobil. E 7:50. Mai sunt 10 minute până când mecanicii auto își vor începe ziua de muncă. Însă femeia nu se lasă intimidată de plăcuța care anunță cu scris mășcat și citeț graficul de lucru. Trage cu putere de clanța ușii albe, strigând:
– Serioja, Serioja!
Liniște.
Măsoară service-ul dintr-un capăt în altul cu pași largi și, încruntată, renunță. Se întoarce la mașină, să aștepte înăuntru. Termometrul indică -4 grade Celsius. Numai urcă la volan, că Serioja, un bărbat mărunțel și negricios, se ițește din dosul ușii.
– Nu mai lucrează centurile de siguranță, îl anunță ea pe mecanic, trântind ușa mașinii.
Bărbatul își aprinde o țigară, o pasează în colțul gurii și îi explică că are pe cineva căruia nu-i mai trebuie „curelele”, doar că va trebuie să aștepte până i le aduce.
– Ei, hai, dară. Mă întorc peste vreo oră.
Traficul în Hâncești e lejer. Galinei îi ia doar câteva minute să parcurgă vreo două intersecții „serioase” și să parcheze lângă o cafenea aflată la subsolul unei clădiri.
Genunchiul stâng o doare și îi îngreunează mersul. Ca să ajungă în local, trebuie să lase în urmă vreo 30 de trepte. Se mai sprijină de balustradă, mai geme, mai privește aspru la teracota de pe jos și, într-un final, pășește în cafeneaua adormită în care răsună muzică pop.
Barmana, o fată subțire și cu părul blond la vârfuri, o anunță că poate să bea cafea doar dacă deține certificat de vaccinare și nu o lasă până nu i-l prezintă.
Pe masa din mijlocul sălii stă un scaun cu picioarele în sus. Galina îl dă jos și se face comod. Ar trebui să se vadă cu o avocată căreia i-a lăsat niște documente, dar e indecisă – să tragă o fugă până la ea sau să lase întâlnirea pe altădată și să se concentreze pe alte chestii mai urgente!?
Până să ia o decizie finală, își gâdilă nările cu aburii unui cappuccino fierbinte.
Galina Moșneaga are 66 de ani. Și-a luat permisul de conducere la 47 și, de atunci, nu mai depinde de serviciile nimănui și nici nu mai stă cu mâna întinsă la „poputkă” (autostop – din rusă).
Ideea de a deveni șoferiță o curtase înainte să împlinească jumătate de secol. Cei șase copii, toți stabiliți peste hotare, mai aduceau câte o mașină ca s-o vândă în Moldova și, până îi găseau cumpărător, o lăsau în ograda părintească. Feciorii i-au și propus să încerce vreuna, dar femeia nu-și imagina că s-ar putea descurca cu toate pedalele și cu regulile de circulație.
– În viața mea nu am crezut că voi merge pe mașină, explică ea senină, cuprinzând cu palmele ceașca fierbinte de cappuccino.
A răzbit-o într-o seară de iarnă, pe când încă lucra contabilă la o companie de asigurări din Hîncești. Ajunse până în Lăpușna cu o mașină de ocazie, dar tot mai avea 16 kilometri până la casa sa din satul Pașcani. Transportul public nu mai circula la acea oră târzie, așa că singura șansă era să prindă o altă mașină de ocazie.
Vântul îi șfichiuia obrajii, iar gerul o pătrundea până la oase. Atunci, în acea viforniță, și-a jurat că va obține permisul de conducere. Plus că, de ani de zile, replica unei cumnate îi stătea „înfiptă în inimă”.
– Mi-a zis odată că sunt bună numai să fac copii. Și asta tare m-a durut. Atunci mi-am zis în sinea mea: ‘L-as că am să vă arăt eu, într-o bună zi, la ce-s bună!’.
Așa că, a doua zi, a sunat la o cunoștință să-i recomande un profesor cumsecade care să o învețe regulile și cum să mânuiască automobilul. Apoi s-a înscris la o școală auto din Hâncești. Concomitent, îl mai ruga pe Colița, un puști de 14 ani din mahala, să-i mai arate pe imaș unele șiretlicuri la Nissanul pe care-l lăsase feciorii.
– A învățat rapid. E bună șoferiță, o laudă astăzi Colița, puștiul devenit un bărbat de 30 de ani.
Astfel, în februarie 2004, Galina Moșneaga avea 47 de ani și un permis nou-nouț în buzunar.
– Examenul l-am dat ușor. Cu 17 ani în urmă, nu era așa complicat ca acum. Examinatorul mi-a arătat câteva semne de circulație, după care mi-a dat câteva sarcini de manevrare a mașinii: înainte, înapoi și asta a fost tot, își aduce aminte femeia, sorbind din cafea.
De-atunci a schimbat Nissanul pe vreo cinci Renault-uri. Acum se plimbă cu o Dacia Logan de care încă nu e pregătită să se despartă. „Mai mult de 2 ani nu țin o mașină. [Dar] Cu asta deja merg pe al cincilea an.”
– Vreau să-mi cumpăr o Dacia Duster. Tare îmi plac. Și cu asta e bine, că pot târâi „setcile” (cuști din plasă – din rusă) cu purceluși, baloane cu gaz, dar am să văd cum o să fac și cum o să chitesc, povestește ea, urcând scările cafenelei.
La service suflă vântul. Galina parchează, în timp ce Serioja o întâmpină cu un zâmbet larg.
– Ce-i, Serioja, ai adus? întreabă șoferița îngrijorată.
– Konechno (desigur – din rusă)! îi răspunde mecanicul plin de sine și se apucă de treabă.
Cât Serioja desface și deșurubează, trage și potrivește centurile, Galina se plimbă cu mâinile în buzunar. Din când în când, verifică telefonul, să se asigure că nu a ratat apelul vreunei băbuțe care are nevoie să fie dusă undeva. Zgribulită, privește la Serioja. Bărbatul e plin de voie bună, șuierând un cântec înțeles numai de el.
– Serioja, și încuietoarea de la portbagaj nu lucrează, își aduce aminte Galina.
– Altădată. Gata, una-i băț! o anunță vesel bărbatul. E prima dată când schimbă centurile de siguranță, iar faptul că i-a reușit fără prea mult efort îl face să fie și mai bine dispus.
Când termină, Serioja îi arată Galinei cum să spele centurile. Femeia îl urmărește cu atenție, întinzând ușor gâtul înainte. Într-un final, dă aprobator din cap și plătește.
Deschide ușa Daciei, dar nu mai apucă să intre. Aude în spatele ei cum doi bărbați, veniți între timp la service cu o mașină, ironizează pe seama ei, precum „că e bătrână și încă merge pe automobil, deși ar trebui să stea acasă, la călduț”.
Galina privește preț de câteva secunde în pământ, căutând vreo două vorbe de duh. Renunță și pornește grăbită la piață, la o croitoreasă căreia i-a dat să-i repare o pereche de pantaloni.
– Se mai găsesc și în sat bărbați să-mi zică și să mă jignească: ‘Fa, nu-ți ajunge? Când ai să te astâmperi?’. Eu nu am făcut rău la nimeni niciodată intenționat. Când eram mai tânără, plângeam pentru toate vorbele pe care le auzeam la adresa mea sau îmi părea rău că am zis vreo vorbă nelalocul ei. Astăzi, sunt nepăsătoare. Zic ce am de zis direct în față, fără regrete, explică ea, căutând un loc de parcare.
La intrarea în piață întâlnește un moșnegel pipernicit.
– Bună, bade Ioane!
– Bună! Te duci acasă? o întreabă moșul smerit.
– Uite, mașina e acolo! arată femeia în direcția automobilului.
Se despart. Piața din Hâncești seamănă cu Piața Centrală din Chișinău, numai că e mult mai mică. Haine lângă produse alimentare, tapuci (ciupici -n.r.) lângă drujbe și muzica moldovenească care se ia la întrecere cu cea rusească: când Ion Suruceanu iese în față cu piesa „Tânăr eu eram și fericit”, când Александр Добрынин (Alexandru Dobrînin) cu „Розовые розы” (Trandafiri roz – n.r.) îl acoperă.
La croitoreasă, Galina se reține mai puțin de 10 minute. Cu pantalonii reparați la subțioară, străbate piața în sens invers. Lângă mașină, o așteaptă cuminte moș Ion. Bătrânul se așează pe bancheta din spate, potrivindu-și cușma pufoasă pe urechi.
Femeia pornește motorul, cotește pe o stradă lăturalnică, iese la marginea orașului și accelerează până la 70 de kilometri pe oră. Ridică și până la 100, recunoaște ea, dar doar „unde trasa e bună și netedă”.
Moș Ion, de meserie șofer, o laudă că e tare disciplinată și că, de facto, „femeile la volan sunt cu mult mai atente decât bărbații”. O confirmă din propria experiență.
Tiruri cu plăcuțe lipite de parbriz și inscripționate „Vasea” sau ”„Iura” trec în sens opus. Galina nici nu le bagă în seamă. Privește atent drumul asfaltat care îi aleargă în față printre pădurile din preajma Hînceștiului.
Unii șoferi o salută cu mâna, alții îi claxonează. „Din respect, cine știe”, consideră ea, dar nu le răspunde. E „nepăsătoare”, așa cum se autocaracterizase mai devreme.
La început, când trecea pe lângă ea vreun tir, o treceau sudorile și tremura toată. Astăzi, a depășit temerile. „Nu trebuie să te temi. Pe mine greutățile mă încurajează și mă întăresc”, spune ea răspicat, cu ochii fixați în șosea.
Cel mai lung drum pe care l-a parcurs a fost până la Aeroportul Chișinău, fără să intre în oraș. Apoi a intrat și în capitală, de nevoie. Și-a dus cea mai bună prietenă la spital. „Mă temeam de prăpădenie, dar Maria, care nu are permis, mă îmbărbăta: ‘Hai, că Domnul nu o să ne lase! Înainte și încetișor, Galea!’.”
Ar muri dacă nu ar avea automobil. S-a deprins atât de mult cu el, încât nu e zi să nu-l scoată din ogradă. Toată ziua e pe drumuri: acum duce o băbuță, acum e la Hâncești cu treburi, acum e în Pereni – satul vecin, acum e la garaj – o clădire de la marginea cătunului plină cu utilaje cumpărate de copii. „Aș muri și de urât. Așa, mă mai mângâi.”
Oamenii din sat și din împrejurimi au botezat-o „Galea, taxista”. S-a întâmplat după ce, într-una din zile, mergea spre Hâncești și a luat la bord o consăteană rămasă cu mult în spatele unui grup de femei, alături de care pornise la drum.
La final, când s-a întâlnit din nou cu grupul de femei, acestea au întrebat-o, mirate, cum de le-a ajuns din urmă atât rapid. „Păi, Galea Moșneaga m-o adus”, le-a răspuns ea. Dar pentru că în sat sunt două de Galea Moșneaga și grupul nu putea înțelege care dintre ele, femeia a completat: „Galea, taxista, măi!”.
Totuși Galina nu se consideră taximetristă. Mai degrabă „sluga naroda” (sluga poporului – din rusă): strânge toți oamenii pe care îi întâlnește în drumul său, lăsându-i la porți. Duce sătenii prin satele vecine sau oraș și îi aduce, iar vara „îi repede până pe deal, la prășit”.
Luna trecută, la un miez de noapte, a dus o femeie la maternitate. „M-a sunat și m-a rugat. Ce puteam să fac?! La unu de noapte m-am îmbrăcat și am transportat-o.” Altădată, tot noaptea, un „băietan” a rugat-o să-l ia din marginea Lăpușnei, că îngheța. Uneori, până și unii taximetriști apelează la ea, în special după ce au băut un pahar de vin și nu mai pot urca la volan. Spune că noaptea, în general, „ajută doar dacă e vreo urgență, dar din aceștia care vor la baluri – nu”.
Cu toate astea, majoritatea sătenilor o văd ca pe taximetristă. „Ei, dacă nu ar fi tanti Galea cu mașina, nu știu ce ne-am face. Ea e unica pe văile astea care nu ne refuză și ne ajută la orice oră. Da, sunt taximetriști, dar ei sunt tocmai la Hâncești, dar de-acolo și până în sat, apoi înapoi, e un preț, dar așa, tanti Galea ne ia și pe degeaba”, o laudă unul dintre „clienții” fideli.
Așa că Galina Moșneaga a ajuns „taxistă” fără să vrea. A încercat la un moment dat chiar să-și deschidă o firmă de taxiuri, dar cei de la Hâncești nu i-au dat voie, ei, personal, „să tăxuiască”. „Au zis că eu, dacă deschid compania, nu am voie să fiu șofer, dar trebuie să facă acest lucru angajații, așa că am renunțat. Și îl duc pe cel care mă roagă sau care mi-i în drum. Cel mai des apelează băbuțele sau unele profesoare. Adică o anumită categorie de oameni. Eu le duc, le aștept, le ajut, le aduc până în poartă, iar lor asta le place. Un fel de consilier sunt pentru ele.”
Se întâmplă să aibă și câte două sau trei comenzi pe zi, dar sunt și zile la rând când se plimbe doar până la garaj. De regulă, nu cere de la nimeni un ban. Fiecare se achită cum poate. Pentru ea e important ca măcar să-și acopere cheltuielile de benzină.
„Odată o băbuță a ținut morțiș să-mi dea 300 de lei, că tare des o duceam și aduceam de la Hâncești și nu-i luam nimic. Altădată, am plimbat o rudă vreo câteva zile prin raion, ca să-și pună la punct treburile. La urmă mi-a întins 100 de euro. I-am spus că eu nu pot să-i iau bani. Suntem neamuri. Mi-a dat un parfum francez original.” Sunt și din cei care nu-i dau nimic. „Aceștia sunt bogații!”. Dar ea nu se plânge și nici nu le cere ceva. „Dumnezeu cu dânșii. Bodaproste, am din ce trăi!”
Până să aibă din ce trăi, Galina a ajuns și prin Federația Rusă să muncească, și în Grecia, ca, într-un final, să se ogoiască acasă. Acum are grijă de niște terenuri cumpărate de copii. Luni de zile a umblat pe la Hâncești cu băbuțele de la care cumpăra pământ și „cred că de-atunci li s-a întipărit că eu merg la volan și, astăzi, mă văd ca taxistă, apelând la mine”, consideră Galina.
Moș Ion o roagă să oprească la unul dintre magazinele din Lăpușna, că să-și ia o pâine.
– Dacă poți, dacă nu…, se uită pios la ea, zâmbindu-i ștrengar printre cei doi dinți.
– Desigur, bade Ioane. O să-mi iau și eu ceva, îl liniștește Galina.
Cu două plăcinte cât o roată de căruță, la ieșirea din magazin se întâlnește cu directoarea gimnaziului din Pașcani, Ecaterina Ursu, o doamnă cam de vârsta ei, cu un șal aruncat pe umeri și cu unghiile vopsite într-un roz sclipitor.
Își surâd reciproc. Se cunosc de demult, dar au legat o prietenie mai strânsă după ce, cu câțiva ani în urmă, Galina a cărat cutii cu vopsea pentru școală. Atunci a apostrofat-o pe directoare: ‘Doamna Ecaterina, dumneavoastră aveți bani și vă puteți procura o mașină. Cât o să vă mai rugați la unul sau la altul?’.
Directoarea a înlemnit. „Eu, să conduc!?”, a replicat ea. Doar că, un an mai târziu, la 64 de ani, Ecaterina Ursu a obținut permisul de conducere. „Nu înainte să o învăț câteva manevre pe toloacă”, remarcă Galina, amintindu-și cum agățau de haragi câte o sticlă cu apă și manevrau printre ei, fără să-i atingă. „Da, da! Fără tine nu mai urcam în viața mea la volan”, râde Ecaterina cu recunoștință.
Două angajate ale unui local care prepară mâncare pentru diverse festivități, dar, „în ultimul timp, mai mult pentru morturi”, se apropie și le întrerupe conversația. O roagă pe Galina să le ducă la Pereni. Femeia transferă gențile din salon în portbagaj și le face loc alături de moș Ion, care stă chitic lângă geam, cu pâinea subțioară.
La intrarea în Pașcani îl lasă pe moș Ion la poartă, apoi gonește mai departe, spre Pereni. Trece pe lângă casa ei, care e chiar în marginea satului, o privește lung și o apucă la deal, pe un drum de țară pietruit.
În Pereni se întâlnesc pe drum cu alaiul unui mort. Galina reduce viteza, trage mașina pe dreapta și așteaptă.
– Ia ține, Gali, banii, că noi ne dăm jos aici. Nu mai are rost să ne duci până acasă, că este mortul pe drum și o să aștepți până mâine, zice una dintre femei, întinzându-i o bancnotă mototolită de 10 lei.
– Nu, nu, nu! O să-mi achitați când mă comandați! le răspunde Galina cu ochii la cortegiu.
Când două femei robuste, pline de viață și cu genți voluminoase ajung în dreptul ei, una dintre ele se apropie și-i întinde o pomană.
– Ține, Gali, că noi, iaca, ne-am făcut șefe pe morturi, râde zgomotos una dintre ele.
– Bodaprosti!
Între timp, de mașină se apropie lelea Ioana, soția decedatului. „Repedă-mă și pe mine la cimitir, că nu mai pot!”, se roagă ea, gâfâind.
Galina își face „o pomană” și merge, încet, în urma cortegiului, până la locul de veci. Bătrâna fosăie apăsat. Deschide portiera. Se ține strâns de mâner, în timp ce pipăie, cu pâslele, pământul înghețat. Se poticnește, apoi, găsindu-și echilibrul, iuțește pasul.
Cortegiul se pierde pe poarta cimitirului. Galina privește de-afară, cu mâinile încolăcite pe piept. Nu se teme de moarte. „Înainte – da! Astăzi – nu! Nici bătrână nu mă simt, doar foarte activă.” Mai are treburi și, până nu le rezolvă, nu se lasă bătută.
Se întoarce spre mașină, scutură covorașul de pe scaunul șoferului și o ia din loc. Ajunge la magazinul din centrul satului Pereni, vizavi de o biserică fastuoasă și galbenă. Vânzătoarea îi dă un pachet cu documente și o roagă să-l ducă la Primărie.
Se împacă bine cu vânzătoarea. „Ea e cea care îmi trimite clienții”, o prezintă Galina pe femeia subțirică și înfofolită. „D-ap’, dacă ești săritoare la nevoie și ne ajuți… Nu bei și conduci atent”, reacționează femeia din spatele tejghelei. Mai schimbă vreo două vorbe și, cu mapa la subsuoară, iese din magazin.
În biroul secretarei de la Primăria Pașcani e ambuteiaj. Galina se așază cuminte pe unul dintre scaunele decrepite de lângă ușă și se pune pe așteptat. În hol își face apariția Serioja, un bărbat cu hainele jerpelite și cu fața pământie de scârbă.
– Ce-ai pățit, Serioja? îl întreabă Galina calm, vrând parcă să-i oblojească durerea nevociferată încă.
– Mi-a pus amendă poliția, 13 mii de lei, că nu aveam numere la căruță și eram olecuță cinstit. Ah*iesc, nu alta!
Brusc, bărbatul își curmă vorba. Se așază pe vine, rezemându-se cu spatele de perete și cu privirea în gol. Galina îl îmbărbătează cu un: „Las’ că o să treci și peste asta”, lasă documentele la secretară și iese din clădirea Primăriei.
Lângă mașină se întâlnește cu o infirmieră care vine agale din direcția Centrului de Sănătate, îndreptându-se spre casă. Galina îi face semn să urce. Câteva minute mai târziu, o lasă într-un capăt de sat. Mai are să treacă pe la garaj, să verifice dacă totul e în regulă.
Deschide ușile unei clădiri sumbre și lunguiețe. Câteva tractoare, mai vechi și mai noi, o întâmpină posomorâte. Se poziționează lângă cel mai nou, mândria ei și a feciorului care și-a deschis afacere agricolă în sat. „Las’ că repar piciorul și am să învăț să merg și pe tractor. Dacă trebuie să le fac eu pe toate…”, spune ea oreacum consolată.
Ajunsă acasă, își toarnă o farfurie cu zeamă și se face comod în fața televizorului, unde rulează o emisiunea rusească. Seara e lungă. Comenzile s-ar putea să pice din minut în minut. „Cine știe?”
Până atunci, mai are câteva ritualuri de bifat în agenda zilei: să vorbească cu toți cei șase copii și să-și împărtășească experiențele zilei cu cele mai bune prietene pe chatul Facebook.
A doua zi, ar trebui să fie în picioare la 5 dimineața. Ca de obicei, o să trebăluiască prin prejurul casei, apoi să pornească motorul Daciei și, „vâj la deal, vâj la vale”, cum o descriu sătenii și rudele.
Foto – Polina Cupcea
Editare – Nicolae Cușchevici