Liliana BotnariucPentru Grigorie e consoartă de 57 de ani.
Pentru Iurie și Ala e mamă de 55 și, respectiv, 52 de ani.
Pentru colegi e Nina Dmitrievna de 50 de ani.
Pentru dispeceratul 112 e 883.
Pentru sistem e cea mai vârstnică felceră pe ambulanță.
.
Nina Leancă, sau Nina Dmitrievna, cum obișnuiesc să-i zică colegii, coboară din pat la ora șase. Își înfundă picioarele într-o pereche de ciupici roz și merge la oglinda din baie să-și aranjeze părul castaniu, albit la rădăcini. Se țintește câteva clipe cu ochii căprui, după care privirea i se prelinge pe fața brăzdată de riduri.
Din baie o ia spre bucătărie, în celălalt capăt al coridorului care străbate apartamentul cu trei camere primit acum 32 ani de la stat. Pornește un radiou mic, făcut cadou acum trei ani de la feciorul Iurie, și crainicul îi dă de știre: 6 grade Celsius și posibile ploi.
Într-o cratiță pune fasolele fierte de cu seară. Sunt pentru ea. Într-o tigaie prăjește pește. Sunt pentru el.
Ea ține post. El e ateu.
În mai puțin de o oră este gata de ducă. Îmbrăcată într-o maletă gri pe gât, o jachetă neagră pe de-asupra și o fustă neagră, plisată, până la glezne, încercă să potrivească marginile unui fular lung și să-l aranjeze pe cap.
Un bărbat de 87 de ani, cu părul și sprâncenele albe ca neaua, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni gălbui, un pulover gri și-o jachetă neagră, o urmărește cu privirea. E soțul Grigorie, fost profesor de fizică și matematică și cel care-i este alături de 57 de ani.
S-au cunoscut în satul Răzeni, unde Nina ajunsese imediat de pe băncile școlii de medicină, ca felcer ambulant, iar peste doi ani s-au și căsătorit.
– Ouă, pește la amiază ai să mănânci. Brânză și smântână îți faci singur!, îi spune ea, în timp ce îmbrăcă o scurtă neagră, lungă până la genunchi.
– Bine, răspunde Grigorie serios. Să închei eu?, întreabă acesta, afișând un zâmbet cuminte pe față, când o vede chinuindu-se cu fermoarul.
– Încheie tu!, încuviințează ea.
Și în timp ce Nina își face ultimele ajustări, soțul dispare într-o cameră din celălalt capăt al coridorului. „Grișa, ia dă-mi telefonul cela să-l ieu cu mine! Că aista n-are minute, dacă vreu să sun undeva”, îi strigă soția din urmă. „Dă-mi telefonul cel mititel!”, repetă Nina când îl vede venind cu mâinile goale.
Cât soțul își târâie papucii de cameră din antreu până în cameră și înapoi, Nina încalță o pereche de cizme scurte fără blană. Ia telefonul, geanta, punga neagră și iese. Grigorie rămâne în ușă preț de câteva secunde. Atât cât să surprindă privirea soției când întoarce capul.
La 7:31, după 15 minute de mers, Nina intră într-un cabinet spațios de la primul etaj al Urgenței din Cimișlia, denumită oficial Substația de Asistență Medicală Urgentă.
Ia un umeraș și aranjează pe el fusta și vesta. Apoi își trage o pereche de pantaloni albaștri vătuiți și un hanorac tot albastru, cu o pată de portocaliu în partea de sus. De-asupra mai aruncă o jiletcă cu epoleți de salvator și cu 903 pe spate.
Își pune la îndemână telefonul de serviciu mobil, inscripționat și el cu trei cifre: 883. Este numele ei de cod cu care se identifică în comunicarea cu dispecerii de la Serviciul Naţional pentru Apelurile de Urgenţă 112.
La 8:15 are prima chemare – o bătrână cu hipertensiune din oraș. O inspectează și o transportă la spital. La a doua – o femeie cu schizofrenie. Însoțită de un polițist, o duce la Spitalul de Psihiatrie din orășelul Codru.
Când revine, își lasă jiletca pe spetează scaunului, își face loc pe pat, trage chestionarele de pe masă mai în față și se pune pe încercuit și completat răspunsurile la cele 54 de întrebări per pacient.
De pe patul de vizavi o urmărește Nadea Crețu, colega cu care împarte frățește toate chemările. Nina una, Nadea una, Nina una, Nadea una, și tot așa până încheie tura. Femeia i-a devenit colegă încă în ‘78, iar de atunci, cu o întrerupere de zece ani, cât Nadea a fost plecată la muncă în Israel, sunt prietene de salvare.
– Se uitau cam rău la mine că am adus o bolnavă cronică la internare, îi povestește Nina Dmitrievna despre primirea pe care i-au făcut-o lucrătorii medicali din tabăra spitalului, rezemându-se cu coatele pe masă.
– Pe mine mă întrebau: ‘Da’ și-i cu scrisul ista?!’ Am încercat să scriu pe drum, da’ cu borțile astea de pe drum…, îi răspunde colega de 62 de ani cu păr scurt, lăsând telefonul din mână pe pat. Știți, și?, ridică ea deodată tonul, entuziasmată. Hai să mâncăm oleacă, că pe urmă…
– Cu tensiune înaltă, îi dă înainte Nina Dmitrievna. Nu avea nici pastile acasă, numai No-Spa avea.
În cele din urmă, închide cele doi foi albe, se ridică, merge la dulapul din colț și scoate castronul cu fasole din punga neagră cu calendar.
Merg în bucătărie.
.
* * *
Nina Dmitrievna are 81 de ani și se numără printre cei 542 de angajați ai serviciului medical de urgență din țară care s-au încăpățânat să rămână în sistem și după atingerea vârstei de pensionare. Dar s-a gândit să plece.
Prima dată a fost în ‘94. Făcea 57 de ani – vârsta legală care i-ar fi oferit odihnă și o pensie de 800 de lei. Dar auzise niște zvonuri despre un proiect de lege care iar obliga pe pensionarii angajați să renunțe fie la pensie, fie la salariu, dacă vor să muncească în continuare. Cei 800 de lei ar fi fost prea puțini pentru a supraviețui, așa că a decis să amâne pensionarea pentru câțiva ani, cu speranța că, între timp, și lucrurile se vor clarifica.
Zvonurile nu au mai devenit lege și, cinci ani mai târziu, a adunat toate actele necesare și s-a pensionat. În paralel, a continuat să lucreze, iar anul acesta face 20 de ani de urgențe cu carnet de pensionar.
Colega Nadea are și ea o explicație pentru rezistența Ninei Dmitrievna. „Am o senzație că, în tot colectivul cela a nostru, cât îi de mare, ca dânsa om eu n-o să am mai apropiat. Da’ încă să ajung eu la 81 de ani să lucrez!? În primul rând pe dânsa tare o susține soțul. Ce știu din secretele lor, el poate să-i facă dimineața o salată din păpădie. Eu de multe ori am zis că, dacă al meu ar face dimineața salată din păpădie și ar zice: „Hai, Nadea, la mâncare”, și eu aș fi așa puternică. Da’ eu cred că ăsta e stilul ei de viață.”
S-a mai gândit să plece ori de câte ori fiica Ala, ajunsă medic ginecolog în Liban, îi spunea: „Leapădă, mamă, odată!”, sau când nepotul Marius glumea pe seama ei:
„- Bunică, ție nu ți-i rușine să lucrezi? Că nu dai voie să lucreze acei tineri.
– Mi-i rușine, măi, îmi dau seama, da’ văd că nu prea are cine lucra. Eu nu pot să zic că nu am reacția ceea care trebuie. Dacă o să-mi fie greu, eu o zi nu lucrez. N-aș șede ca să sufere cineva pentru asta, Doamne ferește! Lucrez că pot să lucrez”, îi răspundea ea cam de fiecare dată.
Așa că Nina Dmitrievna a rămas și pentru că nu-și imagina să nu mai lucreze, dar și pentru că tinerii medici nu s-au grăbit să vină. Nici în 2016, când Ministerul Sănătății oferea tinerilor specialiști angajați conform repartizării o indemnizație de 30 de mii de lei pentru medici și de 24 de mii pentru personalul medical. Nici în 2017, când indemnizația calculată tinerilor timp de trei ani a ajuns la 45 de mii de lei și, respectiv, 36 de mii.
Pe hârtie, urgența din Cimișlia ar trebui să aibă trei medici și opt felceri. „În fiecare zi să lucreze câte un medic și doi felceri”, explică Gheorghe Rusu, directorul substației. În realitate, aici activează un singur medic și șase felceri.
Iar completarea personalului e demult pe linie moartă. În ultimii 27 de ani la urgența din Cimișlia au venit numai doi felceri noi, unul dintre care s-a transferat în aprilie 2019 din Ceadîr-Lunga. „În rest, nu mai vin. Dar dacă mai pleacă ea…”, face referire directorul substației la Nina Dmitrievna, fără să-și mai termine gândul.
Nici Luiza, o studentă în ultimul an la medicină care se alătură la prânzul Nadei și Ninei, nu are de gând să-și lege viitorul de urgența din Cimișlia. Deși face stagiul practic numai o lună, și Nina Dmitrievna, și directorul instituției, încearcă s-o convingă să revină după absolvire ca medic de urgență. Dar tânăra are cu totul alte planuri – se visează ginecolog ori dermatolog.
.
* * *
La 14:29, telefonul „883”, sună din nou. Dispecerul anunță: „Femeie înjunghiată cu cuțit, inconștientă în garaj, adresa – Sagaidac”.
Nina Dmitrievna aruncă la subsuoară o mapă albastră în care a pus fișa medicală cu adresa chemării, ia o pereche de mănuși albe într-o mână, telefonul în alta, și strigă după șofer și infirmier, ambii cu numele Ion.
În câteva secunde sunt în garajul din capătul holului. Urcă toți trei în ambulanță, șoferul apasă butonul care ridică în sus ușa rulou și pornește girofarul.
Urmează 15 minute cu 100 de kilometri pe oră pe drum drept, cu 80 de kilometri – la cotituri mici și 40 de kilometri – la curbe periculoase. Ambulanța când se zdruncină prin hopuri, când se ferește de ele pe contrasens.
O mașină din față iese la depășire chiar în fața ambulanței. Întrece un alt automobil și se pune din nou pe banda dreaptă. Șoferul ambulanței încearcă să le depășească pe ambele și iese pe contrasens. Dar frânează brusc, evitând la limită să se ciocnească frontal cu altă mașină.
Când, în cele din urmă reușesc să treacă de cele două mașini din față, Nina ridică mâna și, demonstrativ, îi arată pumnul șoferului care ieșise ceva mai devreme la depășire, în loc să le cedeze trecerea.
E toată numai spini. „Înjunghiată”, „inconștientă”… Acum vreo 30 de ani, o femeie îi murise în ambulanță. Înțelegea că nu mai putea fi salvată, dar de atunci frica sa cea mai mare frică este să-i moară pacienții în brațe.
Își pune mănușile pe mână. Îi spune și infirmierului să și le pregătească din timp.
La intrarea în satul Sagaidac, ambulanța o cotește pe un drum de țară care-o zdruncină încontinuu. Înaintează puțin, când un bărbat de vreo 30 ani le face semn cu mâna. Șoferul oprește câteva secunde, infirmierul deschide ușa, săteanul sare înăuntru și îi ghidează repezit: „Amu la stânga!”, „Înainte, de-am’!”, „Unde-i poliția, acolo-i!”
Trag pe dreapta, lângă un gard verde cu vopseaua decojită. Infirmierul înșfacă trusa medicală și iese. Nina i-o ia înainte. Trec pe lângă două mașini de poliție, se strecoară printre trei polițiști și câțiva vecini adunați pe pragul casei și intră.
Nu ajung bine să închidă ușa în spatele lor, că o femeie voluptoasă întinsă pe un pat din față, mijește ochii spre Nina Dmitrievna și glăsuiește:
– Un debil, că mai sunt de aiștia. Mi-o zis că, pân’ nu mă-njunghie, nu se lasă”.
– Dați haina la o parte. Țineți minte ce s-o întâmplat?, o descoase felcera și respiră ușurată, realizând că pacienta e departe de a fi „inconștientă”, cum o anunțase dispecerul.
– Eu dornem, spune pacienta, bâlbâindu-se.
– Vorbiți liniștită, bine?, o îndrumă Nina. Doamnă, alcool ați consumat?
– Mmmm, da!, îngaimă ea, parcă luată prin surprindere de întrebare.
– Cât?
– Așa, vreo trei?, răspunde femeia cu jumătate de gură.
– Trei pahare?, insistă Nina.
– Mi-o spus că, dac’ am terminat injecțiile, pot s’ servesc, se justifică ea.
Dialogul este întrerupt brusc de ușa care se deschide. În camera cu tapete roz înflorate intră un tânăr josuț de vreo 30 de ani. Se năpustește în genunchi la marginea patului și o apucă pe femeie de mână.
– Maaamăăă, strigă el printre lacrimi, urmărit din ușă de un frate și de doi polițiști.
– Vă rog să ieșiți, intervine Nina Dmitrievna. Băiete, vă rog frumos, așteptați acolo, eu încă nu pot să vă spun nimic. Bine? Nu mă încurcați!, insistă ea, când vede că tânărul continuă să plângă în genunchi.
Băiatul o mai strânge o dată de mână pe mama sa și iese. Felcera continuă cu întrebările:
– Elena, ce vă doare? Acum ce vă doare?
– Discurile și picioarele mă dor tare, i se spovedește femeia.
– Iată de când el v-o lovit…?, precizează Nina.
– Aaa, aici!, și arată cu mâna în partea stângă a pieptului. O fugit și… Eu m-am spăriet…
Femeia se vaită de durere, când felcera o palpează sub sân. Înjunghietura de cuțit care a lăsat-o inconștientă în garaj, după cum anunțase vecina care sunase la 112, s-a dovedit a fi, de fapt, o zgârietură de 1,5 centimetri. Așa că nu-i rămâne decât să dezinfecteze rana cu peroxid de hidrogen, să-i aplice iod în jur și un bandaj deasupra.
Între timp, Ion pregătește electrocardiograful, după care Nina Dmitrievna se apucă de fixat electrozii.
– Da’ aiestea care le-ați pus amu, ap’ ce-i?, devine curioasă Elena.
– Am pus să vedem cum lucrează inima. La moment bătăile inimii sunt normale, nici mari, nici mici, o liniștește ea.
– Nu-i de spitalizare, nu o luați?, întreabă un polițist apărut din senin în cameră. Îi ceva grav? Are zgârietură, da?
– Numai olecuțică pielea crăpată, îi răspunde Nina Dmitrievna.
– Altceva leziuni are, ia-ntrebați-o! Și să scrieți că ea într-adevăr e în stare de ebrietate. O făcut un kipeș (zarvă – din rusă), o chemat toți feciorii de la Chișinău. Nu vrea la spital?, întreabă omul legii.
– Mergeți la spital?, o întreabă Nina pe pacientă.
– Da’ pintru și?, se declară nedumerită femeia.
– Ca să vadă medicul.
– Nu merg, pentru că treb’ să mă gătesc, să mă…
Până Elena caută cuvintele, Nina îi dă fișa medicală, îi indică cu degetul arătător unde să scrie și-i dictează: „Eu, Elena… refuz transportarea la spital”.
După ce femeia își autentifică refuzul cu o semnătură indescifrabilă, Nina pune mapa albastră la subsuoară, își ia rămas bun și iese în urma infirmierului. Pacienta rămâne în grija oamenilor legii, dornici să obțină răspunsuri la mai multe întrebări: Ce făcea când a fost atacată? Unde s-a dus după? Cât a băut înainte de asta? Cu cine a băut? Cu ce a fost lovită: cu un cuțit, cu o atfiorcă (șurubelniță – din rusă) sau cu altceva? „Unde o zvârlit ceea cu ce zici că el te-o pălit?”
Infirmierul se pomenește primul afară, în fața a trei polițiști și cei doi feciori ai victimei, care formează un cerc chiar în mijlocul pragului. Încearcă să treacă prin dreapta. Nimic. Încearcă prin stânga. Nimic. Ei stau nemișcați. Se oprește câteva secunde și-i privește îndelung, cu speranța că se vor feri. Dar ei continuă să vorbească, fără să-l bage în seamă. Așa că se strecoară tiptil pe marginea pragului și coboară treptele printre unul dintre polițiști și un stâlp. Nina repetă același truc.
– Da cărtișica de la buletin din mijloc?, se aude din urmă vocea unuia dintre feciori.
– Nu știu, nu-i la mine, îi răspunde felcera sec.
În timp ce infirmierul se zgribulește în salonul ambulanței, Nina își face cruce, trage adânc aer în piept și le zice colegilor:
– Doamne, știți ce de tare am retrăit? Tot drumul m-am gândit: inconștientă, plagă…
– Hai că o să vă gândiți aici, o întrerupe șoferul. Eu stau în mașină și-am înghețat, d-ap’ afară…
Nina Dmitrievna se lasă convinsă, urcă, ia telefonul și sună dispeceratului 112: „883, Cimișlia, închis. Plagă de cuțit superficială. Cutia toracică, partea stângă.”
Ambulanța pornește cu girofarul stins, cu 50 de kilometri prin sat și cu 80 de kilometri prin hopurile șoselei care duce la Cimișlia.
E 15:22.
.
* * *
De mică se visa ori învățătoare, ori medic. „Așa era moda atunci, cred că.” Balanța a înclinat spre sănătate, când a aflat că fratele său Ivan, mai mare cu opt ani, era bolnav de inimă.
Și-ar fi dorit să învețe tocmai la Institutul din Chișinău, dar s-a gândit că n-o să străbată. Nici media nu era cea mai mare, nici bani nu prea erau. Așa că, după cele zece clase din satul natal Katarzyna, un sat de bulgari din regiunea Odessa, redenumit recent în Znamenka, a mers la Școala de Medicină din Bender.
Apoi statul a repartizat-o la punctul medical din Răzeni, unde a mers să lucreze cu un bagaj de trei cuvinte în română: „unde”, „tren” și „pâine”. Trei ani mai târziu s-a mutat deja cu soțul în Cimișlia și a lucrat alți cinci ani la oficiul medical din raion. „Într-o cameră lucram, și-n alta trăiam.”
În ‘63, urma să se nască primul copil în tânăra familie Leancă – Iurie. Fratele Ninei, bolnav de inimă, trăia la ei de vreo trei luni, pentru că în satul de baștină nu avea cine să-i poarte de grijă. O chinuia gândul că nu-și poate ajuta fratele și nu dorea să-l lase singur. „Atunci nu se făceau operații ca acum.”
Își dorea să nască acasă, dar, în cele din urmă, după mai multe ore de travaliu, a sunat la ambulanță și a fost dusă la maternitate. „A doua zi, după ce am născut, am venit cu Iura acasă.”
În ‘64, și-a pierdut fratele. Avea doar 35 de ani.
În ‘66, a apărut și cel de-al doilea copil. „Cu Ala o fost numai peripeții. Punctul Medical la Cimișlia unde lucram și trăiam era lângă drum. Pe Iura l-a lovit o mașină când trecea drumul și i-a rupt piciorul. Tot așa – m-am dus o zi [la maternitate], am născut-o pe fată și am venit acasă, că nu aveam cu cine-l lăsa pe dânsul. Soțul avea și ziua lecții, și școala serală. Era greu”, povestește ea.
În ‘67, a început să consulte copiii la spitalul raional nou deschis. Au primit de la stat un apartament cu două camere și așa au ajuns să locuiască în centrul orașului.
Iar în ‘68, când la Cimișlia a fost deschis serviciul de urgențe, Nina urma să decidă dacă vrea să fie felcer pe ambulanță în una dintre cele două echipe care acoperea tot raionul, cu ture de 24 de ore, sau nu. Avea rău de mașină, dar, cu tot cu amețeli și cu riscul nopților nedormite, a hotărât să se transfere. Primele ture au fost mai grele, până când adrenalina noii meseriei i-a alungat răul și fricile.
Și soțul Grigorie a susținut-o dintotdeauna. Și acum jumate de secol, când Nina a început să lucreze pe ambulanță, și acum 20 de ani, când ieșea la pensie.
„Eram conștient că eu trebuie să mă duc la lucru, ea trebuie să se ducă la lucru. De când este la pensie, întotdeauna i-am spus să facă ceea ce dorește ea. Dacă dorește să lucreze, lasă să lucreze, dacă nu, nu. Întotdeauna i-am spus să fie liberă în acțiune.”
Și așa cum Nina Dmitrievna era de gardă o dată la trei zile sau, uneori, chiar peste o zi, Grigorie a renunțat la școala serală și era cel îl instruia pe Iurie și, diminețile, îi împletea Alei cosițe.
„Ea făcea totul dimineața – se trezea foarte devreme, lăsa felul întâi, felul doi, decât că tata îmi împletea codițele a doua zi dimineața și mă trăgea de păr. Și eu țipam că nu-mi plăcea că aveam păr lung”, râde acum Ala, mezina familiei, de acea perioadă.
Femeia e de 25 de ani medic obstetrician-ginecolog în Liban și, ori de câte ori revine acasă, tot încearcă să-și convingă mama să plece de la urgențe. Ultima tentativă a făcut-o acum în aprilie.
„Am rugat-o să lase, pentru că are o vârstă, nopțile nu doarme, știu că și eu, când nu dorm, nu-mi revin vreo două-trei zile. De asta o înțeleg pe mama tare bine cu trezirile astea de noapte și cu stresul pe ambulanță. Da’ ea a spus că o să vadă. Ca de obicei”, remarcă Ala.
Iar Nina Dmitrievna știe doar una: „O să fie strașnic dacă nu o să lucrez. Pot să lucrez și trei zile la rând. Cred că îs deprinsă. Nici somnul nu mi s-o dereglat. M-am culcat, am dormit, m-am sculat, m-am dus. Și, când mă duc la chemare, sunt oameni care zic: ‘Doamna Nina, ați venit? Parcă soarele luminează mai bine.’ Știți cât îi de plăcut asta?”
.
* * *
A patra urgență o cheamă la datorie pe Nina Dmitrievna la 17:21. O bătrână de 90 de ani o aștepta istovită pe un divan din bucătărie, la etajul doi al unui bloc din Cimișlia.
Felcera află de la fiica și nepoata bătrânei, de gardă și ele în bucătărie, că este țintuită la pat de câteva luni. Căzuse în apartament și-și rupse femurul. De când i-au scos ghipsul, se deplasează greu, iar azi nu se poate ridica nici pe șezute. „I se învârte” capul toată ziua, avertizează acestea.
Nina Dmitrievna îi ridică mâneca mai sus de cot, fixează manșeta și îi măsoară tensiunea.
– Iaca acum e 160, dar când era normală, cât e?, precizează felcera.
– Așa, 100, 90/70, răspunde fiica pacientei, o femeie josuță și voluptoasă. Da’ de-am’ după accidentul ista o început să cadă. Aseară și amu. I-am dat Ravel și văd că…
– Când i-ați dat Ravel?
– Sunt trei ore de-am’.
„Puneți sub limbă tableta asta. Sub limbă!”, i se adresează Nina Dmitrievna bătrânei și îi pune în gură jumătate de pastilă. „Nu rugumați”, o roagă ea, când vede că pacienta încearcă s-o apuce cu dinții.
Fiica se apropie și-i traduce mesajul felcerei în ucraineană. Prea târziu. Bătrâna o înghițise deja și începe să tușească. „Vă mai dăm una, da’ să nu o beți”, avertizează Nina Dmitrievna. Fiica îi traduce din nou. Femeia tușește greu, de parcă s-ar îneca.
Infirmierul o ridică mai sus și îi face cardiograma. Nina ia foaia cu rezultatul printat, se dă mai aproape de geam și îl studiază atent. „Haideți să-i facem injecție”, spune ea.
Fiica îi dă pantalonii puțin în jos și îi ferește scutecul la o parte, din care dă miros de urină. Nina ia seringa și străpunge mușchiul coapsei. Femeia geme de durere. „Tensiunea va scade”, îi liniștește Nina. „Dar mâine o chemați pe medicul de familie să vadă starea pacientei”, le sugerează ea, cât completează fișa medicală.
Îi măsoară tensiunea din nou și o întreabă dacă se simte mai bine. Bătrâna dă din cap aprobator.
– Trăiți mult!, îi urează ea pe picior de plecare.
– Cum a da de Sus de-am’, râd în urmă femeile din bucătărie.
La sediul urgențelor, Nina se așează cuminte pe pat și, sub privirile colegei de cabinet, taie bucăți de tifon și le aranjează marginile în formă de triunghi. Pentru pansamente. La 19:53, telefonul 883 anunță o altă urgență.
Șapte minute mai târziu, ambulanța oprește la poarta unei case din oraș. Țipenie de om nu se vede pe strada cât este de lungă. Șoferul pornește girofarul și, în câteva clipe, dintr-o curte se ivește un bărbat care le face semn cu mâna.
Ies din mașină, deschid poartă, coboară în ogradă, pășesc pragul unei case bătrânești, trec printr-un antreu transformat în bucătărie și intră într-o cameră. O femeie de vreo 40 de ani, slabă și cu pielea gălbejită, stă întinsă pe-un divan și-o urmărește speriată pe Nina Dmitrievna, care-și aranjează masca pe față imediat ce află că pacienta are febră.
– O fost Nina Ivanovna, o scris leacuri?, se interesează felcera.
– Nu, nu o scris leacuri, da’ o zis că o să vorbească la bolniță, dar nu am mai vorbit, răspunde mama pacientei, o femeie uscățivă de vreo 60 de ani.
– Când? Cum o fost și nu v-o dat nic’?
– Nu știu, ea o fost, da’ eu eram la lucru, intervine soțul femeii.
– Ei, Tanei demult i-i rău, da’ amu’ cu totul, încheie mama ei.
Mai întreabă când exact a văzut-o medicul de familie, dacă tușește, dacă ia pastile și ce fel de pastile. Cât soțul cotrobăie pe măsuța televizorului după niște cutii și i le arată felcerei, dând din umeri, Nina se apropie de pacienta care stă cuminte sub plapumă și continuă s-o urmărească cu ochii mari.
O roagă să deschidă gura, să-i verifice gâtul. Ea pune mâinile pe buze și dă din cap în semn de refuz.
– Cască gura, Tanea, intervine soțul cu ton amuzat.
– Închide gura, văi, îi strigă supărată femeia, scoțând la vedere o dantură negricioasă.
– Ea îi supărată pe tine, nu vorbi, îl atenționează Nina Dmitrievna și revine la femeie. Nu te teme, Tanea, vreu să mă uit în gât.
– Are dinții stricați, de asta nu vre, îi explică soțul.
– Da’ n-are nic’ asta, o liniștește Nina. Da’ medicul de familie s-o uitat în gât?
– Nu știu eu, răspunde bărbatul din nou.
Tanea se încumetă și deschide ușor gura. În timp ce infirmierul luminează cu lanterna de la telefon, Nina Dmitrievna îi examinează gâtul cu ajutorul unui bețișor din lemn proaspăt despachetat.
N-are nimic.
Trece la ascultatul plămânilor, ajutând-o să se aranjeze mai comod pe partea stângă. „Tanea, tușește oleac’! Tușește, bine. Nu poți? Respiră, Tanea, respiră”, o ghidează Nina Dmitrievna, mișcând stetoscopul dintr-o parte în alta pe spatele ei slab.
Între timp mama femeii se apropie tiptil de felceră și-o roagă, șoptindu-i la ureche, să vadă ce are Tanea pe fese. Fără să lase aparatul din mână, Nina Dmitrievna trage un pic de pantalonii sportivi, după care întrebările încep să curgă gârlă, în timp ce mama femeii izbucnește în plâns.
„D-ap’ aici tot îi copt. Cu ce ungeți aici? Da’ la buca cealaltă tot așa răni ai? Ce, nu vedeți că tot îi copt aici? Mata ai fost ieri când o fost Clavdia Ivanovna? Ce ți-o spus ea? S-o uitat la bucile ei? Aici, Doamne Ferește ce-i! Matale nu speli acolo? Nu ungi cu nic’? Două săptămâni înainte ea mergea? De atunci ea stă așa? Medicul i-o dat antibiotic? Vreți la spital s-o luăm?”
Mama Tanei se bâlbâie, soțul rămâne tăcut la tirul Ninei Dmitrievna, în timp ce pacienta privește în gol. Felcera îi înfige o seringă în venă, după care ezită câteva minute. „Temperatura nici n-am putut s-o măsor, că ea scoate termometrul. În gât parcă n-are nic’, saturația e bună, tensiunea – bună, la plămâni nu se aude nic’. Medicul de familie o fost ieri. Cu ce s-o internez!?”
– Hai, pregătiți-o s-o luăm la spital. Pregătiți un pled. Ori s-o lăsăm pe mâine? Nu știu…
– Nu, nu, nu mă duc, prinde glas bolnava. Eu trebuie să mă scald.
– D-ap’ și, nu te-ai scăldat azi?, întreabă retoric Nina Dmitrievna, după care se adresează mamei și soțului femeii. Mâine de dimineață sunați la policlinică și îi spuneți să vină, m-ați înțeles? Clavdia nu v-o spus că o trimite undeva? Mâine dimineața ori te duci mata singură, ori o suni, să vedem ce facem. Poate să-i dăie trimitere la Chișinău. Bine? Ați scris numărul?
Mama pacientei dă din cap cuminte și promite că va face întocmai. Nina Dmitrievna mai ezită câteva minute, înșfacă mapa și aruncă: „Rămâneți sănătoasă!”
.
* * *
Revenită în cabinet cu aceiași pași mari și repeziți, Nina Dmitrievna se așază pe pat, lăsând mâinile să-i cadă liber. Stă așa câteva secunde, apoi scotocește prin buzunarele genții, scoate telefonul și-și încordează ochii împăinjeniți după numărul medicului de familie. Vrea să știe de ce Tanea nu a fost internată. Sună o dată, de două ori, de trei ori. Nu răspunde. Se consolează că, cel mai probabil, doarme.
Se reazemă de masă și coboară privirea spre un teanc de fișe. Cu mâna stângă își sprijină fața palidă, cu dreapta se apucă să introducă într-un registru medicamentele pe care le-a folosit pe parcursul zilei.
Pe la miezul nopții, pașii felcerilor, infirmierilor și șoferilor se aud tot mai rar pe coridor. Urgența din Cimișlia adoarme. Nina Dmitrievna se lungește pe pat și adoarme și ea.
Un nou apel la telefonul colegei Nadea o trezește peste trei ore. După ce lumina se stinge, ușa se închide, iar liniștea se lăsă din nou pe coridor, pe Nina Dmitrievna deja n-o mai ia somnul. Nu-și poate lua gândul de la Tanea. „Ce are oare? Nu putea să slăbească așa în două săptămâni.”
Abia spre dimineață ațipește din nou, dar pe la 6:00 dejă stă la taclale cu Nadea. O oră mai târziu încep să mișune prin încăpere și se dă start curățeniei. Infirmierii duc lăzile din ambulanțe în interior, scot targa, mătură și spală. Șoferii spală mașinile pe exterior, iar felcerii completează medicamentele lipsă din lăzi și le dau în primire.
Imediat după volanta de la 8:00, când îi dau directorului în primire fișele medicale, Nina Dmitrievna o ia la pas grăbit spre spital. Vrea să vorbească cu medicul de familie, să afle diagnosticul Tanei. Acolo i se spune că nu este la muncă. Revine în cabinet și o sună. Medicul de familie răspunde și-o asigură că, în câteva zile, se vor da toate analizele.
Nina Dmitrievna iese din substația urgențelor. Ajunsă afară, se chinuie câteva minute să încheie fermoarul, apoi pornește agale spre casă. Grigorie o întâmpină în ușă, cu o expresie de bunăvoință.
– Ai dormit, nu? Cum o decurs noaptea?
– Liniștit, Grișa! Nadea o fost la o chemare și gata. Până la chemarea lui Nadea, până la ora trei, am dormit, da’ după asta n-am putut dormi toată noaptea. Eu pun ceaiul. Ai să mănânci ou, să prăjesc ou?
– Da, unul.
Merg în bucătărie. El spală o cratiță. Ea prăjește ou. În zece minute, pe masa rotundă din salon, acoperită cu o pânză albă de in, apare untul, dulceață din zmeură, brânză cu smântână de casă, ridiche, ou prăjit aburind și două cești albe înflorate cu ceai negru. Grigorie își toarnă și un păhărel de tărie.
Aproape de ora 10.00, micul dejun ia sfârșit. Însă Ninei nici prin gând să-i treacă să se culce. Ia din bucătărie un borcan, îl pune în aceeași pungă neagră cu calendar și merge la piață să-l întoarcă unei femei de la care cumpără lactate.
Grigorie rămâne în ușă și-o petrece cu privirea.