Liliana BotnariucNoroiul era peste tot și despre el se discuta necontenit. Devenise cel mai dezbătut eveniment de după instituirea stării de urgență din martie anul trecut. Glodul reușise aceeași performanță ca și noul virus: blocase 12 locuitori în cătunul izolat de lume.
Îl suduiau doi tineri, care nu puteau ajunge în satul vecin, Negureni, de câteva zile. Aceștia venise în Chersac să păzească o casă recent cumpărată de un investitor. Îl înjurau ciobanii înfuriați că și-au împotmolit Niva la intrarea în localitate și nu aveau cum să-și facă provizii. Îl blestemau vârstnicii, care nu și-au putut vedea copiii de Crăciun.
„Glodul aici îi până la genunchi. Stă Niva înglodată de două zile la intrare în sat și nu o pot scoate vecinii. Doar de cu un tractor să veniți. Dar mai bine nici să nu vă porniți… Că nu știu dacă o să puteți ajunge”, ne-a spus la telefon cu o voce groasă și îngrijorată Larisa Gherasimenco, când am încercat să ajungem prima oară în Chersac ca să vedem cum se descurcă locuitorii unui sat pe cale de dispariție în toiul iernii pe timp de pandemie.
Mai ales că, în satul acesta nu s-a înregistrat oficial încă niciun caz de COVID-19, confirmă primarul din Negureni, Ion Popa. „Poate de-atâta că sunt izolați și nu vine nimeni și nu se duc la nimeni”.
Din cauza noroiului, a lipsei de transport public și a drumurilor asfaltate aveam două opțiuni de a ajunge în sătucul lungit între două coline. Cu mașina sau căruța, dacă pământul e înghețat, și cu tractorul, dacă soarele dezmorțește pământul. Așa că am așteptat să coboare gradele în termometre și ne-am pornit. Trecuse o săptămână de la discuția cu Larisa, iar glodul, în sfârșit, amorțise de-a binelea.
***
Victor Rusu, un bărbat brunet și josuț, ne așteaptă în fața primăriei din comuna Negureni, în subordinea căreia intră și satul Chersac. Urcă la volanul unei mașini albe și în cinci minute ajungem la șoseaua națională care leagă centrul țării de municipiul Bălți. Cotește la dreapta pe un drum de țară și merge zdrăngănind șapte kilometri printre colinele arate și părăginite. Țipenie de om nu se zărește.
Pe acest drum, croit printre câmpiile pustii, trece o dată sau la câteva zile mașinile de teren de la cele trei stâne din preajma cătunului și căruța lui Vasile Bogdan din celălalt capăt al Chersacului.
După vreo 10 minute de zdruncinături se zărește în vârful unui deal singuratic prima stână. „Iaca aici e stâna de până la intrare în sat”, zice Victor răsucind volanul la dreapta, ferindu-se de un șanț, apoi la stânga, evitând o băltoacă înghețată. Celelalte două stâne sunt amenajate, una, chiar după a doua casă din cătun, din cauza căreia se plâng localnicii de mirosul greu de oaie și cer evacuarea, și cealaltă, la ieșire din sat, nu departe de fântâna artizanală de unde locuitorii iau apă uneori.
Peste câteva sute de metri, într-o văgăună, se ivesc câteva gospodării ale cătunului mic, pricăjit și osândit de glodul sfidător. Prima locuință e o casă bej, înconjurată cu gard de sârmă, porți verzi în dosul căreia stă dosit un știubei mare plin cu tizic. În gospodăria asta își duc traiul doi pensionari: Larisa și Vasile Gherasimenco. Ambii trecuți de 70 de ani.
Vasile e un bărbat josuț, cu o căciulă apăsată pe cap și înfofolit într-o scurtă până la genunchi. Își petrece ziua de 11 ianuarie la fel ca și celelalte zile din pandemie. Hrănește găinile cu porumb, strigă răgușit la câinele ascuns sub remorca de la poartă când latră mai gălăgios: „Hai, taci odată!”, toarnă apă clocotită peste niște piese din metal să se dezghețe ca să le poată folosi pentru lucrările de câmp.
Până se încălzesc piesele, se retrage în casă. Își ciorsăie cizmele de cauciuc, pe jumătate galoși, pe jumătate căptușite cu material kaki, de teracotă. Intră în cămăruța strâmtă, mobilată cu un pat împopoțonat cu o plapumă albastră înflorată, lejancă și o masă. Se așază pe un scăunel de lemn lângă soba încă rece.
Larisa, soția sa, o femeie plinuță și cu sprâncene stufoase, îl urmărește zâmbind de lângă masă. „Noi suntem mai de departe, numai dacă ne aduce vântul virusul”, râde ea cu subînțeles în timp ce gustă dintr-o cană cu must. Femeia a lucrat toată viața felcer, iar la bătrânețe s-a ales cu diabet și tensiune. Din cauza asta, în ultimele luni, pensionara practic nu a ieșit deloc din sat, doar vara a apelat la serviciile medicului de familie. În rest, a rărit-o cu vizitele pe la neamuri și pe la vecini.
Dacă la început de pandemie, i s-a părut „o șagă virusul”, când au început știrile de la „Moldova 1”, unul dintre cele două posturi tv pe care le „prinde la televizorul vechi”, să tot anunțe despre oamenii care și-au pierdut viața, a înțeles că „gluma se îngroașă”. Iar când a mai auzit și la radio, în luna mai al anului trecut, că a murit medicul chirurg – endoscopist, Igor Dorogoi, la Spitalul din Bălți, s-a speriat rău de tot. „Parcă m-o trecut un fior rece prin spate”. Și-l amintește pe chirurg de când avea cinci ani și venea în vizită la o mătușă de- a lui în Chersac, în vacanța de vară.
Așa că cel care se îngrijește de cumpărături și face legătura cu lumea exterioară e soțul ei, Vasile, dar și aceste mici „escapade” sunt făcute rar și cu mare băgare de seamă. „În martie am fost la spital. Mi-au scos pietrele de la fiere. Când m-am întors acasă, dacă am ieșit o dată pe lună din sat cu tractorașul și cu masca”.
Vasile cumpără o dată pe lună pâine la magazinul din satul de peste deal – Nucăreni. „Îi mai aproape și mai ușor de ajuns când este glod. Nu merg tractoare pe deal și nu fărâmă ca la noi”. Pâinea, cei doi pensionari, o pun la înghețat. În felul acesta nu mucezește și le ajunge pentru toată luna. „Dacă cineva din sat se duce până la magazin, îi dau comandă de pâine”, adaugă bărbatul odihnindu-și mâinile bolovănoase pe genunchi.
Dacă vrea să își ia pensia de la poștă, iar pornește tractorașul urcând și coborând câteva câmpii până la Scorțeni, iar cumpărăturile le face la piața din Negureni.
A lucrat zeci de ani lăcătuș – electric și inginer „la radiocomunicații în Chișinău”. După pensionare și-a cumpărat un tractoraș albastru și s-a întors la baștină „ca să se ocupe cu ceva în sat”.
După ce s-au dezghețat fiarele, Vasile apucă o buturugă din ocolul găinilor. O târâie cu pași mici la tractorașul parcat în fața casei. Își încruntă fruntea, cât o ridică sus, și o proptește pe niște șine de fier, deasupra cărora stă montat un topor mecanic pe care-l agață de tractor. Pornește motorul duduind, iar toporul prinde viață și trece prin măruntaiele buturugii despicând -o în două. E un mecanism făcut de el acum vreo doi ani, după ce și-a dat seama că cei 72 de ani se fac simțiți și nu mai are puterea de cândva când spărgea într-o zi, singur, o remorcă cu lemne.
***
După ce termină de tăiat lemnele, Vasile înșfacă un telefon vechi dintr-o cămară. L-a rugat vecina din deal, care-i este și verișoară, „să se uite ce are, că nu putea forma nici numărul”. S-a mocoșit Vasile mai bine de o săptămână până i-a găsit „buba”. Bărbatul iese pe poartă și pornește în deal pe o cărare acoperită cu iarbă. În cinci minute ajunge la verișoara sa, Larisa.
– Ți-am adus telefonul. Mai repede nu vrea să lucreze, dar să iei numerele, poți.
– Aaa, pot? Da? Slavă Domnului! Că pe mobil de-am nu mai am bani ca să sun. Mulțumesc!, îi răspunde femeia entuziasmată.
Vasile îi dă în primire telefonul de la o distanță de câțiva pași și își ia rămas bun coborând pe cărare. Larisa Smogorjevskaia, o femeie înaltă și viguroasă de 65 de ani, rămâne în poartă și-l petrece cu privirea.
Pentru Larisa, lucrurile nu s-au schimbat cu nimic de-un an de zile. Era obișnuită cu singurătatea și înainte de COVID-19. „Cum am trăit, așa și trăiesc. Când vine cineva, punem pe față mască și atâta. Vorbim la distanță. Ce poate să-mi sară? Dacă el o să strănute, cu strochi, o să mă ajungă, dacă nu…”, explică ea cât răscolește cu mâna printr-o cutie plină ochi cu miez de nucă, să-l verifice de umezeală sau mucegai.
Larisa a urmărit și ea evoluția virusului, ca și toți sătenii, doar că la radio. Are televizorul defectat de opt ani și „decât să dau un pumn de bani pentru reparație, las că îmi imaginez ce aud”.
Asculta știrile care trâmbițau necontenit despre faptul că noul virus a apărut mai întâi în China, apoi a trecut frontierele și s-a „oploșit în Italia”, iar de-acolo „tare mulți moldoveni au venit acasă”. De frică, s-a dus la „policlinica” din Negureni și și-a cumpărat vreo patru măști care ajungeau să coste și nouă lei una.
La 25 martie, când persoanelor de peste 63 de ani li s-a interzis să iasă din casă, cu excepția deplasărilor în interes de serviciu, deplasarea medicală, procurarea produselor alimentare sau alte motive ce nu pot fi amânate, fiind grupul cel mai vulnerabil în cazul infectării cu COVID-19, Larisa s-a crucit: „Da noi și așa nu ieșim nicăieri de aici”, râde ea.
Seara a sunat-o fiica de 39 de ani din Rusia și a întrebat-o: „Cum e acolo, în autoizolare?”. Larisa i-a spus amuzată: „Draga mea, eu din 2003 sunt în autoizolare”, continuă femeia în hohote. Femeia locuiește singură de mai bine de trei ani, după ce i-a decedat mama și s-a mutat definitiv din Bender în acest cătun sfrijit. Are 80 de ari de pământ pe care seamănă porumb, plantează căpșune și viță-de-vie. I-a mai lăsat maică-sa moștenire să îngrijească și de stupii cu albine. Zilnic hrănește animalele, aprinde după amiază focul, face mâncare, alege nuci, și uneori se alintă cu pirog (tartă – din rusă). „Muncă este de ajuns. Nu mă plictisesc”.
Cel mai des se vede cu Vasile, verișorul său care i-a reparat telefonul vechi. Poate să se întâlnească și o dată pe săptămână. Când vrea să cumpere lapte merge la Feodora, o femeie din marginea cealaltă a satului. Discuția nu se lungește mai mult de câteva minute, întrebând de sănătate și revine acasă frământând glodul.
Numai că înainte de pandemie, obișnuia să meargă și la biserica din satul Flutura. De când cu instaurarea noului virus, a fost doar de câteva ori. Se roagă de acasă și crede că „păcătuim noi tare dacă Dumnezeu așa ne-a pedepsit. Altfel nu poate fi. Înseamnă că așa trebuie să fie”.
A încercat să iasă din sat, ultima dată, înainte de Anul Nou ca „să-i trimită un colet surorii din Bender”. Dacă pornește pe jos până la Negureni, pe drum uscat sau înghețat, zice că ajunge la șosea cam într-o oră și jumătate. Pe glod, cei șapte kilometri ar putea să-i parcurgă și-n trei ore.
Peste câteva gospodării năpădite de buruieni, se ivește o căsuță mică cu pereții vopsiți într-un albastru pronunțat. E gospodăria Liubovei Reaboi, o femeie josuță, cu fața brăzdată de riduri, ce poartă o basma verde pe cap. Are 58 de ani și trăiește singură, după ce părinții, din cauza cărora s-a mutat din Chișinău în sat să-i îngrijească, au murit. Are o soră în Rostov, Rusia, cu care nu s-a văzut de ani buni.
Din cauza durerilor de picioare și a tensiunii nu a ieșit din sat de când e pandemia, povestește în timp ce trage spre marginea plitei încinse un castron în care clocotesc niște cartofi cu coajă. Aduce apoi dintr-o cameră pâine rumenă și puhavă, abia scoasă din cuptor. O mască din pânză bej, pe care i-a înmânat-o primarul în primele luni de pandemie, stă neatinsă într-o folie în dulap. „Dacă eu nicăieri nu mă duc, stă frumușel în culioc, curată”.
Au fost zile când nu a avut puteri să coacă pâine, iar cartofii erau pe sfârșite. Atunci s-a adresat primarului Ion Popa. „Mi-a adus cartofi și pâine. Aștept să-mi aducă și lemne. Câteodată mai vine o mașină de la magazinul din Negureni cu produse alimentare. Asta dacă nu e glod”, relatează femeia, admirând pâinea din mâini.
Și nu pandemia e cea care îi dă bătăi de cap, a trăit izolată și până acum, ci hoții. Femeia se plânge că o pradă fără milă. „Iaca lemne mi-au furat luna trecută. Bani îmi fură. Tot îmi fură. Dorm ziua în casă cu câinele Bobic căci mă tem. Și ziua de-am îl scot afară”, povestește femeia îngândurată.
Până nu demult, Liuba își vizita vecina, Taisia. Tăifăsuiau nestingherite la gura sobei calde și povesteau întâmplările de peste zi. Ajungeau cu bârfitul și în „ograda virusului”. „De-am atâția morți din pricina virusului ista, nici nu știu…”, îi zicea Liuba îngrijorată. „Slavă Domnului că la noi nu o ajuns”, o liniștea Taisia. Însă după o mică ceartă neînsemnată, femeile nu și-au mai călcat pragul unei alteia. De atunci, Liuba s-a izolat și mai tare. „Nici din ogradă nu ies. În schimb, văd că virusul nu se dă la mine și nu bolesc”, râde femeia bucuroasă.
De la Liubovi, vreo 30 de pași te despart de casa vecină, unde își duce traiul singură, Taisia, cea mai vârstnică femeie din sat. Are 85 de ani și spune zâmbind, sprijinindu-se într-o cârjă în fața porții din lemn că „baba e bătrână deja”. Vocea joasă și groasă a bătrânei e acoperită de lătratul câinelui priponit în curte, chiar lângă poartă.
„Ajunge, îți spun”, îl probozește femeia pe dulău. Patrupedul tace câteva secunde și cum femeia începe să vorbească, se pune din nou pe lătrat. „Bimcaaa!”, urlă Taisia nervoasă. Câinele amuțește. Bimca adulmecă cuminte cu nasul negru și umed glodul din jurul cuștii și începe iar să hămăie. „Marș înapoi”, se strofolește Taisia la el înghețându-l cu privirea.
Fiul și cei doi nepoți de la Chișinău au grijă ca bătrâna să nu ducă lipsă de nimic. „Așa că eu din ogradă nu ies, nu că din sat”, râde femeia întreruptă de lătratul încăpățânat al lui Bimca. „Iaca nu știu cu ce să arunc în el să tacă”, spune ea pe un ton amenințător. Se apleacă și ia de lângă gardul din lemn o piatră aruncând în apropierea cuștii. Câinele se ferește într-o parte agitat, făcând un salt cu picioarele-i lungi și pufoase. Privește bănuitor piatra și își apropie nasul de ea.
Tot singur locuiește mai în vale și Iurie Serdiuc. Și-a lăsat apartamentul la Chișinău și s-a mutat în Chersac. „În stânga peste pod, mai trăiește un om, dar el, hojma, nu-i pe acasă. Iaca aici în vale, moș Petea, pe el l-o luat copii de sărbători la ei. Da iaca, aici alături, tinerii ăștia păzesc o casă pe care-o cumpărat-o un băiat de la Negureni. Da acolo, pe vârful dealului de-am e stâna, ciobanii și fântâna artizanală de unde luăm apă de băut”, ne prezintă restul satului, Larisa, verișoara lui Vasile.
Nu departe de casa lui Iurie, trăiește Feodora Bogdan, femeia care vinde lapte. Locuiește într-o gospodărie cu casă și sarai împreună cu soțul Vasile. Au trei copii și niciunul nu a rămas lângă ei. Cel mai mic, care locuia cu dânșii, a plecat în plină pandemie la muncă în Germania.
Nu se teme de virus. Crede că prin noiembrie-decembrie „am bolit de COVID-19, deși nu am făcut test. Fiica e medic. A fost acasă înainte de votare. A adus un pește ca să-l gătească cu mămăligă. Ea nu avea simptome. Seara a plecat la Chișinău, iar a doua zi i-a apărut febră. Testul i-a confirmat că are COVID-19”. La scurt timp după diagnosticarea fiicei, Feodorei i-au apărut primele simptome: dureri de cap și amețeli. „Umblam parcă eram beată”. Nu tușea, nu avea febră, dar simțea ca și cum s-ar rupe ceva din gât. Soțul a avut doar tuse.
Au consumat medicamentele recomandate de fiică. A fost la medicul de familie din Negureni „să-mi asculte plămânii. A zis că totul e curat”. Apoi a făcut un test la anticorpi în orașul Telenești. „Și când am făcut test la anticorpi, erau 800. Erau mari. Înseamnă că am avut?”, întreabă Feodora și scoate rufele din mașina gălăgioasă înșirându-le pe sârma din fața casei.
Zilele Feodorei și ale lui Vasile sunt trase la indigo, pe timp de pandemie, cu ale celor zece săteni din Chersac. „Lucru, lucru și iar lucru”. Și din când în când, vizite scurte. „Iaca, de dimineață am udat florile și câteva picături de apă s-au prelins peste modem. Am rămas și fără internet, și fără televiziune”. Soțul l-a sunat imediat pe Vasile, din prima casă, care a venit tot o fugă pe jos, prin glodul vârtos, cu ustensilele subțioară. A privit bucata de plastic. A deșurubat-o, a verificat-o, a înșurubat-o. Nimic. „Tot nu merge”. I-a dat de înțeles să cumpere altul, „că pe ăsta nu-l mai repară”.
După ce-a udat florile și modemul, Feodora a umplut cu apă o mașină veche de spălat, ruginită ca să spele rufe. Când se mai odihnește se lasă pe un pat din fața casei cu mâinile în buzunar și privește satul pipernicit. Odinioară, Chersac număra 50 de gospodării, casă de cultură, magazin, grădiniță și școală primară. „Acum n-a mai rămas nimic”.
***
E trecut de 18. Întuneric beznă. Victor Rusu, însoțit de primar, a venit după noi. A parcat mașina albă în fața porții lui Vasile și a Feodorei. După ce ne-am făcut comozi pornește motorul. Nu merge nici doi metri că se aude „Poc!”. Roțile din spate s-au împotmolit în noroiul abia amorțit. Apasă pedala de accelerație. Fum negru iese din țeava de eșapament. Mașina nu se mișcă din loc. „*izda mătii”, se răstește el enervat și apasă din nou pe accelerator.
Stăpânul casei aleargă și se uită la roțile din spate să vadă pricina. „Dinainte trebu ghea Vasi”, strigă șoferul scoțând capul pe geam în timp ce accelerează pe loc: „Înapoi nu merge”. Apoi fuge într-un suflet în fața mașinii, pune mâinile butucănoase pe capotă și împinge.
Un tractor se aude bubuind din depărtare. Victor bulbucă ochii. Accelerează din nou. Nimic. Spatele mașinii așa și rămâne înțepenit în drum. Tractorul ajunge tot mai aproape. Cei doi bărbați, ajutați între timp și de soția lui Vasile, se chinuie să scoată automobilul, dar ioc. Se oprește tractorul.
Cei doi soți împing înflăcărați cât Victor stă la volan și cu capul scos pe geam ca să vadă mai bine dacă se mișcă mașina. „Adu două bucăți de scândură, ghea Vasi”, îl roagă descurajat șoferul pe locuitorul din Chersac.
După zeci de minute, timp în care Victor a implicat și șoferul tractorului la operația de scoatere a mașinii albe din glod, se aude: „Moi haroshii starîi mersik (din rusă: Mercedessul meu bătrân și bun”), își dezmiardă șoferul fericit mașina și pornește. Două claxoane răsună ca semn de rămas bun.
Feodora și Vasile îi urmăresc cu lanterna. Tractorul pornește în drumul său. „Nu o rămas oare vreo bucată de bamper (din rusă: bara de protecție) acolo? Și glușiteliu (din rusă: toba de eșapament) încă o chicat…”, râde Victor mărind viteza.
Ajunge în fața unui șanț, nu reușește să cotească, nici să frâneze și „bam!” – o lovitură puternică se aude dinspre bara de protecție. „Ai, ai, ai, ai”, scrâșnește șoferul într-un glas cu primarul. Încă un bamper înainte”, zice el pe-un ton sarcastic resemnat.
Drumul lung și întunecos rămâne în urmă cu tot cu satul Chersac. Mașina albă, murdară de noroi, iese la șoseaua împânzită de luminile felinarelor. „Hu, am ajuns!”.
Editare – Polina Cupcea
Fotografii – Liliana Botnariuc