Liliana BotnariucN.R. Continuând tradiția începută în Anul Câinelui, la final de 2019, Anul Porcului, vă prezentăm istoria unei familii din raionul Cahul în care creșterea godacilor a devenit o adevărată filosofie de viață.
____________
Un brunet cu părul scurt, bronzat rău, își scoate nasul printre scândurile casei sale înălțată pe piloni. Ciulește urechile și privește atent cu ochii mici, umbriți de gene negre și lungi, la cuplul care i-a venit cu noaptea-n cap în ospeție. „Hei, porcosule! Uite acolo că se udă și se lipește urluiala”, i se adresează Sofia, o femeie de 57 de ani.
Acesta nu-i răspunde. Doar o privește nedumerit, cât Nicolae, bărbatul de 57 de ani care o însoțește pe femeie, îi intră în casă și bagă o lingură mare din metal în vasul lui cu apă, îi fură resturile cinei din ajun și i le aruncă afară.
Apoi, scoate din mâneca pufoacei o sticlă din plastic plină cu vin roșu, o duce la gură, închină un gât în sănătatea brunetului, se strâmbă și toarnă restul băuturii ochiosului care-l urmărește fără să clipească. „Asta ca să n-ai limbrici”, râde bărbatul.
– Ce-i?, îl întreabă dulce Sofia și întinde mâna spre creștetul brunetului, care mișcă din nas la adulmecarea vinului.
– Groh! Groh!, îi răspunde acesta, ridicând capul și dând să-i înhațe degetele femeii.
– Porcosule ce ești tu! Porcosule!, îl alintă femeia și își retrage mâna ager.
Cum purcelul închide gura și lasă capul în jos, Sofia iar dă să-l scarpine. Brunetul o privește șiret cu coada ochilor, ridică brusc capul și iar dă să o înșface. „Tu ești băițel cuminte. Fii cuminte!”, îl apostrofează femeia și-i face semn că nu se poate. Știa ea ce dinți ascuțiți au, în general, porcii, și, dacă o fi ea în mintea lui, să se joace cum vrea el, ar rămâne fără degete.
„Vine Crăciunul!”, îl anunță Nicolae brusc pe brunet și-l privește țintă în ochi. „Da’ ești încă mititel…”, zâmbește bărbatul de sub mustățile-i albe, liniștindu-l.
Femeia face câțiva pași mai la stânga și privește prin geamul odăii vecine la soția brunetului – o blondă cu părul scurt de peste o sută de kilograme, cu ochii căprui și gene lungi, dese și albe.
Geamul e pentru blondă singura legătură cu lumea de-afară. Prin el pătrund palele de aer rece și razele de soare care-i străpung pielea albă și nimeresc fix în vasul dreptunghiular din lemn din stânga ușii. „Așa-s ei. Nu prea iubesc lumina. Îi stresează și ar putea să nu mai adauge în greutate”, explică femeia.
– Gogoașa! Micuța! o dezmiardă Sofia.
– Groh! Groh! Groh!, îi răspunde blonda, scoțând nasul roz din zeama de urluială. O mai privește pe femeie câteva secunde și, cu un aer plictisit, bagă nasul înapoi.
Mai răscolește, mai dă pe jos, mai trece cu vârful picioarelor prin vasul din lemn, își mai scoate nasul, apoi îl bagă din nou și înfulecă lacom.
Mănâncă ca un porc.
Nicolae nu-i dă blondei niciun strop de băutură. Medicul nu recomandă alcool gravidelor.
Blonda și brunetul formează cuplul Mărțișorii. Așa i-au botezat părinții adoptivi. Când au ajuns în căsuța lor de lemn, aveau câte un kilogram. În prima cameră, cea din dreapta, până nu demult era dormitorul lor comun.
E o cameră cu paie și ciocleji pe podea, cu pereți vopsiți în culoarea lemnului ros de spatele porcoșilor și cu pânze de paianjen pe tavan, cu scândurile țintuite atât de aproape unele de altele, încât razele soarelui, adierea vântului sau gerul iernii abia de puteau să răzbată la ei.
Dar când au primit noutatea că blonda e însărcinată, s-au separat. Ea a rămas, dar el a trecut cu somnul în antreul cu scândurile aerisite. „Las’ să stea la răcoare. Trebuie să răspundă pentru ce-a făcut”, râde Nicolae. „Ei, femeia gravidă are nevoie de spațiu și liniște”, completează Sofia gluma soțului.
În jumate de oră, greutatea mâncării îi doboară pe Mărțișori la podele. Își aranjează mai comod sub ei picioarele din spate, pe cele din față le întind înainte, își lasă fețele bolfoase pe ele și ațipesc. Inspiră aer pe nările mășcate și expiră sunete de sforăială.
Dorm ca porcii.
.
*
În noiembrie 2019 s-au împlinit 35 de ani de când cuplul Sofia și Nicolae Nucă din satul Andrușul de Sus, raionul Cahul, se trezesc cu noaptea în cap ca să hrănească purceii care li s-au tot perindat prin gospodărie – de la Dunea, Cerceluș sau Tărcățica la cei doi Mărțișori. Pe arșiță, stau amiezile prin pajiști ca să adune buruiene sau hoinăresc în frig ca să pune la dos grânele. Și cad la somn numai după ce adorm purceii.
În toți acești 35 de ani, godacii au avut și casă din cotileți cu podea betonată. Alteori era casă din lemn cu terasă la sol, așa că porcii dădeau năvală prin noroi cu nasurile roze și codițele sumese sau își prăjeau la soare colții ascuțiți și spinarea încovoiată.
De când formează un cuplu, Sofia și Nicolae au mai ținut găini, curci, capre cu breton, oi și vaci. În acest răstimp, au fost ani în care au renunțat la vacă, căci nu-i mai lăsau puterile. Au fost ani în care n-au mai văzut rostul caprelor sau al oilor. Sau ani în care le-au pierit curcile. Sau ani în care nu le-au prea crescut găinile. Dar purcei au avut întotdeauna în gospodărie. Pentru că nu-și văd viața fără ei. „Căci, mâine, nu știi ce va fi, da’ un purcel la casă niciodată nu strică.”
Primul purcel al soților Nucă, după cel de pe masa nunții, l-au avut în 1984. Exact în perioada când pâinea costa numai 15 copeici, „dar nu erai gospodar, dacă nu țineai un porc”.
Era un brunet energetic și poznaș din satul vecin. La început l-au adus acasă și nu prea știau ce să facă cu el, cu ce să-l hrănească să crească mai repede, cum să-l cheme la măncare dacă îi ignoră la „Gâță-gâță”, ce i-ar face rău la stomac sau ce i-ar face bine.
Chiar dacă și-n familia din care venea Sofia și-n cea a lui Nicolae s-au ținut porci, fuseseră amândoi mai alintați de părinți și trebuiau să învețe de la zero în familia lor nouă cum stă treaba cu ei.
Așa au învățat că, dacă îi hrănești în primele două luni cu făină de mazăre și macuc (șrot) de floarea-soarelui, pe lângă lapte integral sau lapte degresat, tărâțe de grâu, de ovăz, de orz și de porumb, cresc văzând cu ochii, mărindu-și greutatea de vreo șase ori.
Dar dacă le mai dai și ghindă de stejar, 200 de grame pe zi, aleargă porcii bucuroși de parcă l-au apucat pe Dumnezeu de picioare. Iar zerul în loc de apă le sporesc puterile de a mai dezbârna o scândură sau de a săpa tranșee.
– Porcii mei nu văd apă. Mai mult zăr beu, zice Sofia, cât își aranjează atent basmaua deasupra părului negru cărunțit.
– Ei, mai dai și apă…, intervine soțul pe un ton amuzat.
– Eu nu le dau deloc apă!, nu lasă loc de interpretări Sofia.
– Ei, cum nu dai?! Mai dai…, nu se lasă Nicolae.
– Când primăvara zărul e în toi, să le dau apă și să zvârl zărul la pământ?!, se nedumerește Sofia. Da’ ce purcel frumos am făcut noi atuncea… Mamăăă!, continuă mândră femeia, referindu-se la primul godac din gospodăria lor.
– De atunci, fără Sonea (Sofia – fam. din rusă) nu se cumpără niciun purcel. Că după dânsa merg porcii. Se fac frumoși și grași, râde soțul, privindu-și soția cu scânteie în ochi.
Pe lângă purcei, soții au mai învățat să-și împartă responsabilitățile. Sofia cânta în Ansamblul folcloric „Roata Norocului”, era directoarea Casei de cultură, iar din ‘85 și mama unui băiețel pe nume Ghena. Nicolae avea tâmplărie acasă, mai lucra paznic și învăța cum e să fii tată.
.
*
Soții deja știau că o purcică trebuie să crească cel puțin jumătate de an înainte de „măritiș”, că dacă e matură și bine hrănită, face mai mulți godăcei și toți sănătoși. Dar, la ai lor 23 de ani, încă nu știau cum e cu copiii și compromisul în cuplu. Au apucat să învețe și asta.
Iarna, când Sofia era pe la concerte, Nicolae încălzea apă, făcea urluială la moară și hrănea el purceii. Copilul rămânea cu socrii. Când Nicolae meșterea scânduri, Sofia îl lăsa în pace. Știa că o scândură tăiată cu un centimetru mai scurt e asemenea unui porc slab și îngrijea ea de godăcei. Și de copil.
Prin ‘87, când soții încă obțineau experiență pe ambele fronturi, au ajuns să aibă purcei de țâță. S-au pus iar pe învățat. Așa au aflat că:
– în primele două luni de viață, sugarii trebuiesc hrăniți cu lapte matern cam de vreo zece ori pe zi;
– pentru o dezvoltare fără probleme, meniul zilnic trebuie diversificat cu furaje solide;
– importante sunt și suplimentele, precum morcovii sau piureul de cartofi cu lapte.
– mâncarea trebuie să fie proaspătă, pentru că purceii au stomacul sensibil;
– sugarii pot fi înțărcați la două luni;
– purceii ajung la 25 kilograme în numai două luni, dacă sunt respectate toate regulile de mai sus.
Dar, cu toate regulile astea respectate, un sugar adăugase doar vreo trei kilograme. „Nu mânca! Parcă-l frigea mâncarea ceea”, povestește Nicolae. „Și era vânăt”, își amintește Sofia. Apoi au aflat că are brâncă, o boală contagioasă, specifică porcilor, care le fură pofta de mâncare și-i acoperă cu pete violete. Să lase purcelul așa să moară? Nici vorbă!
Sofia văzuse la mama ei, cu mulți ani în urmă, cum îngrijea de-un purcel din ăsta slab. „Mama l-o scăldat, îl ungea cu unsoare de mașini să-i înmoaie pielea și să n-aibă rapăn. I-a cusut bondiță, că era iarna, îl mai aduceau și în casă. Numai ce nu-i făcea ca să-l salveze”.
Nicolae, în schimb, văzuse la fratele lui altă strategie. Nu adăpa și nu hrănea porcul două zile, apoi îl servea cu scrumbie sărată și-i turna vin în loc de apă.
Dintre cele două strategii, cea mai eficientă li se păru a doua. Așa că Nicolae a luat o sticlă cu vin, l-a avertizat pe purcel cu „Ori trăiești, ori mori!” și i-a turnat tot vinul pe gât.
„L-a pus între picioare și eu răcneam: ‘Măi, îl ucizi, măi! Lasă-l, măi!’ Și el s-o îmbătat deodată. Mort”, își amintește Sofia.
După, femeia mai trăgea cu coada ochiului sau chiar mergea să-i verifice respirația. Dar porcul dormea dus. S-a trezit abia a doua zi. Mergea de parcă ar fi călcat prin străchini. În schimb…
– I s-o deschis apetitul și, când s-o apucat după aceea de mâncat…, își amintește Nicolae, trecându-și degetele prin barba albă ca neaua.
– Măi, mânca de la răți, de la pui, tot curăța, îl completează soția, râzând în hohote.
– Și s-o făcut un flăcău… Văleleu!, încheie mândru bărbatul.
De atunci, dacă s-ar mai fi nimerit vre-un porc fudul la mâncare, Nicolae deja i-ar fi știut leacul. Dar nu s-a mai nimerit, că se ruga Sofia duminicile la biserică de sănătate și de poftă de mâncare la purceii ei.
.
*
De la două luni la patru luni, scheletul și mușchii purceilor se dezvoltă vertiginos și pot ajunge la 50-60 de kilograme. E un proces la care cei doi soți au fost martori nu o singură dată. Dar, la începutul anilor ‘90, un alt proces nu i-a întrebat dacă vor să asiste la el sau nu. Era trecerea de la un regim politic la altul, de la Uniunea Sovietică la Republica Moldova.
Atunci purcelul a devenit sursă de existență pentru sutele de mii de persoane care făceau coadă la magazinele fără produse alimentare. Sau pentru cele care nu-și vedeau salariile cu lunile, cum a fost și în cazul Sofiei. „După căderea URSS, după destrămarea colhozurilor și fermelor, în fiecare gospodărie din sate se ținea măcar un porc”, își amintește femeia.
Iar Nicolae, deși lucrase un an la niște ferestre și uși din lemn, a fost plătit imediat după trecerea la lei moldovenești, iar valoarea lor mică în comparație cu prețul puținelor produse de pe rafturi i-au înglodat și mai tare.
Dar i-au salvat porcii. Într-un an au crescut vreo șase. Vara îi hrăneau mai mult cu buruieni. Aici s-a implicat și feciorul lor Ghena de cinci ani. Nicolae le cosea, Ghena le aduna în saci. Nicolae ducea sacii, Sofia ducea coasa. Iarna înlocuiau buruienii cu sfeclă, morcov, bostan sau mere, presărând deasupra, neapărat, cu urluială.
Când au crescut mari, i-au vândut. Apoi au mai vândut și niște țuică și nu doar că au avut din ce trăi, dar le-a ajuns și de o Wolkswagen Beta. E adevărat că, după ce și-au dat seama că mașina „nu era tare bună”, au întors-o și și-au luat banii înapoi.
Dar exact 1991, pe fundalul proclamării Republicii Moldova drept stat independent, în gospodăria familiei Nucă s-au născut tocmai 16 purcei. „Rar scroafă care fată 16 purcei. De obicei sunt 10-14”, explică Sofia.
E adevărat că unul se născute mort, dar mai erau 15 de hrănit, în timp ce purcica avea doar 14 țâțe. Deși era una dintre cele mai bune scroafe-mame pe care le avuse soții Sofia și Nicolae, după cele cu 9, 10 sau 13 țâțe, cum n-ai da și cum n-ai învârti, oricum unul risca să rămână flămând. Asta dacă nu inventa Sofia o metodă de a trișa.
„Purcelele sunt tare rele după ce nasc. Trebuie să-i hrănească pe toți [odată]. Când simte că toți purceii sunt cu țâța-n gură, atunci și dă drumul la lapte. Nu-i ca la vacă, să sugi lapte când vrai”.
Așa că Sofia se ducea tiptil, îl lăsa pe primul venit să sugă vreo 10 minute, după care îl dădea la o parte și-l punea pe al cincisprezecelea cu țâța-n gură. Iar sugarii mâncau și creșteau ca niște porci.
Doar că, de la o vreme, femeia observă că doi purcei dispăreau ba la amiază, ba spre seară. Îi căuta prin toate colțurile casei și nu dădea de ei. Atunci mergea să-și caute de treabă și, când revenea, cei doi erau pe loc. Și așa câteva zile la rând. Sofia începuse chiar să creadă că are halucinații. Până într-o zi, când i-a prins în flagrant delict.
Cei doi găsiseră o gaură prin care evadau de la mama lor biologică la vaca din odaia vecină și sugeau unul dintr-o parte, cealaltă din altă parte. „Eu dădeam să-i fugăresc, dar ei nimic. Și purceii au dinții ascuțiți. Avea biata vacă țâțele cordelite”, își amintește femeia.
Dar așa rănite cum erau, vaca nu-și alunga copiii adoptivi. Stătea cuminte și-i lăsa să se înfrupte lacomi și să covițăi satisfăcuți, înainte să treacă de partea cealaltă a peretelui, la mama lor biologică.
.
*
De la patru luni începe practic acoperirea purceilor cu grăsime. Căci purcelul mănâncă cât îi dai, se îndoapă și face indigestie, de asta se recomandă să mănânce de mai multe ori câte o porție mică. N-a fost și cazul unei purcele care a ajuns oarecum accidental în familia Nucă și care a lăsat după ea o poveste care-i face să râdă cu lacrimi deja de 20 de ani.
Era 1999, când nanul celui de-al doilea copil al cuplului, Ciprian, care se întâmplase să fie preot într-un sat din centrul Moldovei, primise la ei în sat o purcică în dar. Și cum părintele era prea ocupat, făcu o înțelegere cu ei: ‘Nicolae, scrofița asta ți-o las ție. ‘Cela o să mai dăie un sac de păpușoi, ‘cela un sac de grâu, la urmă îți mai dau și eu niște bani și o crești la mata. când a fi, am s-o iau și am s-o tai.’
Zis și făcut. Purcica se apucă de înfulecat urluială, buruieni, mazăre… Tot ce-i puneau dinainte. Ba se mai băga și în farfuriile celorlalți porci.
Când nu mânca, dormea. Când nu dormea, mânca. Și a crescut purcica mare, numai bună de măritat. Dar ce-a făcut ea, ce-a dres, că îl sună într-o zi Nicolae pe preot și-l anunță: ‘Scrofița ta o să aibă mititei.’
Părintele, care nu mai ieșea din slujbe, când aude că treaba-i serioasă, îi zice că-i lasă și purcică, și mititei, și să fie el sănătos. Dar Nicolae nu putea să accepte una ca asta. Se simțea dator cu un porc. Insistă în fel și chip să vină preotul să ia alt porc la schimb, că-i meșterește și cușcă din lemn, cum știe el mai bine. Numai să vină.
În cele din urmă, părintele încuviințează. Caută mașină, șofer, își ia un coleg preot și pornesc alai din Bucovăț, raionul Strășeni, spre casa porcului. Direcția – sud. Distanța – 170 de kilometri. Fac mai bine de trei ore pe șosea, drum de țară, hopuri și gropi, până ajung în Andrușul de Sus.
Preotul își binecuvântează odrasla gravidă, își alege porc la schimb. Nicolae îi sugerează să-i lege picioarele, să nu evadeze din cușcă. ‘Nu. Animalul nu trebuie de chinuit.’
Nu trebuie, nu trebuie. Încarcă cușca în remorcă, purcelul în cușcă, șoferul și preoții în mașină, cheia în contact. Sofia și Nicolae le fac cruce prin aer și le urează drum bun.
Preoții stau de vorbă în salonul mașinii. Porcul grohăie în cușcă. Când mașina ocolește gropile, cușca face ocolul remorcii cu tot cu porc. Parcurg așa vreo 30 de kilometri, când ajung într-o vale de lângă satul Ghioltosu și un camion din față claxonează. Sunetul strident sparge aerul. Speriat, porcul sparge cușca, sare din remorca și tulea pe câmp.
Până se dezmeticesc cei din mașină, godacul e aproape intrat în pădure. Preotul iese repede din mașină și le zice, din mers, șoferului și colegului, să se grăbească. Șoferul râde, că încă n-a înnebunit să alerge după un porc prin pădure și, dacă-s nebuni, să alerge ei.
Preotului nu-i ardea de glume și-a luat-o la goană după purcel, însoțit de coleg. Nici sutanele care li se încălceau printre picioare, nu-i împiedicau să-l fugărească prin pădure.
La un moment dat, îl găbjesc ei într-un colț și, ce fac, ce gândesc, se înțeleg ca primul să-l mâne spre celălalt, iar al doilea să-i pună piedică. Numai că purcelul nu s-a împiedicat, în schimb l-a călcat pe preot peste picior, de l-a făcut să vadă stele verzi.
În cele din urmă pun ei totuși mâna pe el. De bucurie, așa cum erau până la brâu numai turiță și cornuți, au oprit la primul bar și-au dat peste cap niște rachiu, de sănătatea porcului și a piciorului preotului, care a șchiopătat câteva zile.
„A ajuns preotul acasă. O închis porcul, și se uită – nu avea el multe găini, da’ parcă erau tot mai puține. Da’ cum nu-i dădea mâncare la timp, că era până seara târziu la mănăstire, dacă o găină îi trecea pe dinainte, porcul hap, și o zacuse (înfuleca – din rus.).”
Când preotul a observat că-i mănâncă găinile, s-a înfuriat și i-a făcut felul. Apoi i-a sunat pe Sofia și Nicolae și le-a povestit peripeția. Râdeau cu lacrimi de ambele capete ale firului.
Mai râd și ori de câte ori se întâlnesc. „Porcul ăsta a rămas în istorie, din pricina la câte am tras noi cu dânsul”, râde Nicolae și acum.
.
*
În 2000, plecarea moldovenilor la muncă peste hotare începuse să-și ia avânt, iar numărul porcilor din gospodării au ajuns la 550 de mii. E recordul absolut al Republicii Moldova, de la independență și până în prezent.
În 2010, moldovenii continuau să plece în valuri, iar numărul purceilor deja scăzuse aproape dublu față de 2000. Era cât pe ce să scadă și-n casa soților Nucă. Dar nu migrația era pricina.
Era primăvară, iar greblatul uscăturilor și aprinsul focului era în toi. Așa se întâmplase că, sub casa din lemn a purceilor, mocnise niște gunoi și luă foc. În câteva secunde, camera din stânga, unde-și făcea siesta un purcel negru, a fost cuprinsă de flăcări. Speriat, alerga și covița.
Noroc de tatăl lui Nicolae, care a observat flăcară de la geamul casei din vale. I-a alertat pe toți, iar Nicolae a alergat într-un suflet să-i deschidă ușa purcelului. Avea spatele și urechile dogorite și covița de durere într-una.
Sofia a fugit la farmacia (pentru oameni) să cumpere unguent. „Le-am spus: Dați-mi, vă rog frumos, spumă pentru arșiță”, povestește femeia. „Și, când îl ungeam, stătea cuminte. Și, când îi dădeam mâncare, Groh! Groh! Căuta să vorbească cu mine, dacă m-o văzut că i-am dat drumul din foc”, continuă soțul.
Apoi lui Nicolae i se făcea milă de el, când îl vedea cum se chinuie să-și scarpine spatele acoperit de coajă, așa că luă o cărămidă și-l ajuta. „Ș-ap’ se întorcea și pe-o parte, și pe alta”, își amintește bărbatul cu entuziasm de purcelul care, în cele din urmă, crescuse „de vreo 220 de kilograme”.
– Ăsta era alb, intervine Sofia.
– Negru era, Sonea, o corectează Nicolae.
– Nu mai țin minte.
– Negru, negru era, insistă el.
– Când se tăvăle în glodul cela, era negru, nu se lasă ea.
Peste ani, când bătu primăvara lui 2019, în casa pârlită de foc își crescuse forme de 120 de kilograme o purcică de rasă olandeză.
– Era a treia zi de Paște, matincă, începe să povestească Nicolae.
– Ei, a treia zi. Era cu o zi înainte de Paște. Sau cu două, îl corectează Sofia, privindu-l de după lentilele ochelarilor.
– Nuu, Sone. Când i-am tăiat gâtul lui aceea și am dus-o la târlă, la câini.
– Aaaa. Aceea de Duminica Mare era, continuă femeia.
– Care de Duminica Mare!?, se nedumerește soțul, scărpindu-se la ceafă.
– Care i-ai tăiat gâtul? De Duminica Mare. Aaaa, sau era a treia zi de Paște… A doua zi!, își amintește Sofia.
– A doua zi, cade de acord și Nicolae.
Era a doua zi de Paște, duminica. Olandeza ținea morțiș că vrea pețită de-un porc de același rang. Cum Sofia era la biserică, Nicolae a sunat unui omulean să-și ia porcul și să vină la pețit. Între timp, a dat drumul miresei din casă.
Văzându-se liberă, purcica a început să alerge prin grădină. A alergat, un cerc, două, trei… Când oprea să-și mai tragă sufletul, săpa tranșee, apoi se punea iar pe alergat. A fugit Nicolae după ea s-o prindă, să fie odihnită când o ajunge pețitorul, dar în zadar.
A ajuns și pețitorul, și mirele, dar purcica nu se oprea. S-a pus și pețitorul pe urmele ei. Cum să-și lase porcul fără mireasă?! „Băi, da’ ce ne-o fugărit prin harmanul ista, Doamne ferește! Eu mă enervasem. Zic: Cum o prindem, îi tai gâtul deodată”.
Dar n-au putut s-o prindă. Și a alergat purcica, a alergat, până a căzut lată. S-a apropiat Nicolae în grabă să vadă ce i s-a întâmplat. Purcica abia de respira. „Ea cât o fugit, s-o ostenit și i s-o pus pe inimă. Ea doar nu-i învățată să fugă. Ea stă întruna”, explică acum Sofia cauza tragediei de astă primăvară.
I-a trecut Nicolae mâna prin fața ochilor, i-a verificat pulsul la gât, i-a pus mâna la inimă… Nimic. Mireasa nu reacționa. A strigat la pețitor să-i aducă cuțitul și a sunat la medicul veterinar, să întrebe ce-i de făcut cu carnea unei purcele în călduri.
„Și el zice, într-un fel, că, dacă purcica umblă la ger, ap’ carnea nu-i bună. Îl chem pe Mișa, o punem în prițăp (remorcă – din rusă) și o ducem la ciobani, la târlă. 120 de kilograme le-am dat la câini.”
.
*
Când a aflat ce făcuse Nicolae cu purcica, pe Sofia o apucase inima. „Măcar nu m-o sunat să mă întrebe pe mine: Băi, ce facem? Când am venit, porcul de o sută și ceva de kile zvârlit în râpă. Să nu mori de ciudă? O săptămână de zile n-am putut dormi”, își amintește femeia. Evident, pe Nicolae l-a făcut troacă de porci.
Apoi s-a întâlnit el cu medicul veterinar, care i-a zis că nu a înțeles cine l-a sunat și că putea să pună mai multe mirodenii la carne și nu ar fi fost diferită nici la miros, nici la gust. Când a auzit asta, Nicolae voia să-și ia lumea-n cap. De atunci, le spune clar la toți, mai în glumă, mai în serios: „Decât să mă duc cu poarca la ger, mai bine bate-mă”.
Și cum purcica dusă la la târlă era ultima olandeză la ei în familie, soții nu aveau altă ieșire din situație decât s-o ia de la zero. La sfârșit de mai, au mers la piața din Cahul și i-au zărit pe Mărțișori. „Erau frumoși la vid (întruchipare – din rusă)”, râde Sofia.
Pe blondă au luat-o că era liniștită și-i privea dulce. Pe brunet – pentru că „toți se fereu de dânsul, că-i negru. Alții sunt superstițioși. Da’ ce, nu-i tot animal?”, se întreabă retoric femeia.
La amiază, cât Nicolae se întinde în pat să-și facă somnul de frumusețe, iar Sofia continuă să croșeteze o fustă albastră, cei doi Mărțișori se mai alintă cu câte o pereche de Groh! Groh!, lipindu-și vârfurile nasurilor prin singurul spațiu pe care li-l oferă peretele din scândură care îi desparte.
Pe la cinci seara, când se lasă întunericul, Nicolae lasă scândurile din atelier, cară într-o vană din plastic o căldare de grâu, două de grăunțe și una de răsărită, le amestecă și le toarnă în moară. Așteaptă câteva minute în zgomotul strident, toarnă urluiala în două căldări, le înșfacă și merge spre Mărțișori. Sofia îl ajunge din urmă cu apa nici fierbinte, nici rece.
– Ce, te-ai îmbătat?, îl întreabă Nicolae pe brunet, când zărește că nici urmă de vin n-a mai rămas în farfurie, și îi toarnă mai multă apă, ca după orice mahmureală.
– Groh! Groh!, îi răspunde brunetul și se năpustește la apă, plescăind cu poftă.