Prizoniera unui stat la pat

Soarele unei amiezi de ianuarie le prinde în casă pe două femei din satul Frumoasa, Călărași. Mama Olga moțăie în fund pe lejancă. Își freacă tâmplele cărunte, cu ochii ațintiți parcă în vid. Fiica Lidia se tânguie la picioarele ei. Își ascunde, din când în când, fața în mâini, ca să ascundă lacrimile lucitoare acumulate între cearcăne.

„Nu mai pot!” Cuvintele disperate ale Lidiei plutesc în gol prin camera modestă și strâmtă, înghesuită cu mobilier vechi și păzită din colț de o icoană și o candelă ce-și pâlpâie flacăra pe pereții tapetați.

Bătrâna cu trupul chircit nu aude văitările și nu vede lacrimile fiicei sale. „Înainte îi puneam radioul. Hit FM. Tare îi mai plăcea. Dar acum, dacă nu aude bine, nu mai are sens”, zice amărâtă Lidia.

Bătrâna se lasă încetișor pe coate, apoi pe-o rână, ca într-un final să cadă pe pernă. Privirea mai pipăie câteva clipe tavanul văruit, după care se retrage sub pleoapele cutate adânc.

Închide ochii și Lidia. Răsuflă sacadat. Are 56 de ani, iar mama sa – 94. De șase ani, bătrâna nu se mai poate deplasa, fiind dependentă de lejancă, de o toaletă portabilă și de fiica sa. „Am plimbat-o pe la doctori, dar nu o pot pune pe picioare. E bătrână”, arată femeia spre maică-sa.

„Mi-am stricat viața! Ce pot să-i fac? Să o ucid?” dă Lidia a lehamite din mâini. Iese afară să se calmeze. Se proptește cu coatele de umerii unei răzătoare din fier din fața casei și privește spre zările țesute cu păduri mohorâte. „Nimic nu pot face. Absolut nimic. Și, din cauza asta, mă enervez. Tare mă enervez. Uneori nu-mi ajunge aer de la nervi.

Sunt legată de mama cu mâinile și picioarele, fără să-mi caut de viața mea.”

Se simte ca o prizonieră, fără bani și pe pensia maică-sii. La lucru nu se poate angaja, deși tare își dorește. Vara, nici nu „pot prăși ca lumea în grădină. Dau câteva sape și fuga la ea. Singură nu o pot lăsa deloc”. Nu poate nici să evadeze pe câteva zile la Chișinău, la fiica sa, ca să o ajute cu nou-născutul.

Îngrijirea mamei de 94 de ani îi fură mult timp: trebuie s-o spele, să-i schimbe scutecul, s-o îmbrace, s-o hrănească, să-i dea apă, s-o mai țină de vorbă. „Spălatul e cel mai greu. Trebuie să chem o femeie din mahala sau pe sora să mă ajute. Anul trecut o scoatem și afară pe-un pat, dar vara asta am deschis ușile, că nu mai am putere să o car încolo și încoace.”

Totuși visează cu jind la independență financiară. Toamna trecută a și mers să culeagă prune la un lider local. Seara, când ajungea acasă, în loc să se odihnească, avea grijă de bătrână. „Ziua la lucru, seara chemam ambulanța. Se ridica tensiunea [arterială]. Apoi, trei zile acasă, să mă recuperez. M-am mai dus încă o zi [la cules prune] și gata. Lumea a făcut câte șapte mii de lei, dar eu…”, povestește Lidia, cu ochii pironiți pe crestele dealurilor.

Se întoarce în casă. Când bătrâna se pune în șezut, gheboșindu-se, cu broboada roșie de pe cap ciufulită, Lidia se apropie de capătul patului și strigă din rărunchi: „Mamă! Mamă, vrei ceva?” Olga îi face semn cu mâna că nu.

E senină bătrâna. Își rotește o vreme ochii albaștri, unul parcă acoperit cu o pieliță albă, prin cămăruța îngustă, după care iarăși se lasă pe pernă, cu mâna dreaptă sub cap. Horcăie încetișor.

„Când moare cineva în sat, mama plânge. Că ar fi trebuit moartea să o ia pe ea, dar să nu o lase să se chinuie aici, pe lejancă”, spune Lidia, privindu-și mama dezarmată.

***

Lidia s-a așteptat ca viața-i să fie ca și denumirea satului în care locuiește de când s-a născut, Frumoasa, dar nu a fost nici pe departe așa. Avea cinci ani când un vecin i-a împușcat tatăl din greșeală – „drept în piept l-a nimerit”, iar mama ei, Olga, a rămas văduvă cu cinci copii.

„Țin minte și acum, cum venise să ne ia pe mine și pe o soră la internat, deoarece trăiam mai greu. Dar mama a început a plânge și le-a zis: «Turte de macuc mănânc, dar nu-mi las copiii acolo».”

Gestul mamei sale de atunci, dar și faptul că e cea mai mică dintre cei cinci frați, au făcut-o întotdeauna să se simtă obligată să-i fie alături. Așa că, în 1992, când fabrica din Chișinău la care lucra s-a închis, a revenit la casa părintească. „Am simțit că trebuie să mă întorc la dânsa.”

Peste șase ani s-a căsătorit. Soțul, chișinăuian, a venit la Frumoasa, nu înainte să-i propună să încerce să se stabilească în capitală. A refuzat cu: „Pe mama cu cine să o las?”, decizie pe care o regretă astăzi și care o macină pe dinăuntru, în special în ultima vreme.

„Îmi pare așa de rău că nu m-am dus la capitală, când soțul m-a rugat… Am avut ocazia să plec și în Italia. Acum, poate și viața fetei mele ar fi fost mai ușoară. Nu m-am încumetat [s-o las pe mama], pentru că nu m-a dat atunci la internat”, explică Lidia.

Fiica sa avea două luni când soțul a plecat la muncă la în Federația Rusă și, odată cu acest pas, a apus și căsnicia lor.

„Cât de tare am vrut să am familia mea… De-atunci a stat mai mult în Rusia, decât acasă. Suntem căsătoriți doar pe hârtie.”

Așa că, după ce s-a dus și fiica sa la Chișinău, la colegiu, a rămas singură cu maică-sa, care a și trecut pe numele ei toată gospodăria și jumătatea de hectar de pământ. Ca unică moștenitoare, Lidia nu prea se încumetă să ceară ajutorul de la frații mai mari, de vreme ce „totul i-a rămas ei”.

„Mă mai ajuta sora de la Breansk (oraș din Federația Rusă – n.r.). Venea pe o săptămână acasă, vara, dar cu războiul acesta nu mai poate ajunge. Fratele o mai lua pe o săptămână la el, la Strășeni, dar acum s-a îmbolnăvit de inimă și tot nu poate. Am o soră la mănăstire, iar cea din sat are și ea problemele ei și grijă de nepoți”, explică femeia de 56 de ani.

Și cât bătrâna a fost în puteri, lucrurile au mai mers cum au mai mers, recunoaște Lidia. Însă, cu șase ani în urmă, mama ei s-a încăpățânat să despice o căruță de lemne și să le care într-un vagon din ogradă folosit pe post de șopron. „Da, la 88 de ani, vă închipuiți?!”, spune și acum uimită Lidia.

Era toamnă. Peste o lună, bătrâna nu a mai putut merge, dar măcar „putea să coboare de pe lejancă și să se ducă la WC. Am adus în casă unul portabil și-și făcea acolo treburile. Acum face în pampers”, arată ea spre teancul de scutece de la capul mamei sale.

Lidia nu a crezut că „acești șase ani” o vor secătui de puteri. În trei ani s-a pomenit într-o depresie atât de profundă, încât sora din sat a sunat-o pe cea de la mănăstire și i-a șoptit, printre lacrimi, precum că: „Moare Liduța noastră”.

„Aveam așa o tristețe pe suflet… ”, își amintește femeia. „Când vezi că toți se duc, lucrează, fac o copeică, se bucură de viață, dar eu trebuie să stau aici. Îmi era tare rău. Voiam să mă apuc de băut.”

S-a lecuit parțial la mănăstirea de pe colina satului, crede ea. „Am dormit o săptămână departe de casă și griji și parcă m-am refăcut, dar nu de tot”, zâmbește sfios Lidia.

Furia i-a rămas și nu-i trece. Nu-i trece pentru că nu se poate angaja în câmpul muncii, pe de o parte. Și, pe de altă parte, pentru că nu primește un ajutor din partea statului care să-i compenseze măcar cu un minim salariul râvnit.

Pensia de 2.270 de lei a bătrânei nu le ajunge nici pe-un dinte. „Ce să facă cu banii aceștia două suflete?” O confirmă însăși datele statistice, care arată că,

în anul 2021, „o gospodărie cu vârstnici a cheltuit lunar 2.812,1 lei pe o persoană”. Altfel spus, cu 20% mai mult decât suma pe care ele o împart la două.

Așa că lucrează și ea cum poate bucata de pământ din spatele casei, ca să se întrețină. În trecut mai vindea vin, dar nici „bețivi nu prea mai sunt”. O jumătate din cota primită de la maică-sa, 30 de ari, a dat-o în chirie unui lider și primește șase saci de răsărită pe an. „Atât!” Iar strugurii de pe ceilalți 30 de ari de viță-de-vie îi vinde. Anul acesta a încasat vreo patru mii de lei, admite ea.

„Eu cum să mă descurc? Că vreau să lucrez, dar nu am cu cine să o las! La azil nu o pot duce, că m-a crescut, așa cum a putut. Măcar ceva să primesc”, se înfurie iarăși Lidia.

***

S-a adresat de nenumărate ori la Primăria Frumoasa după ajutor, dar fără mari succese. Chiar acum câteva săptămâni, asistenta socială a anunțat-o că i-a fost refuzat ajutorul pentru perioada rece a anului, deoarece „noua lege spune că cei cu pământ trebuie să declarăm 17 mii de lei venit în cerere, indiferent dacă scoatem sau nu acești bani. La început am fost de acord, dar pe urmă am sunat-o și i-am zis să nu scrie asta, căci eu nu pot să mint. Așa venit nu câștig pe un an de zile. De unde!?”, se arată nedumerită și tulburată femeia.

„Eu înțeleg tare bine situația doamnei Lidia, însă statul, probabil, nu a prevăzut așa situații”, explică asistenta socială din Frumoasa.

„Eu înțeleg că, în cazul dumneaei, nu e real să declari 17 mii de lei venit, pentru că nu i-a câștigat. Însă ce să fac? Cu părere de rău, trebuie să ne încadrăm în limitele legii. Eu am introdus cererea doamnei în sistem, iar programul a stabilit că nu i se acordă nici ajutor social, nici [ajutor] pentru perioada rece a anului.”

De partea cealaltă, și primara Larisa Olaru spune că localitatea e mică și săracă, plină de bătrâni și lume bolnavă și cu un singur agent economic – „doar magazinul”. „Ce impozite strângi de aici? Din ce bani să-i acord acest ajutor? Vedeți care e situația la noi în țară. I-am mai acordat niște ajutoare unice, dar ar trebui statul să se gândească la această categorie de bătrâni”, se scuză primara.

La rândul lui, într-un răspuns oferit Oameni și Kilometri, Ministerul Muncii și Protecției Sociale (MMPS) arată cu degetul spre administrația publică locală, precum că ei îi revine „responsabilitatea de a asigura dezvoltarea serviciilor sociale, în funcţie de necesităţile identificate ale populaţiei din teritoriul administrat”.

Iar serviciul de îngrijire la domiciliu, o altă potențială soluție pentru cazul Lidiei, „e doar pentru bătrânii singuratici, dar aici este fiica în ogradă”, atenționează primara Larisa Olaru. „Dar, chiar și să o încadrăm, noi în sat nu avem niciun lucrător social. [Doar] asistentul e și acela pe jumătate de normă”, descrie primara situația.

Formula care îi părea Lidiei cea mai potrivită era să devină asistentă personală a mamei sale prin contract individual de muncă. Doar că serviciul social „Asistenţă personală” este prevăzut exclusiv pentru persoane cu dizabilităţi severe.

„Conform legii, [mama Lidiei] ar trebui să aibă paralizie cerebrală infantilă sau o boală severă, însă bătrâna nu are așa boală. La doamna Olga, boala e bătrânețea și pentru asta nu se dă grad de dizabilitate. Eu sunt de acord că femeia e prinsă într-un cerc vicios, dar…”, nu-și mai încheie gândul Valeriu Rotaru, medicul de familie din sat.

Același lucru ni-l spune și juristul Consiliului Național pentru Determinarea Dizabilității și Capacității de Muncă: „Pentru bătrânețe, grad de dizabilitate nu se dă. Persoana trebuie să întrunească anumite criterii ale deficiențelor.

Și tot, dacă primește grad de dizabilitate, asta nu înseamnă că ești eligibil pentru acest serviciu [de asistenţă personală].

Aici trebuie să se expună medicii, să facă un dosar, o comisie. Și chiar dacă primește, să zicem, grad de dizabilitate, dar nu este încadrată în serviciu, nu poate primi și pensie de vârstă, și indemnizație de dizabilitate. Ori, ori”.

Altfel spus, situația celor două femei oricum nu s-ar schimba practic cu nimic, cazul lor rămânând în afara legilor sau a serviciilor sociale prestate bătrânilor, după cum constată asistenta socială din Frumoasa.

Câte persoane din Republica Moldova s-ar afla într-o situație similară cu cea a Lidiei și a mamei sale Olga, e greu de spus. Am încercat să aflăm de la MMPS cam câți bătrâni țintuiți la pat sunt îngrijiți de propriii copii, așa cum îi obligă Codul Familiei, dar fără succes. În schimb ministerul ne-a oferit o statistică a beneficiarilor de îngrijire socială la domiciliu.

***

Bătrâna deschide ochii. Icnește. Se ridică iarăși pe fund. Se uită la fiică-sa. Privirea de sticlă parcă trece prin ea și se oprește pe ușa de la intrare.

Lidia își îngroapă fața în mâinile noduroase și, printre hohote de plâns, abia-abia de-i țâșnesc cuvintele: