Diana Botnariuc este locotenentă-colonel la Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU) al MAI, iar colega ei, Crina Vicol, este căpitană. Femeile își duc tura pe un teren viran înfrigurat, bătut de vânturi și învăluit de praful rece de martie, lângă frontiera cu Ucraina. Le poți vedea la tabăra de câmp pentru refugiați de la Palanca. Deasupra uniformei poartă veste roșii care le acoperă epoleții și pe care e scris cu galben: „Psiholog”.
În cadrul IGSU activează în total patru psihologi, pregătiți să ofere asistență în situații de urgență. Pentru că sunt atât de puțini, turele se fac prin rotație, o dată la cinci zile, timp în care întâmpină și oferă asistență psihologică de urgență refugiaților din Ucraina. Sunt la această tabără de trei zile unde mănâncă, se spală și se odihnesc, în nopțile friguroase, în sacii de dormit din corturile IGSU.
Nu departe, direct în câmp, sunt parcate zeci de vehicule. Un rând de autocare urmează să-i ducă pe refugiații ucraineni în orașul Huși, România. Un alt rând de microbuze, îi vor duce la Chișinău.Transportul este gratuit.
Lângă unul dintre cele patru autobuze care urmează să pornească spre România, Diana vorbește cu o tânără mamă din Ucraina, care-i povestește calm și parcă adâncită în gânduri despre schimbările pe care le vede la copilul ei: „Vă închipuiți, copilului meu, care e bun la suflet, deloc agresiv, acum i-am descărcat pe telefon un joc cu tancuri. El nu a jucat tancuri înainte, niciodată. Iar acum, când se joacă, zice: Îi nimicesc pe ruși”.
În cei 22 de ani de experiență, 14 ani ca psihologă militară și nouă ani la IGSU, Diana, o femeie volitivă și pozitivă, a cunoscut multe tragedii omenești. Acum, însă, lucrează pentru prima dată cu refugiații și spune că durerea își pune amprenta pe fiecare om, familie care fuge de război.
„Explicați-i copilului că în viață se mai întâmplă războaie. Îi întreb pe copii refugiați cine vor să devină la maturitate: medic, salvator, actor? Toți răspund – militar. Când aud asta, mi se strânge inima”, intervine Diana.
Ucraineanca își ridică ochii de parcă și-a amintit ceva important ce trebuie neapărat vociferat. O privește pe Diana și-i vorbește cu emoție: „Închipuiți-vă, bunicul și bunica mea sunt bieloruși! Eu sunt pe jumătate ucraineancă, soțul meu e ucrainean, iar mama soțului s-a născut în Moscova. Noi suntem popor rus. De fapt, nu – se corectează, dându-și seama că face o greșeală – suntem popor ucrainean, dar vorbim rusește. Noi nu am avut nevoie să fim salvați! Salvarea asta e un purgatoriu, e calea spre iad!”, spune femeia, apoi intră în autobuz. În autocar o așteaptă fiul care se joacă de-a războiul. Pe ecran mișună tancurile, iar în mintea băiatului se duce încă un război.
Pe chipurile oamenilor nu se citește nici oboseala, nici frica, ci mai curând neliniștea în fața unui viitor necunoscut. Diana privește spre un nou val de oameni ce se apropie de autocare și exclamă, glumind: „Aici nu e ca la cabinet. Bate vântul și vine tot praful în față”.
Ce este ajutorul psihologic în regim de urgență? E o muncă în condiții de câmp, unde nu poți să faci consiliere sau psihoterapie, dar nici timp nu este pentru așa ceva, ne spune angajata IGSU. Aici se lucrează cu oameni care, majoritatea, nu cunosc unde merg, nu au un viitor limpede, iar impredictibilitatea le perturbă starea.
„Cu unii e foarte dificil să lucrezi. Mă refer la cei care nu sunt așteptați nicăieri. Cu cei, care au fost luați prin surprindere, e foarte și foarte dificil să lucrezi, să le stabilizezi starea psiho-emoțională, pentru a crea un plan de urgență. Când spun un plan de urgență, mă refer la obiective clare: unde mă stabilesc, unde mă cazez, ce anume voi face, ce voi mânca? Ne axăm, în primul rând, pe nevoi primare – hrană, adăpost”, spune Diana. De fapt, primul ajutor psihologic în situații de acest tip se referă, inclusiv, la asigurarea nevoilor primare.
Pentru Diana munca ei este o dăruire și nu poate fi făcută în afara dragostei pentru ființa umană. „Avem și noi copii acasă care ne sună, ne întreabă dacă este bine, dacă am luat masa, dacă ne e cald. Deocamdată, nu mergem acasă, suntem permanent aici, 24/24. Facem cinci ture consecutiv, noi psihologii, iar apoi vin colegii noștri și ne înlocuiesc. Avem tabăra, avem corturi, condiții. Dormim și noi exact ca și refugiații care rămân în corturi.”
Se apropie Crina, colega mai tânără a Dianei. Anunță că mai multe autobuze vor fi în curând pline și vor proni la drum. Crina este psihologă la IGSU de opt ani. S-a angajat imediat după absolvirea facultății.
„Autocarele vor pleca în curând, se închid ușile și acestea patru pleacă, iar celelalte două rămân”, spune Crina. „Unu, doi, trei, patru”, numără cu degetul arătător Diana. Misiunea lor este să intre în fiecare autocar și să pregătească refugiații de călătorie. Diana pășește în primul autocar plin. În interior e agitație, un murmur continuu, nimeni nu vorbește cu voce tare. Oamenii de pe scaune privesc spre chipul femeii și așteaptă să le spună ceva. Diana oferă, cu vocea unei mame grijulie, recomandările de rigoare:
– Explicați-le copiilor voștri cu cuvinte simple de ce ei sunt nevoiți să trăiască în altă țară.
– Temporar!, intervine cineva din autocar.
– Da, cuvântul cheie e temporar. Cine a spus, e bravo! În fiecare zi să-i lăudați, să-i cuprindeți. Lăudați-vă pe voi înșivă în fiecare zi!
Îndemnurile Dianei continuă și sunt îndreptate spre sentimentele creștine a celor din autocar:
– Fiecare are o viață, o singură viață pe acest pământ. Una singură. Noi toți suntem creștini și credem că este ceva după. Însă, pe acest pământ avem o singură viață. De aceea, încercați să creați acel confort de care aveți nevoie.
– Dar când ne vom putea întoarce?, întreabă o femeie, de parcă Diana ar cunoaște când războiul va ajunge la un deznodământ și vor muți bombardierele.
– Noi nu vom închide granițele pentru voi, puteți să vă întoarceți oricând, e răspunsul Dianei.
– Acest autobuz merge spre București?, întreabă imediat un pasager.
– Acest autobuz merge spre orașul Huși, de acolo veți putea merge la București. Toate drumurile duc spre Huși!
Pe chipurile multor pasageri se citește confuzia. Probabil, majoritatea aud pentru prima dată de existența localității Huși.
– Dar ne așteaptă cineva acolo?, e întrebarea unei alte femei îngrijorate.
– Sunteți așteptați și veți avea unde să dormiți.
Diana se asigură că pașapoartele tuturor sunt în regulă, face urările de drum bun și iese pentru a vizita un alt autobuz.
Un bărbat sexagenar, îmbrăcat într-o geacă neagră, o oprește din calea ei. Îi vorbește în șoaptă, cu vocea umilă, ca a unui copil aflat într-o situație confuză. Ține să o anunțe că el are pașaport rusesc, iar fiica și soția – ucrainene.
E o situație mai delicată cu cei care au pașapoarte ale Federației Ruse. Femeia o știe de la șoferii de autocare. Refugiații din Ucraina, care au și cetățenie rusă, ar putea fi interogați la graniță.
– Important e să nu vă speriați. La vamă, vă pot întreba cu ce scop veniți în România. Vă spun ca să știți din timp. Șoferul m-a rugat să vă spun. Posibil, se vor uita în telefon ce postați pe rețele de socializare.
– Eu nu mă folosesc de ele, râde confuz bărbatul.
– Nu aveți, da?
– Doar pe Youtube mai intru, dar așa…
– Durează mult, ultima dată când am avut pasager cu pașaport rusesc au chemat poliția, l-au anchetat pe acel refugiat, intervine șoferul autocarului, adresându-i-se Dianei în limba română.
– Ei pot să vă verifice cu privire la mesaje propagandistice. Înțelegeți? Dar sunteți un bărbat în vârstă. Ați făcut armata?, îl întreabă Diana pe bărbatul care devine tot mai derutat și îngrijorat.
– Demult, pe timpul Uniunii Sovietice.
– Da, pe timpul Uniunii, dar înțelegeți că vă pot întreba… Vă rog frumos să nu vă speriați și să vă raportați liniștit la situația data. Așa e procedura, îl informează psihologa.
– Da, îmi este clar acest lucru, spune bărbatul și intră supus în autocar.
– Ei bine, cu Dumnezeu!
Imediat intervine o femeie scundă, cu ochii mici, îmbrăcată într-o geacă umflată, ținând în lesă un câine de rasă îmbrăcat și el într-o flanea și spune:
– Abia am venit din Nicolaev. Nimeni nu ne explică nimic. Încotro ne vor duce? Cei îmbrăcați în verde sunt voluntari?, o întreabă femeia pe psihologă, însă Diana nu o aude pentru că imediat se întoarce bărbatul sexagenar, cu fața roșie de emoții, pentru a cere mai multe clarificări.
E a doua oară când bărbatul se apropie de psihologă, de această dată e cu soția. Diana îi lămurește:
– Vă spun din timp, nu vor fi niciun fel de probleme. El va răspunde la toate întrebările cu calm, va spune adevărul și totul va fi în ordine, spune Diana, de data aceasta, soției. Ambii se întorc în autocar.
– Eu v-am întrebat, dar nici nu m-ați auzit, femeia cu cățelul în lesă o trage de mânecă pe Diana.
– Îmi cer scuze, am fost ocupată. De unde spuneți că sunteți?
– Noi suntem cinci oameni din Nikolaev. Noi vrem să ajungem ori în Cehia, ori…
– Toate drumurile spre Europa merg prin România, prin orașul Huși. Trebuie să vă îmbarcați în unul dintre autobuze, toate sunt gratuite.
– Și o să ajungem în Cehoslovacia?, întreabă cineva din grupul celor cinci persoane.
– Cehoslovacia nu mai există!, îi răspunde psihologă.
– Da da, e Cehia. Am greșit!
– Deci, care e liber, băieți? se adresează Diana șoferilor.
Bărbatul sexagenar se apropie a treia oară de Diana și îi spune cu voce nesigură:
– Dacă ați putea să ne ajutați, să înnoptăm undeva până mâine, aici. Un apartament să închiriem sau să rezolvăm cumva.
Familia a decis să nu plece în România cu pașaportul rusesc pentru a nu-l stresa pe bărbat. Oricum toți trei ar urma să ajungă în Germania, unde îi așteaptă fiul lor.
– Da, pot să vorbesc cu Misiunea Creștină, îi spune Diana și o caută cu privirea pe colega sa, Crina, care își găsise de treabă cu o ceată de refugiați.
– Crina, hai să vorbim cu fratele Alex să-l ajute pe domnul ăsta. Are pașaport rusesc și își face griji. Vrea să rămână aici.
– Bine, mă duc, este răspunsul prompt, în stil militar, al Crinei, care dispare în mușuroiul de oameni.
Crina revine în câteva minute, radiind de bucurie, împreună cu fratele Alex.
– Iată, aceștia sunt frații noștri creștini, ei vă vor ajuta.
– Alex, se prezintă tânărul și întinde mâna bărbatului.
– Leoșa, se prezintă acesta, bucuros.
– Ei sunt oameni de încredere. Iată am și rezolvat. Cu pașaportul s-a rezolvat!, intervine Diana, apoi i se adresează fiicei și soției lui Leoșa. Femeile izbucnesc în plâns, coborând geamantanele din autobuz.
– Nu plângeți, vă rog, nu plângeți! Sunt oameni de încredere, e o misiune creștină. Ei nu vă vor face niciun rău.
Diana o cuprinde pe fiică și se îndepărtează pentru o discuție de consolare. Se întoarce: „Iată, vedeți, așa lucrăm. Bine că azi măcar nu stau afară să înghețe. Ieri au stat afară, copii, bătrâni. Azi avem și soare. Ieri era înnorat!”.
Gândurile lor pot fi la casa lor care se distruge, dar ei încă nu sunt în stare să facă doliu, pentru că ceea ce îi domină acum este, mai curând, furia, ura față de cotropitor, iar aceste trăiri îi țin într-o stare de amorțeală. E ca un mecanism de apărare. Ei pot să treacă și printr-o tulburare de adaptare și printr-o frică traumatică persistentă. Chiar dacă refugiații nu mai sunt în pericol de moarte, ei se interesează de război, de tot ceea ce se întâmplă la ei acasă. Abia apoi, când lucrurile se vor mai liniști, ei vor putea face doliu, dar asta se va întâmpla peste cam două luni. Atunci ne putem aștepta și la apariția sindromului post-traumatic, atacurilor de panică, depresiei, anxietății”.
Vine un alt grup de ucraineni, două mame și câțiva copii. „Toți sunteți cetățeni ai Ucrainei, da? Bravo. Copilași-odorași, toți ne ținem aproape de părinți și avem grijă unul de altul. Explicați-le ce se întâmplă cu cuvinte simple, să înțeleagă că e temporar”, este îndemnul Dianei către mame.
Una dintre mamele întreabă dacă au timp să mănânce ceva în grabă. „Sigur, mâncați sănătoși. Mai este timp. Oricum, fără voi nu se pornesc.” Femeile cu copii se îndreaptă spre cortul cu mâncare unde se găsesc sarmale, zeamă caldă, plăcinte, ceai și suc.
„Vedeți ce minune e aici, zice Diana, însuflețită și bucuroasă că e de ajutor. Noi deja știm și șoferii, și ei pe noi. Vă spun că, dacă nu ai vocație, nu ai inspirație, ești pierdut aici. Ieri au venit niște bătrânei și așa plângeau de tare. Mi-am zis: Cu ce să-i ajut? Să-i iau în tabără? Ei mă întreabă – e cald acolo? Le zic că e cald. Dar m-am gândit că sunt în vârstă, sunt foarte sensibili la temperaturi. Noi suntem mai îmbrăcați. Și l-am găsit pe băiatul ăsta voluntar, de la misiunea creștină, și zic: Alex, hai să le găsim ceva. A venit Alex cu mașina, i-o urcat, i-o dus. Așa mă bucuram și eu!”, povestește Diana.
În scurt timp, cele patru autobuze se aliniază într-un convoi în fruntea căruia e o mașină a poliției. Vor merge spre Huși, oraș de unde fiecare dintre pasageri își va croi refugiul mai departe.
• Evitați generalizările și dihotomiile. Vorbiți despre oamenii care ajută, despre medici și asistente, despre voluntari. Amintiți-le sau rugați-i să-și amintească momente în care ei au oferit ajutor altor persoane și cum s-au simțit.
• Chiar dacă vreți să fiți în permanență informați despre ce se întâmplă, încercați să nu expuneți copiii și adolescenții la fluxul de informații. Ei oricum se informează prin dispozitivele pe care le au. Încercați să vorbiți despre ceea ce știu.
• Nu le ascundeți adevărul. Dar explicați-le ce știți în cuvinte pe înțelesul lor. Nu intrați în detalii copleșitoare. Puneți accentul pe căutarea de soluții imediate pentru a fi în siguranță.
• Nu-i împovărați cu gândurile și emoțiile pe care le trăiți, dar nu vă feriți să recunoașteți că le aveți.
• Recunoașteți față de ei ce emoții și sentimente aveți. Astfel se vor simți înțeleși. Dar spuneți-le și ce faceți ca să le gestionați.
• Încercați să restabiliți o rutină care să fie adecvată contextului. Aduceți în noua rutină cât mai multe elemente din viața de dinaintea evenimentelor. Construiți împreună cu copiii și adolescenții un program de activități.
• Creați coduri de urgență. Atunci când se simt în pericol să spună un singur cuvânt din care să înțelegeți exact ce se întâmplă cu ei.
• Îmbrățișați-vă unii pe alții ori de câte ori e nevoie. Folosiți acest gest când cei mici au nevoie. Întrebați-i pe adolescenți dacă au nevoie de o îmbrățișare. Și nu vă sfiiți să le cereți o îmbrățișare atunci când voi aveți nevoie sau când ei simt anxietate.
Editare: Olga Ceaglei
Foto: Vadim Vasiliu