Mihail CalarașanDenumirea orășelului ucrainean Borodeanka, de rând cu Bucea, Irpen și Gostomel, a devenit cunoscută în lumea întreagă în aprilie 2022, când trupele ruse, nereușind să ocupe Kievul, au fost nevoite să se retragă, lăsând în urmă „una din cele mai mari tragedii din Ucraina” – zeci, ba chiar sute de civili împușcați și numeroase clădiri distruse în subsolurile cărora se ascundeau oameni.
În acea perioadă mă aflam în Transcarpatia și țin bine minte cum atitudinea ucrainenilor faţă de ruşi se schimba văzând cu ochii – dacă până la retragerea armatei ruse din zona Kievului mulţi considerau că de toate se face vinovat Putin personal, iar soldații ruși doar executau ordinele superiorilor, atunci după știrile din regiunea Kiev devenise clar că, într-adevăr, Putin este vinovat, dar totuși soldații sunt cei care au distrus orașele pașnice.
Trei luni mai târziu, în iulie, am reușit să ajung și eu în Borodeanka.
.
Drumul spre Borodeanka, localitate aflată la 42 de kilometri de stația terminus a liniei roșii a metroului din Kiev, trece prin Bucea, lângă care se află orăşelele Gostomel (mai la nord) şi Irpen (mai la sud). Toate aceste orășele, la fel ca și Borodeanka, intră în componenţa raionului Buceanskîi din regiunea Kiev, raion care a avut cel mai mult de suferit de pe urma ocupaţiei ruse din primăvara lui 2022.
La început de cale, totul pare ca pe vremuri – aceleași periferii ale Kievului, cu cartiere locative noi. Totuşi, la ieşirea din oraș, se înalță un punct de control fortificat cu blocuri din beton şi arici antitanc – e ca o primă amintire că, încă de curând, aici era război.
Mai departe, ba ici, ba colea, staţii de aşteptare a transportului public ciuruite de gloanțe, depozite aruncate în aer, case lăsate pe-o rână din cauza exploziilor. Peste tot se observă urme ale acelor zile când părea că soarta războiului depinde doar de un singur lucru – dacă ruşii vor reuşi să cucerească Kievul „în trei zile” sau nu. N-au reușit.
Borodeanka este un oraş destul de mic, ba chiar mai degrabă o aşezare de tip urban. Înaintea invaziei ruse, el număra circa 12 mii de locuitori. Câți mai sunt acum, e greu de spus – centrul oraşului a fost distrus practic în totalitate de trupele ruse.
Potrivit Irinei Venediktova, deja fostul Procuror General al Ucrainei, încă în primele zile de ocupaţie, cineva dintre localnici ar fi aruncat o grenadă (sau un cocktail Molotov) într-o blindată rusească, iar aceștia, ca să se răzbune, s-au apucat să șteargă orașul de pe fața pământului: aruncau bombe din avioane, lansau tiruri de rachete cu „Smerci” și „Uragan”, trăgeau din tancuri asupra caselor, în timp ce pe localnici îi țineau prin subsoluri, amenințându-i cu împușcarea.
În consecință, 90 la sută din zona centrală a orașului a fost distrusă, afirmă Piotr Kiseliov, șeful Serviciului de Stat pentru Situații Excepționale din Ucraina.
În general, Borodeanka este un orăşel ucrainean tipic – locuitori relativ puțini, iar strada centrală care, de altfel, așa și se numeşte – Ţentralnaia, adică Centrală, este practic singura pe marginea căreia se înalță blocuri locative și se desfășoară mici afaceri. Cam toată forfota orașului se învârte în jurul acestei străzi.
Generația noastră s-a obișnuit cu imaginea unui război rupt ori din filme, ori din fotografiile și reportajele televizate realizate undeva prin Orientul Mijlociu, pe când Borodeanka este în principiu locul cu care ne-am obișnuit încă din copilărie – aici totul e la fel ca în casele noastre. Dacă faci abstracție de anunțurile și denumirile în ucraineană, precum și la numerele de înmatriculare ale mașinilor, poți lesne să-l confunzi cu un orășel din Moldova similar ca mărime. Din acest motiv e și mai dureros să vezi în ce a fost transformat orașul, or ne putem imagina cu ușurință viața de până la război: cum trăiau localnicii, ce făceau în zilele de lucru sau în cele de odihnă, cum petreceau sărbătorile.
Primul bloc de la intersecția străzii Țentralnaia cu șoseaua care unește Kievul de Lublinul polonez și „taie” Borodeanka pe mijloc are o scară distrusă în totalitate. La celelalte scări ușile sunt deschise, iar pe paliere e vraiște. Sunt nevoit să pășesc cu grijă peste diversele obiecte aruncate de-a valma. Probabilitatea să dai peste o mină e minoră, pentru că primul lucru pe care l-au făcut autorităţile ucrainene imediat după retragerea armatei ruse a fost să demineze întregul teritoriu. Chiar și așa, intuitiv de cam ia cu frică atunci când calci peste obiecte sub care nu vezi dacă se află ceva sau nu.
Uşile apartamentelor sunt larg deschise. Nicio încăpere nu a rămas intactă – ai impresia că cineva intenționat a venit şi a aruncat totul de-a valma. E rezultatul fie a undei de șoc, fie a jefuitorilor. Pe podea – cărţile cuiva, fotografii, veselă făcută ţăndări, carnete de note. Cu alte cuvinte – viaţa cuiva care nu va mai fi la fel, pentru că blocul nu mai poate fi recondiționat.
Mai departe, pe aceeași stradă Ţentralnaia, sunt înșiruite mai multe blocuri cu cinci etaje. Unele au geamuri sparte și limbi negre de la incendii, dar totuși sunt întregi, pe când altele sunt distruse pe jumătate. Deseori, blocurile distruse au devenit gropi comune pentru persoanele care se adăposteau în subsoluri.
În Borodeanka, echipele de salvatori au încercat să scoată oamenii prinşi sub dărâmături, însă deplasările la locul exploziei se lăsa cu tiruri lansate de armată rusă. Așa că, după două tentative nereușite, au decis să nu se mai expună riscului și au purces la curățarea dărâmăturilor abia după eliberarea localității. Conform datelor oficiale, la Borodeanka au fost depistate cadavrele a 80 de civili, pe când numărul neoficial al victimelor ocupației ruse variază în jurul cifrei de 300.
Vizavi de piața principală din oraș se înalță trei blocuri cu nouă etaje, însă de departe par a fi cinci. Impresia se datorează faptului că două blocuri au fost lovite de rachete care au distrus scările centrale, în timp ce cele laterale au rămas în picioare.
Când ajungi în preajma lor, devine clar că la unul dintre ele se mai evacuează bucăți de dărâmături. Lucrările de bază au fost efectuate încă în aprilie, imediat după ce Ucraina a preluat controlul asupra localității, iar acum muncitorii cară ceea ce nu au evacuat atunci.
Serghei, un bărbat de 38 de ani, urmăreşte de la distanță întreaga activitate. Povestește că, la începutul invaziei, el cu familia sa nu a putut pleca din oraș, așa că, timp de o săptămână, au trăit sub bombardamentele şi tirurile necontenite lansate de armata rusă. Iar când a apărut un „coridor”, au făcut front comun cu vecinii şi au plecat într-un loc sigur:
„Era întuneric, dar nu puteam aprinde farurile – riscam să dăm peste soldații ruşi care pur și simplu te împuşcau. Internet și conexiune telefonică nu aveam, nici navigatorul nu funcţiona. Goneam cu 150 de kilometri la oră prin beznă, fără să ştim exact în ce direcție – nu era exclus ca în faţă să se afle chiar poziţiile ruşilor. Am mers noi așa câteva ore și am ajuns în Vinniţa. Acolo nici nu apucasem să ne tragem sufletul că s-a declanșat alarma aeriană şi am plecat mai departe. Intenţionam să-mi trimit familia, adică soţia şi fiica, în Polonia, respectiv, trebuia să ajungem la frontiera poloneză, dar ne-am rătăcit şi am ajuns în Transcarpatia… Deja peste câteva zile, eram la hotarul cu Polonia. Familia mea a plecat, iar eu m-am întors acasă.
Cum voi trăi de acum încolo, habar nu am. De muncă nu am, respectiv, nici bani. Anterior lucram în Kiev, dar, când a început războiul, m-au concediat fără să mă mai plătească. Acum e vară și mai poți cumva lega tei de curmei, dar, când va da frigul, nu ştiu cum voi achita facturile. În plus, îmi este dor de familie, vreau să revină acasă. Fiica mea studiază poloneza, dar totuna o trage în Ucraina, pentru că aici este Patria ei.
Ruşii ne-au adus multă tristețe – multă lume a murit, multă a rămas fără adăpost, a plecat din ţară, dar oricum nu-mi doresc ca războiul să se răspândească şi pe teritoriul Rusiei, să moară şi acolo oameni paşnici. Nu le doresc ca și ei să aibă parte de așa ceva.
Dar dacă cumva războiul va ajunge în Rusia, am încredere în Forţele noastre Armate – ei nu vor face niciun rău civililor, pentru că noi nu suntem ca ei.”
Un pic mai departe, în curtea unui bloc vecin, oprește un „Subaru”. Din automobil ies cuplul Inna și Alexandr și cei doi fii al lor, Danea și Sașa.
Inna îl fotografiază pe Danea pe fundalul casei lor, un edificiu tipic pentru spațiul postsovietic – un bloc din panouri prefabricate din beton armat cu nouă etaje și cu palierul zugrăvit în două culori.
Ei s-au mutat în regiunea Kiev, într-o casă modulară, iar în Borodeanka vin doar de câteva ori pe lună, pentru a mai lua câte ceva din lucruri.
„Așa s-a întâmplat că practic nimic nu a mai rămas întreg, dar oricum mai trecem pe aici ca să mai luăm câte ceva, gen cărți sau diverse mărunțișuri…”, ne explică Alexandr.
„În general, eram pasionat de construirea modelelor – făceam machete din metal la tot felul de mașini. Le păstram în garaj, iar când am revenit [în Borodeanka] după dezocupare, am descoperit că „orcii” (termen peiorativ cu care ucrainenii îi etichetează pe militarii ruși – n.r.) mi-au șterpelit macheta tancului și a [Mercedesului] Geländewagen… La ce bun ar fi avut nevoie de ele?” se arată el nedumerit.
Apartamentul lor arată ca după furtună – lucruri aruncate, mobilier amplasat anapoda, geamuri sparte și vânt care suflă din toate părțile. În peretele unei odăi se cască o gaură lăsată de un obuz de tanc. Singurul spațiu care cât de cât nu a fost afectat este holul.
„Da, am pierdut totul, dar în schimb am supraviețuit… Pe 24 [februarie], când abia începea totul, deja era clar că e periculos să rămânem. Anume acest lucru ne-a și salvat.
Am supraviețuit anume pentru că am plecat. Alții au avut mai puțin noroc. Mulți din blocul nostru și-au pierdut viața, dar nu pentru că scara s-a prăbușit, ci pentru că rușii nu permiteau căutările sub dărâmături. Era luna martie, era frig… Oamenii pur și simplu au murit de frig, fără mâncare și fără apă”, povestește Alexandr.
.
***
Cinci luni mai târziu, am ajuns din nou în Borodeanka. Starea de lucruri din oraș nu pare cu nimic diferită de cea din vară. Doar cât s-au adăugat sunetele generatoarelor de electricitate – mai nou, acestea funcționează lângă fiecare magazin și cafenea. Atacurile rușilor asupra infrastructurii critice doar au agravat viața orașului.
În preajma unor blocuri de pe strada Țentralnaia mai poți vedea mașini încărcate până la refuz cu diverse lucruri – oamenii continuă să care din locuințele lor ceea ce a mai rămas intact.
La o cafenea îl reîntâlnesc pe Serghei, bărbatul pe care l-am văzut în vară urmărind lucrările de evacuare a dărâmăturilor. Acum, la distanță de aproape șase luni, pare că îi merge mai bine.
„Am avut o vară grea, fără bani și fără dispoziție”, rezumează el. „Încearcă să trăiești cu câteva sute de grivne pe lună! Am decis să ajut la reconstrucția unei case individuale și să cer un preț omenesc – nici prea puțin, că e de muncă, totuși, dar nici nu am umflat prețul, or trebui să rămâi om. Și acum am de lucru suficient!”
Îmi arată în telefon fotografii cu casele pe care a reușit să le repare. La un moment dat, zâmbește cu gura până la urechi.
„Uite cât de bine am pus noi dușumeaua! E mai bine decât a fost înainte. În vremuri grele, oamenii trebuie să se ajute între ei. Acum mulți profită de necazul oamenilor şi cer un preţ dublu, dar eu nu am nevoie de aşa ceva.
Sunt bine și chiar am dispoziţie să ies afară să beau o cafea. Doar că îmi este tare dor de fiică.
Ea încă se află în Polonia şi vorbeşte deja poloneza destul de bine.”
În cele 20 de minute de discuţie, Serghei n-a atins niciodată subiectul ocupaţiei şi agresiunii ruse. De parcă totul ce a fost şi-a pierdut deja din actualitate.
