Mihail Calarașan10:56, Piaţa Mihailovskaia
Încă din vară, piaţa a devenit muzeu în aer liber. Aici a fost expusă tehnică militară rusă distrusă de armata ucraineană: TAB-uri, tancuri, fragmente de rachete. Vizitatorii acestui muzeu sunt liberi să trateze exponatele fără grijă şi respect. Respectiv, aruncă mucuri de ţigară sau lasă inscripţii injurioase.
Exponatele din acest muzeu neordinar au „apărut” după ce ucrainenii au reuşit să respingă atacul grupării ruse care, la o săptămână de la începutul amplei invazii lansată de Federația Rusă la 24 februarie, s-a apropiat de suburbiile Kievului. Acum, de acea perioadă tensionată mai amintesc doar rămășițele unor fortificaţii din beton rămase pe unele străzi, precun şi „aricii” antitanc aliniaţi de-a lungul carosabilului.
Deşi pericolul ocupării Kievului a dispărut, capitala ucraineană, ca şi restul țării, de altfel, continuă să trăiască în condiții de război. Periodic, aici „aterizează” rachete rusești care iau cu sine liniștea, energia electrică și viețile oamenilor. Iar mamele din Kiev își înmormântează feciorii care și-au dat viața pentru Patrie.
În dimineața zilei de 23 noiembrie, lângă exponatele din Piața Mihailovskaia staționau și câteva autobuze cu militari. Ei au venit să-și ia rămas-bun de la camaradul lor, Serghei Mironov.
Înainte de război, Serghei administra un blog despre patrimoniul arhitectural al Kievului şi organiza excursii prin oraș. Pe front a ajuns încă în primăvară, de unde publica pe Instagram deja momente din rutina zilnică de soldat, reuşind să mai posteze şi anumite referinţe istorice despre Kiev. El a murit la 16 noiembrie. Avea doar 35 de ani.
Mănăstirea Sf. Mihail cu cupole aurii este unul din principalele lăcaşe ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În 2013, pentru prima dată în ultimele opt secole, clopotele acestei mănăstiri au tras într-o dungă. Atunci, polițiștii din detaşamentul cu destinaţie specială „Berkut” au încercat, fără succes, să disperseze cu forța protestatarii adunați în piaţa principală din Kiev. Acum, în acest lăcaş periodic sunt organizate prohodurile militarilor ucraineni.
În interior, sub cupolă, stă sicriul. În dreapta – rudele, în stânga – numeroși fotoreporteri şi cameramani, iar în spatele lor, de jur-împrejur – prieteni, cunoscuți sau persoane care pur și simplu nu au putut să treacă pe alături. Camarazii lui Serghei s-au îngrămădit într-un colț.
După ce preotul a terminat prohodul, cei prezenţi au început să-şi ia rămas-bun de la defunct. Cineva atingea sicriul cu mâna, militarii îngenuncheau alături, în semn de ultim omagiu adus camaradului. O femeie cu broboadă neagră s-a apropiat și i-a şoptit ceva lui Serghei, după care a scos din buzunar o hârtie făcută sul şi a pus-o în sicriu. Mama tânărului decedat stătea în dreapta. Avea chipul împietrit și o broboadă neagră-portocalie pe cap.
Moartea s-a transformat în statistică și, zi de zi, acest contor rulează noi și noi cifre. E greu de spus care sunt pierderile exacte înregistrate de armata ucraineană, din moment ce Statul Major nu face publice aceste date, totuşi ar fi vorba de moartea a cel puţin 10 mii de soldaţi. De altfel, indiferent de mărimea cifrei, în spatele fiecărei unități se ascunde acelaşi tablou: o mamă sau un tată, o soră sau o soţie care şi-a pierdut fiul/fratele/soţul și pe care nimic nu-l mai poate aduce înapoi.
.
12:46, Maidanul Independenței
Când serviciul divin s-a încheiat, iar toți cei adunați au plecat la cimitir, au început să vuiască sirenele de raid aerian. De ceva vreme, sunetul lor a devenit un fel de fundal sonor pentru orice oraș ucrainean. Puțini sunt cei care mai reacționează vizibil la ele. Deseori, sirenele sunt declanșate din motiv că vreun avion militar rus a decolat, lucru care nu înseamnă neapărat că va urma și un atac. Când există un pericol real, adică este observată lansarea unei rachete, de obicei se anunță despre asta, în special pe diverse canale de Telegram.
În acea zi de 23 noiembrie, Parlamentul European a recunoscut Federația Rusă drept „stat sponsor al terorismului”. Și, parcă drept răspuns, Federația Rusă a decis să-și confirme noul statut – alarma aeriană nu era deloc falsă, mai multe rachete fiind lansate în direcția Ucrainei.
De regulă, în cazul rachetelor de croazieră poate fi stabilit timpul de zbor până la o anumită zonă sau oraș. În acest interval autoritățile recomandă populației să se adăpostească. Or, chiar dacă artileria antiaeriană va distruge racheta în aer, rămășițele ei pot cădea oriunde.
În perioada sovietică, Kievul a fost construit parcă special pentru a fi pregătit de război: pasajele subterane sunt disproporțional de late, reprezentând mai curând niște piețe subterane, decât simple pasaje. Din acest motiv, în centrul Kievului e ușor să te pui la adăpost în cazul unei alarme aeriene.
În pasajul pietonal de lângă Centrul comercial „Globus”, care, de altfel, și reprezintă intrarea propriu-zisă în clădire, se adună oameni. Din cauza curentului de aer rece, în vreo 20 de minute nu-ți mai simți degetele de la mâini și de la picioare. Minutele de așteptare se scurg cu greu, de parcă ar fi din jeleu. În pasaj, puțini sunt cei care comunică între ei. În mare parte, stau rezemați de pereți, cu ochii în telefoane, așteptând vești sau anularea alarmei aeriene.
Maidanul și străzile adiacente sunt practic pustii. Unde și unde poți observa câte un trecător sau o mașină trecând în viteză. Numeroase drapele bicolore înfipte în peluză îți captează privirea. Fiecare drapel simbolizează o viață curmată de trupele ruse. Sunt mii – copii, populație civilă, militari…
Sunetul exploziei unei rachete nu seamănă deloc cu cel al focurilor de artificii sau al petardelor. E mai mult ca un tunet care se declanșează și se încheie fulgerător, dar care reușește să-ți străbată întreg corpul. „Tună” o dată, apoi mai „tună” o dată. E clar că o rachetă „a aterizat”. Totuși nu e clar unde anume și cât de aproape.
Dacă în pasajul de la „Globus” erau puțini oameni, în subterana vecină, de la stația de metrou „Maidanul Independenței”, a devenit clar unde a dispărut pe dată toată lumea de la suprafață – tineri, bătrâni, copii, persoane cu cărucioare și animale de companie. Unii sunt echipați cu scăunele pliabile. Ei sunt angajații punctelor comerciale din zonă pentru care retragerea în metrou e o rutină zilnică. În punctul de poliție din subterană este WC, la care imediat se formează coadă.
Conexiunea cu exteriorul practic lipsește. În primul rând, sub pământ semnalul este mai slab. În al doilea – atacurile cu rachete sunt urmate, de multe ori, de întreruperea curentului electric. Respectiv, turnurile de telefonie mobilă încetează și ele să mai funcționeze. Unele dintre ele, puține la număr, sunt dotate cu generatoare, însă, din cauza suprasolicitării, ele ajung să asigure doar legătura telefonică, nu și accesul la internet.
Pentru a avea semnal cât de cât stabil, oamenii se apropie de ieșirea din pasajul pietonal:
«– Alo, da! … Nu-i lumină? … Apă este? …»
«– Salut! Sunteți bine? … Acum sunteți acasă? … Sunt și eu bine, sunt pe Maidan. …»
«– Cât mai este lumină, pentru Dumnezeu, deconectează-mi laptopul, ca să nu-mi pierd documentele…»
Fără să vrei, auzi frânturi de discuții telefonice străine din toate părțile. Canalele de Telegram sunt inundate cu mesaje gen: „У Києві пролунали вибухи” (În Kiev s-au auzit explozii – n.r.). E acea situație în care, mai întâi am auzit exploziile și abia după am citit despre ele.
Puțin mai târziu avea să devină clar că tocmai a avut loc unul dintre cele mai masive atacuri rusești asupra infrastructurii critice din Ucraina – 70 de rachete de croazieră lansate, dintre care 51 au fost doborâte de artileria antiaeriană. În Kiev, atacul a luat viețile a trei persoane, potrivit primarului Vitali Kliciko, iar black-outul care a urmat a afectat chiar și Republica Moldova.
„Увага! Відбій повітряної тривоги!” (Atenție! Alarmă aeriană încheiată! – n.r.) – anunță vocea calmă a lui Alexei Arestovici, consilier în cadrul Biroului preşedintelui Ucrainei, pe toţi cei care au telefoanele conectate la internet, adăugând: „Можете повертатися до нормального життя. Все. Буде. Добре” (Puteți reveni la regimul obișnuit. Totul. Va fi. Bine). Zece minute mai târziu, în staţia de metrou rămâne doar patrula poliţiei. Este ora 15:05.
.
19:15, cartierul istoric Podil
Bombardarea infrastructurii critice a Ucrainei reprezintă nucleul noii tactici de luptă a armatei ruse. Primăvara şi vara, Federația Rusă ameninţa constant cu posibilitatea de a folosi arme nucleare, dar când a înţeles că urmările vor fi ireversibile, inclusiv pentru ea însăși, a recurs la o decizie simplă și brutală – de a lăsa oamenii de rând fără lumină, căldură și apă – și, în acest mod, să determine opinia publică să accepte inițierea negocierilor.
Dar, ca și planurile anterioare de acaparare a Ucrainei, și această intenție a fost sortită eșecului. Atacurile asupra infrastructurii îi afectează în mod direct pe oamenii de rând, totuși aceștia nu se lasă descurajați, dar se adaptează la noile condiții. Practic lângă fiecare cafenea ori magazin huruie generatoare de curent electric, încât, atunci când te plimbi prin oraș, ai impresia că treci pe lângă un motodrom sau o fabrică de cherestea. Când semafoarele nu funcționează, pietonii sunt cei care au prioritate, iar șoferii deja s-au obișnuit cu această ordine.
Există două situații în care lumina este întreruptă – deconectările programate și avariile. În primul caz, energia electrică este distribuită, pe rând, în diferite raioane și cartiere, astfel încât oamenii să poate avea o viață relativ normală. Bunăoară, lumina este deconectată pentru patru ore, după care reluată pentru patru ore și tot așa.
Dar dacă deconectările planificate oferă un minim de stabilitate, atunci în cazul celor provocate de avarii – de regulă din cauza rachetelor care distrug elemente din sistemul energetic – nimeni nu poate spune când oamenii vor avea din nou lumină în casă. Așteptarea poate dura și trei ore, și zece. Sau chiar zile întregi.
După atacul cu rachete din 23 noiembrie, în unele zone din Kiev a dispărut apa din robinete și căldura din calorifere, iar lumină nu era practic în tot orașul. Plimbându-te seara prin cartierul Podil, în special pe străzile aglomerate, ai impresia că nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, iluzie care dispare odată ce trece ultima mașină și înțelegi că, de fapt, tot „iluminatul stradal” provenea de la farurile automobilelor. Bezna pune stăpânire până la următoarea mașină, când totul în jur se luminează din nou.
De pe peretele unui bloc, un panou publicitar anunță reduceri în magazinul din apropiere: „Nu rata vinerea neagră”. Supermarketurile s-au închis, barurile și restaurantele nu mai acceptă vizitatori. Ai putea crede că orașul este pustiu, dacă nu ar fi proprietarii de câini care, echipați cu lanterne, își plimbă patrupezii.
Semnalul de mobil a dispărut, la fel ca și conexiunea la internet, iar sentimentul de incertitudine îți dă fiori: poate că a fost anunțată o nouă alarmă aeriană, dar nu ai de unde ști, pentru că sirenele au nevoie și ele de electricitate ca să funcționeze.
Odată cu invazia declanșată de Federația Rusă în februarie, Kievul a avut parte de mai multe provocări. În prima lună de război la scară largă, capitala risca să fie cucerită de armata rusă. Atunci orașul, care e casă pentru circa 3 milioane de persoane, a devenit pustiu. Toți care au avut posibilitate, fie au plecat peste hotare, fie în regiunile de vest ale ţării.
Dar, prin vară, Kievul a revenit la viață, iar sirenele au continuat să vuiască cu regularitate, ca și mai înainte. Doar că sunetul lor a devenit mai mult o reamintire a faptului că țara e în război și că încă nu e cazul să lase garda jos. Și, chiar dacă acum linia frontului e departe de Kiev, iar Ucraina îşi eliberează cu succes teritoriile, războiul pare tot mai aproape și mai aproape.
