Oameni și Kilometri32 de centre de plasament de lungă durată activează în Republica Moldova. Acestea găzduiesc peste 900 de persoane vârstnice, cu dizabilități sau vulnerabile social: persoane solitare și fără spațiu locativ. Potrivit Legislației, 75% din pensiile acestor oameni sunt direcționate către centrele de plasament unde ei stau, iar restul 25% oamenii le primesc pentru cheltuieli personale, iar unii sunt aduși de copii care plătesc lunar câteva mii de lei.
Centrele devin noile case pentru bătrânii singuratici sau cu probleme grave de sănătate. Centrul de Plasament din Chișinău este cel mai mare centru din Moldova. Acesta poate găzdui 200 de persoane. Centrul este construit în așa fel ca să le ofere bătrânilor tot de ce ar putea avea nevoie.
După fiecare ușă a acestui Centru se ascunde o poveste, oameni triști, zâmbitori, întinși pe pat, ascultând muzică, curățând nuci ca în locul lor să cumpere bomboane pe care să le împartă vizitatorilor sau un rocker în inimă. Toate acestea le găsești aici, doar trebuie să bați la ușă și să îi cunoști.
***
Oamenii din Centrul de Plasament din Chișinău se pot tunde de două ori pe săptămână: luni – bărbații, miercuri – femeile. „Însă acest program nu este bătut în cuie în caz că sunt doritori”, ne spune frizerița Tatiana, care este responsabilă în fiecare zi de luni să bărbierească peste 30 de bărbați țintuiți la pat.
În Centru, timpul parcă capătă o nouă măsură pentru beneficiarii care trăiesc după planul unei rutine stabilite: la ora 9:00 iau micul dejun, apoi la 12:00 – o gustărică, la 14:00 – prânzul, la 16:00 urmează câțiva biscuiți și la 18:00 – cina. Graficul concertelor îl găsesc pe afișul lipit de peretele din stânga ascensorului, iar în zilele călduroase și cu mult soare, unii ies la plimbare sau discută pe banca din fața clădirii gri.
Ludmila a ajuns la Centru la sfârșitul lui august, când era însărcinată în ultima lună. Aici a fost plasată împreună cu partenerul ei după ce au lucrat câteva săptămâni la un fermier, care în loc să le plătească pentru zilele lucrate, i-a amenințat cu moartea.
Este joi și urmează să urce pe scena improvizată un grup de copii, iar în timp ce picii se pregătesc, beneficiarii își caută vreo ocupație: se plimbă, discută sau mai privesc fotografiile care îmbracă un perete întreg al holului.
Eugenia Mareloi, 86 de ani, este la Centru de mai bine de două decenii. Nu-și prea aduce aminte de viața de până atunci. Memoria îi mai joacă uneori festa sau poate nu mai vrea să-și amintească de perioada când a înțeles că nu mai are pe nimeni. „Cui îi trebuie să-și amintească de un om bolnav?” se întreabă ea, articulând cu greu fiecare cuvânt. La ora 14:10 așteaptă ca o asistentă să-i aducă mâncare în odaia din care iese doar să meargă la slujbă sau la concertele organizate în sala de teatru de la primul etaj.
Fiecare odaie îți prezintă viața și amintirile celui care trăiește acolo. Pereți goi, acoperiți cu covoare, fotografii, diplome sau postere, toate acestea sunt fragmentele din personalitatea celui care ți-a deschis ușa și ți-a spus: „Intră”.
Stepan Andronic trăiește la centru deja de șase ani. După moartea soției, a rămas singur și nici vizitele periodice ale fiicei nu-i colorau singurătatea. Centrul i-a oferit lui și unui vecin de etaj o bucată de pământ de care să îngrijească și pe care plantează flori. Cei doi vecini merg unul la altul în vizită, de parcă ar trăi toți într-un bloc ordinar de cartier.
Ilie Țihon adună toată toamna nuci din jurul Centrului, pe care iarna le curăță și le duce la un punct de colectare a miezului. „Fac parale, dar ce să stau degeaba? Data trecută nu am reușit să ajung acasă, că am cheltuit toți banii pe Bucurie (făcând aluzie la magazinul de dulciuri)”. El nu mănâncă bomboane, pentru că suferă de diabet zaharat, însă, îi place să le aibă și să le mai împartă oaspeților sau beneficiarilor. „Dar data viitoare când am să duc nucile, am să fiu oleacă mai reținut”, zâmbește el.
Ana Grigoraș, 91 de ani, s-a mutat la începutul lunii februarie într-o odaie proaspăt reparată. „Uitați-vă ce veceu am în camera nouă, d-apoi eu toată viața mea m-am spălat dintr-o strachină, iar acum…”, spune ea încântată. Îi place priveliștea din geam, pentru că se văd clopotele bisericii. Uneori se mai uită melancolică spre fotografia ei din tinerețe. „Tare repede mai trece timpul. Iată e și iată nu-i”, oftează femeia.
Ilie Țihon, 80 de ani, este fost profesor de limba română, franceză și muzică. Când s-a pensionat a început să lucreze la recepția de la Centru, iar în 2000 a devenit locatar aici. „Mi-au zis: trăiește la noi, că ești om bun. Așa că am rămas”, spune el. Moș Ilie nu mai merge la concertele organizate la primul etaj. „Dacă mi-e dor de muzică conectez radioul sau cânt puțin la nai. În viață am organizat atâtea evenimente, că acum am început să nu le mai suport”, recunoaște el.
În odăile beneficiarilor găsești câte o fotografie care le amintește de tinerețe, părinți, prima iubire sau de perioada când anii nu se lăsau atât de greu pe spate și mâinile nu mai tremurau atât de tare când ridicau paharul cu apă.
Ana Grigoraș își așează în față farfuria cu zeamă care a reușit deja să se răcească și privește în gol. Încet se adaptează cu odaia proaspăt reparată în care s-a mutat cu câteva săptămâni în urmă. Sub măsuța de lemn stă o valiză mare în care își păstrează hainele de vară.
Sâmbătă și duminică, camera de relaxare de la primul etaj este plină. Oamenii se adună cuminți pe canapelele din piele artificială și privesc spre un televizor agățat de perete. Nici nu mai contează că pe ecran apare o imagine neclară cu un serial turcesc. Aici oamenii nu se simt atât de singuri și timpul parcă trece mai repede.
La fiecare sfârșit de săptămână, la Centru vin mai mulți tineri și copii să le cânte bătrânilor, să le prezinte scenete și să le coloreze în vreun fel rutina. De obicei, la aceste concerte vin beneficiarii care se pot deplasa singuri.
Dacă afară nu este frig ca să-i înghețe degetele, Iurie Zdorna roagă o asistentă să-l ajute să îmbrace hainele mai groase, să-și pună căștile în urechi și să iasă la plimbare cu scaunul lui electric ce se poate deplasa cu o viteză de 60km/h. „Atunci prind viteză și mă simt cel mai bine”, zâmbește el.
Alexandru Scuterniciuc, paznic de 8 ani, lucrează câte două zile pe săptămână. El este unul dintre cei patru paznici care lucrează la Centru și este responsabil nu doar de păstrarea liniștii, dar și să mai repare o țeavă spartă sau vreun întrerupător deteriorat din instituție. „Toată viața am lucrat în construcții, dar când ajungi la o anumită vârstă, nimeni nu mai vrea să te ia la lucru”, constată el.
Constantin Condrea lucrează paznic la Centru deja de 5 ani. Mai taie din butucul copacului tăiat cu câteva săptămâni înainte. El povestește că paznicii ajută uneori asistentele să ridice beneficiarii țintuiți la pat sau să ducă cadavrele la morga din spatele instituției. „Uneori pot să moară într-o noapte câte 2-3 bătrâni și asistentelor le este greu să se descurce singure”, spune el.
Dis-de-dimineață, în cantină intră unul după altul beneficiarii. Tăcuți, cuminți și cu capetele plecate se îndreaptă spre mesele unde îi așteaptă farfuria cu două felii de mâine albă, șuncă și un cub de unt. În spatele lor stă atârnată de perete o reproducere a „Cinei de taină” și se aude sunetul răsunător al polonicelor plimbate prin cratițele cu terci.
Centrul de plasament are patru etaje, unde odăile stau rânduite ca într-un hotel. Pe uși atârnă numărul odăii, iar fiecare odaie este percepută de către beneficiari ca propria căsuță, pe care o amenajează în stilul său.
La primul etaj al Centrului sunt plasați beneficiarii țintuiți la pat care au nevoie de o îngrijire specială. Din când în când acolo se mai aude un oftat sau strigăt de durere a celor care nu pot face nimic fără ajutorul asistentelor.
O asistentă îl ajută pe Iurie Zdorna să ia prânzul. El are 56 de ani, ascultă rockul anilor `60-`80. Pe pereții odăii lui sunt lipite mai multe postere cu trupele preferate. „Sunt țintuit la pat, dar slavă Domnului cu capul sunt în regulă. Oamenii deștepți nu caută singurătatea, ci evită haosul creat de proști”, glumește el, citând un filosof. Iurie a venit la Centru în urmă cu „8 ani, 4 luni și 13 zile”, spune el.
Maria Pascal este la centru de două luni. Ea suferă de diabet zaharat, din cauza căruia, în 2005 i-a fost amputat un picior. Deși are două fiice, acestea lucrează în fiecare zi și nu pot să stea cu ea. „Au angajat o fată din sat, dar după câteva zile ea a început să bea, iar eu am nevoie de liniște”, spune Maria. Proteza încălțată într-un papucel este sprijinită de marginea patului. Aici spune că mai are cu cine vorbi. „Așa că am încuiat ușa și am venit. Mi-e cam jale, trist, dar… Mi-e dor de casă. Parcă acum văd cum stă lăcata la poartă…”, spune ea.
Elena Pânzari, 92 de ani, este vecina de cameră a Mariei. A ajuns în Centru la începutul acestei veri, dar spune că nu prea ține minte exact ziua și luna. „Timpul parcă trece pe lângă mine și nu-l mai urmăresc”, rostește obosită femeia.
Printre cei peste 170 de beneficiari ai Centrului, găsești și tineri, însă, majoritatea sunt bătrâni obosiți de viața grea, schilodiți de boală sau rămași singuri în această mulțime de oameni.
Iurie Zdorna este țintuit la pat. Cu greu își poate mișca degetele, singurele care-l mai ascultă. În Azil a ajuns în urmă cu 8 ani, după ce a rămas singur și tot mai mult cuprins de boală. Tot boala a fost cea care l-a făcut să nu-și permită să viseze să-și întemeieze o familie. „Această boală, care atrofiază mușchii, se transmite genetic, de ce să vreau să transmit această povară și copilului meu”, spune el. Cu toate acestea, Iurie este un om cald, zâmbitor și dornic să cunoască lucruri noi. „Fiecare om, în fiecare zi, timp de 15 minute este un prost răzbătut, iar înțelepciunea constă în ceea ca să nu prelungim acest răstimp”, zâmbește el.
Iurii Senițân a fost adus la Centru de către rude, în urmă cu un an și jumătate. „Nu m-am supărat pe ei. Aici îmi place”, spune bărbatul. Meningita din copilărie i-a schimbat întreaga viață.
Ana Grigoriu a ajuns la Centru în urmă cu un an. A studiat limbi străine și a predat la o școală. Apoi, câteva luni a fost boschetară, pentru că rudele i-ar fi luat casa părintească. „Eram un obstacol pentru ei”, spune ea. Ana a ajuns în scaun cu rotile la vârsta de 28 de ani. „Mi-a luat mai mult timp să mă obișnuiesc cu căruciorul, deși la început îl evitam”, recunoaște ea. Zilnic încearcă să facă singură câte 20 de pași.
Olga Guțan, psihologa azilului, spune că are mult de lucru, pentru că sunt mulți beneficiari demenți și țintuiți la pat. Astfel, în prima parte a zilei, ea organizează ateliere de creație, după care, la ora 12:00 trece pe la oamenii țintuiți la pat cu care discută, desenează, pentru a le dezvolta motorica. „Este important ca oamenii să aibă vreo ocupație. Acest lucru îi distrage de la gândurile lor sumbre și triste. Cândva au fost solicitați și poate chiar ocupau funcții importante și iată într-o zi au ajuns în această casă”, spune ea.
Natalia Culicova recunoaște că prezentul i se cam șterge câte un pic din memorie, dar ține minte chiar și cele mai mici detalii din trecut, când lucra ca specialist în mecanică. Acum se răsfață cel mai mult cu amintirile și dulciurile pe care le primește la prânz sau le împarte cu câțiva prieteni din Centru.
Ioana Bivol, 74 de ani, este la Centru deja de un an. Ea este una dintre beneficiarele Centrului care achită în întregime cazarea. După moartea soțului a stat singură opt ani. „Statul acasă singur cuc este cea mai mare boală a omului. Intri în casă și nu ai cu cine vorbi. Mai vin copiii și te vizitează, dar când se duc iarăși rămâi doar cu televizorul”, povestește ea. Într-o zi, un accident vascular a aruncat-o la pământ într-o secundă și atunci a decis că nu mai vrea să stea așa. „Copiii au vrut să o țină câte o lună la ei ca să treacă iarna, dar eu nu am vrut așa și mi-am căutat acest azil”, spune Ioana.
La primul etaj, în Centru, este amenajată o mică biserică unde beneficiarii, dar și doritorii pot veni să se roage. Însă, cei care se deplasează mai greu și nu pot sta în picioare preferă să se apropie de geam, să-și pună ochelarii pe vârful nasului și să înceapă să citească în gând rugăciuni.
Zinovia Cârlan are 60 de ani dintre care 25 i-a petrecut la Centru. Decizia de a veni la azil a fost una complicată, recunoaște ea. „În mine era o luptă: să rămân acasă nu puteam, să mă duc nu voiam. Era o luptă grea. Dar acum stau și mă gândesc, într-adevăr, ce-aș face singură? Aici e cald, e bine, principalul că este pâine. Acum, nici celor de acasă nu le este ușor. Rude așa mai îndepărtătate, e plin satul, dar așa, frați, surori, nu am. Dar cui trebuiesc? Omul bolnav trebuiește cuiva?”, se întreabă ea.
Femeile confecționează în atelier lucrările pe care urmează să le prezinte în cadrul unui târg de caritate. După micul dejun, câțiva beneficiari se adună în atelier ca să asculte muzică, discute și confecționeze ceva. „Bătrânii care ajung în azil nu spun că sunt triști pentru că nu le-au mai trebuit familiei, dar asta se simte din privirile lor. Ei nu spun nimic, pentru că țin totul în ei”, spune psihologa Centrului.
Între pauzele de masă, parterul devine pustiu și liniștit. Nu se mai aude scârțâitul ușor morocănos al ascensorului și nimeni nu mai vine să verifice dacă nu s-a schimbat graficul pe care sunt aliniate frumos concertele ce vor fi organizate în următoarele zile.
Azilul Republican de Invalizi și Pensionari și-a schimbat în această vară denumirea, devenind Centru de plasament. Instituția are peste 170 de beneficiari și este ca un mic oraș într-o clădire. Aici găsim o biserică, sală de sport, farmacie, atelier de creație, sală de teatru, cantină, bibliotecă, frizerie etc.
Fotoreportaj realizat de Tatiana Beghiu.
Reportajul fotografic „Singuri printre mulți” a fost expus, parțial, în cadrul expoziției „Realități”, ajunsă la a IV-a ediție, care a fost vernisată pe 20 iulie 2020 concomitent în șase orașe din Republica Moldova – Chișinău (rondul de lângă monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt), Cahul (Piața Horelor), Soroca (incinta Cetății Soroca), Bălți (Parcul Municipal Central), Edineț (statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt) și Ialoveni (Parcul Central). Reportajul a fost realizat cu suportul National Endowment for Democracy.