Mihail CalarașanGheorghe Pavel e pădurar de 30 de ani în Rezervația naturală „Plaiul Fagului”. Zilnic acesta urcă la volanul unei Niva rusești și pornește la vânătoarea braconierilor, a persoanelor care taie ilegal copaci și a animalelor bolnave.
Relația lui cu locul de muncă e una mai specială. A început încă de pe când era copil și făcea escapade în pădurea de la Rădeni, peste deal de satul de baștină Vălcineț, raionul Călărași.
Când a trebuit să meargă la facultate a ales Institutul Agricol din Chișinău, specialitatea „Agronomie”, însă curând a renunțat și s-a transferat la „Silvicultură”.
Iar în 1988, după ce-a făcut armata, s-a angajat pădurar. Patru ani mai târziu, pădurea copilăriei sale a stat la baza fondării Rezervației naturale „Plaiul Fagului”.
.
Ziua lui de muncă începe pe la 6:30 dimineața, dar există și excepții. Totul depinde de ora la care a plecat de la lucru în ziua precedentă.
Nu are un grafic normat, dar fiecare zi presupune anumite activități obligatorii. În primul rând dă o raită prin pădure. Cantonul de care e responsabil poartă numărul 5, dintr-un total de 10, și are o suprafaţă de 456 de hectare.
În total rezervația se întinde pe 5.642 de hectare, dintre care 4. 639 sunt împădurite.
Sarcina de bază a pădurarului e paza şi protecţia pădurii. Acest lucru presupune combaterea defrișărilor ilicite şi a braconajului. Unii vânători se mai aventurează după mistreţi, căpriori sau cerbi, dar din moment ce legea interzice vânatul în rezervaţie, pădurarii trebuie să-i rețină și să le întocmească procese-verbale. Din cauza lor Gheorghe e sunat periodic pe la o bucată de noapte şi chemat la fața locului.
Din acelaşi motiv, dar şi din cauza animalelor sălbatice, în special a mistreţilor şi a lupilor, fiecare pădurar are în dotare o armă, de obicei fiind vorba de puşcă. Însă Gheorghe demult n-o mai ia cu el atunci când intră în pădure. Ne asigură că așa se simte mai în siguranță: cu animalele sălbatice evită să se intersecteze, iar cu oamenii întotdeauna te poţi înţelege din cuvânt.
Pădurea este un organism viu care necesită îngrijire, iată de ce periodic au loc defrișări planificate. De altfel, acestea sunt de două tipuri – de rărire şi de igienă.
Defrișările de rărire, sau răriturile, sunt efectuate cu scopul de a crea condiții cât mai prielnice pentru dezvoltarea celor mai buni arbori.
Defrișările de igienă se fac pentru a stopa răspândirea bolilor și a insectelor dăunătoare, cât și pentru asanarea suprafețelor împădurite.
De obicei tăierile au loc iarna, când e mai puțină vegetație și e mai ușor de lucrat. În urma defrișărilor se adună lemn de foc pe care gospodăria silvică îl vinde populației.
În afară de rutina zilnică Gheorghe mai are în lista de atribuții și unele activități care sunt efectuate o data în sezon sau chiar și mai rar – instalarea pilonilor de orientare.
Pe hărțile folosite de angajații gospodăriilor silvice pădurea este împărțită în pătrate marcate cu cifre. În limbajul urban am putea spune că acestea sunt cartiere. Anume la hotarele dintre ele și sunt instalați pilonii care să-i ajute pe pădurari să se orienteze.
Pilonii sunt prevăzuți pentru 20 de ani, dar nu fiecare dintre ei rezistă atât de mult. Unii putrezesc mai devreme, alții sunt furați de localnici, din această cauză pădurarii încearcă să-i posteze în locuri mai dosite.
Gheorghe a pregătit personal mai mulți piloni și, ajutat de muncitori, se ocupă de instalarea lor. Toată munca fizică e îndeplinită de oamenii veniți de prin din satele vecine, pe când pădurarul doar le coordonează activitatea.
Cazurile de tăieri ilicite sunt întâlnite destul de des. De regulă la ele se dedau locuitorii satelor din apropiere – Sipoteni, Bahmut, Vălcineț, Rădenii Vechi.
Când se înregistrează un astfel de caz, Gheorghe examinează locul defrișării, căutând indicii. În special e atent la urmele de anvelope lăsate de automobil sau de căruță. Acestea sunt fotografiate, atașate la un proces-verbal de constatare și expediate ecologiștilor și polițiștilor.
Au fost cazuri în care oamenii legii au reușit să-i identifice pe făptași doar în baza urmelor de anvelope. Unii dintre ei nu sunt la prima abatere, respectiv pădurarul și poliția deja știu pe cine „să viziteze” în primul rând.
„Centrul de comandă” al rezervației se află în pădure, mai aproape de satul Rădenii Vechi, și e format din câteva clădiri administrative. În interior, zgomotul de copiator și loviturile frenetice pe tastatura computerului te fac să uiți că te afli în una dintre cele mai mari păduri din Republica Moldova.
Dacă pădurarul observă un animal bolnav ori rănit, atunci acesta alertează specialistul responsabil de fondul cinegetic. Recomandările spun că pădurarul nu trebuie să scape animalul din vedere și, atât cât îi permite zona, să-l urmărească.
La rândul lui, specialistul responsabil de fondul cinegetic e cel care urmează să-i decidă soarta: fie va fi împușcat, fie lăsat să trăiască, dar nu în libertate, ci într-o „menajerie”.
„Menajeria” reprezintă niște voliere unde sunt ținute diferite vietăți. Preponderent e vorba de mistreți, căpriori și cerbi. Acestea ajung aici din motive diferite, la fel cum și viitorul le e diferit.
După un anumit timp unele sunt lăsate să revină în pădure. În schimb altele, cum ar fi mistreții, nu sunt eliberate niciodată. Aceștia se ataşează prea mult de oameni şi nu mai sunt în stare să se adapteze la viața din sălbăticie.
10 din cei 12 pădurari au propriul canton, adică un teren nu prea mare cu o căsuţă şi acareturi. De cele mai dese ori pădurarii locuiesc în satele din zonă, totuşi în anumite perioade lor le e mai comod să se ogoiască pentru câteva zile la căsuța din pădure.
Gheorghe singur și-a construit cantonul, dar mijloacele necesare i-au fost oferite de către rezervație. L-a ridicat în 1994, când i s-a născut fiica. Timp de câțiva ani a locuit împreună cu familia chiar în pădure. Între timp fiica a crescut și și-a găsit un rost la Chișinău, iar Gheorghe împreună cu soția s-au stabilit în Vălcineț.
Din mijlocul satului de baștină și până la canton îți ia cam 30 de minute la pas lejer. Iată de ce „moșia din pădure” pare mai curând o „vilă de serviciu” pentru Gheorghe. Acolo ia masa și se odihnește, după care fie își reia activitățile de pază, fie revine acasă odată cu încheierea zilei de muncă.
” Mă simt responsabil pentru pădurea mea. Dacă nu sunt pe loc, atunci rog pe altcineva să aibă grijă de toate. Pentru mine pădurea e ca un copilaş mic de care eu am grijă.