Trei generații de acceptare

La ultimele trei Marșuri Pride desfășurate în Chișinău, inclusiv la cel de zilele trecute, Iacob, un băiat transgen de 18 ani, a venit și cu mama Larisa, și cu bunica Natalia.

Sunt trei generații care își împletesc viața în jurul nevoii de a învăța despre acceptare la vârste diferite.

Încă de pe când era copil, mama sa Larisa a înțeles că el simte și vede lumea diferit: protesta când, de ziua de naștere, i se făcea tort cu prințese și nu se atașa de jucării sau activități specifice fetelor. 

Mai târziu, în preadolescență, i-a cerut bunicii să-l tundă „ca pe Victor”, adică o tunsoare tip topknot. În paralel, mama sa observa la el căutarea constantă de răspunsuri despre identitatea sa, pe care adesea le găsea în discuțiile pe care le purta pe internet. Era o perioadă în care Iacob, înainte de a avea acest nume, încerca să se descopere pe sine. 

Prima situație care a făcut declic și i-a arătat Larisei că lucrurile sunt mai complexe a fost ruperea unei conversații online pe care Iacob, pe atunci în jur de 12 ani, o ducea cu o fată din Marea Britanie. Când l-a găsit plângând, din cauza destrămării acelei relații adolescentine, Larisa nu s-a speriat. Își amintește doar că i-a zis în glumă: „În schimb n-o să vii acasă, pe la vreo 15 ani, cu burta mare!”

Nu a apelat la interdicții și nu a apăsat pe sentimentul de rușine. A încercat doar să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul copilului ei. De fapt, ceea ce se întâmpla era mai adânc. Iacob nu doar iubea altfel, el se simțea altfel. 

Iacob nu se aștepta că mama lui va reacționa „așa”, adică foarte calm. „Eu atunci, cumva, eram șocat și mă întrebam în sinea mea: Asta-i tot? Adică tu nu o să mă alungi din casă? Nu o să vrei să te dezici de mine?”, își amintește Iacob.

La un moment dat, povestește Larisa, Iacob devenise obsedat de un băiat. Hoinărea des singur prin oraș, se închisese în sine și începuse să poarte haine în culori întunecate, cu croială masculină. Mai târziu, a aflat că a avut și gânduri sinucigașe. În cazul ei, nu a fost un comming out tipic, în sensul că Iacob să vină și să-i spună pe șleau toate trăirile sale interioare. A fost mai degrabă o descoperire treptată a faptului că copilul ei nu se simte fată.

În schimb bunica lui, Natalia, a trecut mult mai greu prin etapele acceptării identității lui. Deși, fiind o femeie care promova incluziunea în activitatea ei pedagogică, pentru ea lumea se împărțea totuși  între băieți și fete. Atât. Își amintește și de un episod în care Iacob și-a scos din urechi cerceii de aur pe care tot ea i-i dăruise și i-a spus  ferm că nu o să-i mai poarte. Când l-a întrebat de ce, el i-a răspuns: „Nu știu. Așa e viața.” La acea vreme, femeia nu bănuia nimic de transformările prin care trecea nepotul ei.

Larisei nu i-a fost teamă să-i mărturisească mamei sale despre trăirile lui Iacob. Și crede că anume felul ei de a trata lucrurile a ajutat-o să rămână pe linia de plutire. „Eu am șocat-o prima dată când am divorțat. Apoi a venit al doilea șoc, de la nepotul ei”, râde ea.

Natalia recunoaște că a trecut prin tot spectrul de stări posibile și că era pe punctul să caute soluții pe la ghicitori, hipnotizatori și tot felul de „vindecători”. Apoi a venit momentul în care a înțeles că nu e nimic de reparat și că Iacob nu e „stricat”. 

Acceptarea a venit încet și s-a fundamentat la grupurile de suport pentru părinți la GENDERDOC-M, pe care le-a frecventat la rugămintea fiicei sale. De atunci, merg  tustrei prin viață în propriul lor ritm de învățare. „Acum suntem bine. Mergem înainte. Învățăm unii de la alții, comunicăm și ne suntem aproape”, mărturisește Natalia. 

Cu o zi înainte de 14 iunie – ziua Marșului Pride, Larisa și Natalia au făcut pancarte cu inscripții de susținere pentru copilul, respectiv, nepotul lor. Dar și pentru alți copii, ai căror părinți nu au găsit (încă) puterea să-i accepte. 

„Știți că toți spun: Dar ce vă trebuie? Faceți ce vreți la voi acasă, nu ne mai bateți la cap cu asta. Și că facem propagandă LGBT. Dar nu e deloc despre asta”, mărturisește Larisa. „La început, și eu, și mama, aveam nevoie să ni se explice”, zice ea.

 „Nici noi nu înțelegeam. Dar apoi, după ce am început să auzim povești, după ce am văzut imagini de la parade la știri, am ajuns la un eveniment Gender Talk. Și acolo a venit o bătrână, dintr-un sat uitat de lume, din fundul Moldovei și, plângând, mi-a spus: ‘Eu am crezut toată viața că ceva nu e în regulă cu mine. Am trăit cu rușine și frică. Am crezut că sunt singură pe lumea asta.’ A fost foarte emoționant”, își amintește mama lui Iacob.

Atunci Larisa a înțeles, în primul rând, că toate aceste manifestații sunt despre vizibilitate și despre a arăta că ei există în această comunitate. 

„Poate nu suntem suficient de mulți pentru a organiza contra marșuri sau proteste finanțate și promovate, cu stereotipuri și slogane plătite, dar noi suntem aici. Ne iubim copiii, iar asta contează cel mai mult”.