Viața într-o mașină pe stop

Persoanele fără adăpost sunt un univers aparte, invizibil, alături de care ne trăim viața de zi cu zi, în lumi paralele. Identitatea lor este redusă la un număr aproximativ, într-o statistică a cetățenilor fără domiciliu. Potrivit unor estimări, în Chișinău nu au un adăpost stabil între trei şi cinci mii de persoane. Despre aceștia tot ce știm este că „sunt singuri vinovați de situația în care au ajuns”, „sunt bețivi şi hoți”, „sunt leneși şi nu vor să lucreze” – prejudecăți cu care îi ținem la distanță, îi marginalizăm şi excludem ca pe niște „deșeuri ale societății”.

Reportajul fotografic de mai jos istorisește îndeaproape povestea lui Vladimir, o poveste tristă, dar plină de umanitate, pe contrasens cu prejudecățile pe care le avem. O poveste despre încercările unei persoane fără adăpost, de a se adapta, a rezista şi a supraviețui într-o lume ostilă şi ignorantă. 

Vladimir are 50 de ani. Experiența sa de persoană fără adăpost a început acum trei ani, după moartea mamei sale, când împreună cu fratele mai mare, au vândut apartamentul rămas moștenire de la părinţi. Din cei 11 mii de euro care i-au revenit, jumătate din preţul apartamentului, Vladimir urma să-şi cumpere o garsonieră. Dar mai întâi a întors datoriile adunate pe facturile neplătite de mai mulţi ani şi datoriile luate de la diverse cunoştinţe.

A mai făcut un bine şi i-a împrumutat unui prieten cinci mii de euro, iar restul banilor ce i-au mai rămas i-a „guliait” – (a risipi în petreceri – n.r.)  într-o vară”. „Prietenul mi-a întors banii, cu ţârâita, încât nu am înţeles nimic din ei.” „Din prostie am pierdut. Nu învinuiesc pe nimeni.”, povesteşte resemnat şi senin Vladimir.

În ultimii ani, bărbatul şi-a câştigat existenţa muncind în echipă cu alţi câţiva oameni, în construcţii şi la reparaţia apartamentelor. În prima iarnă după ce a rămas fără locuinţă a lucrat la construcţia unei case în afara oraşului şi aşa a trăit într-o anexă de pe lângă zidăria în lucru, trecând cu bine peste cea mai grea perioadă pentru persoanele fără adăpost. În restul anului, pe un timp mai blând, a dormit sub cerul liber: în parcuri, în staţii, sau prin subterane, în internet-cafenele de noapte, în sălile de aşteptare ale autogărilor, în case sau construcţii părăsite.

Când era posibil, rămânea să înnopteze în apartamentele în care făcea lucrări de raparaţie. În cea de-a doua iarnă, mai dormea câteodată la un prieten care acum este plecat peste hotare. În aceeași iarnă a mers la Centrul municipal de găzduire și orientare a persoanelor fără domiciliu stabil, unde a trăit câteva luni alături de alte aproximativ 50 de persoane. În noiembrie 2019, când am făcut cunoştinţă cu Vladimir, acesta trăia de jumătate de an într-o maşină părăsită între niște blocuri din sectorul Buiucani. Era angajat de aproape o lună ca măturător la biserica Filadelfia.

***

Amiaza. În aşteptarea cantinei sociale de la biserica din parcul „La izvor”. Vladimir a prins rând şi urmăreşte de la distanţă cum se adună oamenii. Tocmai am făcut cunoștință. A acceptat din prima să fie personajul acestui proiect fotografic. „Nu mă ruşinez de viaţa mea, nu am ce ascunde”, îmi spune bărbatul. Aşa a început să-mi istorisească povestea vieţii sale.

Înainte de a le fi împărțită mâncarea, oamenii se întorc cu fața la biserică pentru a asculta o rugăciune de binecuvântare a mesei. Doamna responsabilă de cantina socială îmi spune că, de obicei, aici se adună mult mai mulţi nevoiaşi decât sunt astăzi. Mai ales în perioada rece a anului.  

Oamenii vin cu vasele lor – cele mai multe fiind căldăruşe de plastic, unele de la vopsea, altele de la diferite produse alimentare. La cantina socială pentru persoane fără adăpost, vin şi bătrâni cu domiciliu, dar care se descurcă greu financiar, aceasta fiind pentru unii singura masă caldă în zi. Câţiva dintre ei se simt jenaţi de prezenţa mea.

„Rândul este rând şi rândul este sfânt”, aceasta este regula principală a persoanelor adunate la cantina socială.

Vladimir şi-a cedat locul şi a cceptat să ia ultimul mâncarea, ca să pot face fotografii fără să-i intimidez pe ceilalţi. Roagă să i se pună mai multă hrişcă, în locul felului întâi, la vederea căruia renunţă strâmbând din nas. În fundal pot fi zărite siluetele celorlaţi oameni, care au început să mănânce, sub cerul liber, la mesele special amenajate pentru cantina socială.

S-ar părea că omul din imagine, cu o pungă de mâncare în mână, merge la lac să hrănească păsările, dar Vladimir se îndreaptă într-acolo să mânânce prânzul. Este una din acele zile calde şi frumoase de noiembrie, cu care ne-a dezmierdat toamna trecută.

Prânzul îndeaproape: o jumătate de franzelă, salată de varză şi hrişcă cu sos de ciuperci turnate în jumătăți de sticle de plastic.   

Ochelarii prin care vede Vladimir lumea: simpli, transparenţi.

Măturând în jurul bisericii Filadelfia. „Când m-am angajat, era tare mult gunoi. La început am avut mai mult de lucru. Acum doar întreţin curăţenia.”

Alegând din resturile de ţigări găsite prin buzunare pentru a fuma una.

În spatele bisericii Filadelfia. Accesul înăntru este interzis peroanelor străine. Vladimir – cu faţa la geamurile ce dau în bucătăria bisericii. Povesteşte despre cât de bine se simte aici. De la biserică ia haine să se îmbrace. Iar o dată pe săptămână – duminica, persoanele fără adăpost din Chişinău pot face aici o baie caldă.

Maşina în care doarme de jumătate de an Vladimir. O părăseşte dimineaţa devreme şi se întoarce aici seara târziu. Am stat mult aşteptând, înainte să mi-o arate, ca să nu fie nimeni prin preajmă şi să nu fim văzuți de vreun locatar din blocurile din curte. Inclusiv să nu ne observe o altă persoană fără adăpost – pe care mi-o arată Vladimir, plimbându-se pe acolo, care ar putea să-i ia locul.

Măruntaiele mașinii: geam spart, fire scoase, ambalaje, sacoşe şi resturi de mâncare. În mașină, Vladimir a improvizat din pături şi haine un pat. Bărbatul privește din ascunzișul mașinii locatarii din curte.  

Pe scaun, în faţa scării unde a fost cândva apartamentul în care a trăit cu părinţii. „Chiar la primul etaj. Acesta este, de fapt, a fost, apartamentul nostru. Noii stăpâni au schimbat geamurile. Au pus gratii.”

Apoi ne-am deplasat pe stadionul din faţa casei, unde Vladimir îmi povestește amintiri din copilărie despre pasiunea sa de a juca fotbal.

În spatele acestui magazin stă maşina în care doarme Vladimir. Deseori, serile, întorcându-se de la serviciu, bărbatul zăboveşte jumătăţi de oră în faţa ecranului imens pentru a privi televizorul. De această dată – un meci de fotbal.

La Centrul municipal de găzduire şi orientare a persoanelor fără domiciliu stabil. Decât să se întoarcă aici, unde a fost tratat neomeneşte, Vladimir mai degrabă stă iarna întreagă în maşină şi îngheaţă de frig.   

„Exact cu acest paznic am avut probleme!”, povesteşte Vladimir. „Oare m-a recunoscut?”

Vladimir îmi arată cafeneaua-internet în care înnoptează câteodată, când temperaturile sunt minus şi are bani să plătească. Primul lucru ce a făcut, a deschis pagina cu … horoscop. „S-ar putea să primiți o sumă de bani importantă…”, citește bărbatul. „Da, trebuie să-mi dea salariul. Dese ori am observat că se întâmplă chiar cum scrie în horoscop.”  

E decembrie 2019 şi oricând ar putea să ningă… Vladimir povestește că în ultimele nopţi, cu temperaturi minus, a cam îngheţat de frig. Căutăm împreună mai multe oferte de gazdă. Îmi spune că imediat ce ia salariul va lua o gazdă şi mă va invita să-mi arate locuinţa. După această întâlnire Vladimir nu a mai fost de găsit. Nici la biserică, nici în parcul „La izvor”…

Reportajul fotografic „Viața într-o mașină pe stop”  a fost expus, parțial, în cadrul expoziției „Realități 2020”, ajunsă la a IV-a ediție, vernisată pe 20 iulie 2020, concomitent în șase orașe din Republica Moldova – Chișinău (rondul de lângă monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt), Cahul (Piața Horelor), Soroca (Cetatea Sorocii), Bălți (Parcul Municipal Central), Edineț (statuia lui Ștefen cel Mare și Sfânt) și Ialoveni (Parcul Central).