Zi și noapte

Ce înseamnă să muncești 30 de ani, zi și noapte, cu cei mai vulnerabili oameni ai societății?

Marți, 19 noiembrie 2019

E aproape ora 8 dimineața și plouă mărunt. Câteva păsări negre întretaie cerul lăptos, întins deasupra Chișinăului. Pe o stradelă dosită din sectorul Buiucani, într-o clădire lungă, cu dungi albastre și gratii la ferestre, se află una din cele cinci stații de asistență medicală urgentă din oraș. Dincolo de ușa grea de metal, mișună lucrătorii medicali. E cel mai aglomerat moment al zilei: se face schimbul de tură.

În hol, așezat la o masă, felcerul Valeriu Coadă verifică trusa cu medicamente – o geantă portocalie, care se desface în două și conține peste o sută de fiole. Răstoarnă o pungă cu seringi de mărimi diferite și, prin lentilele unor ochelari cu șnur, începe a le număra. Pentru el, ziua abia începe.

La 8:54 sună telefonul de serviciu. „O femeie de 87 de ani se simte rău”, transmite dispecerul și dictează o adresă. Felcerul, șoferul și infirmierul sar în mașină. Sunt îmbrăcați în uniforme bleumarin, cu fâșii portocalii în partea de sus a jachetelor. „Într-un ceas bun!”, exclamă Coadă și-și face cruce de două ori.

După ce pornește girofarul și sirena, șoferul Ion Negru accelerează. Ambulanța șerpuiește printre mașini. La nevoie, iese pe contrasens, ignorând semaforul și ocolind gropile. Deși mașina e dotată cu sistem de localizare, șoferul nu folosește nicio hartă. Știe străzile pe de rost. În zece minute, ambulanța oprește în dreptul unei case cu ferestre de lemn. În interior, o bătrână cu părul alb și subțire, prins în coadă, stă culcată pe o canapea. Un covor roșcat îmbracă peretele din spatele ei.

– Ce s-a întâmplat, mătușă?

– Tensiunea ba e 80, ba e 200. Mi-au amorțit și picioarele, deja mă rugam să mor.

– Bei pastile? Azi ai luat pastile?

Coadă îi vorbește cu o voce blândă, în timp ce infirmierul dezleagă electrozii unui aparat de electrocardiogramă și îi fixează pe piept, brațe și picioare. Impulsurile electrice ale inimii sunt imprimate pe-o panglică de hârtie. Felcerul o analizează în lumina slabă a camerei și, după ce o împăturește cu grijă, lipește stetoscopul de pieptul dezgolit al femeii.

– Plămânii sunt curați. În urechi îți pocnește?

– Pocnește și țiuie. Nu pot ieși cu bățul nici până în prag.

Pe masă, lângă un buchet de crizanteme artificiale, Coadă găsește o îndreptare la spital. Îi spune bătrânei să-și strângă lucrurile: „Mergem să te internăm”. Infirmierul Anatol Puiu o ajută să se îmbrace și, pas cu pas, ies toți pe portiță. În mașină, Coadă completează fișa pacientei. „Are crize pentru că nu-și ia regulat tratamentul”, îmi explică. „Sau trebuie corectat tratamentul. O să stea la spital o vreme și o să fie bine.”

După ce internează bătrâna, Coadă scoate din buzunar un telefon cu butoane și mi-l arată. „De ăsta nu te desparți niciodată.” Primul contact din agendă e al dispeceratului, cu două numere atașate: shift1 și shift2. Tastează unul dintre ele și anunță mecanic: „960, spitalul nr. 4”. Când sună la dispecerat, lucrătorii trebuie să spună două lucruri: locația echipei și numărul de înmatriculare al mașinii. Dacă există chemări în așteptare, echipa va primi o nouă adresă la care să se deplaseze. În lipsa lor, ambulanța se întoarce la stație.

„Sunteți liberi” se aude de partea cealaltă. Coadă termină de completat fișa pacientei, o ascunde într-o mapă cu coperți de piele și îi face semn șoferului să pornească.

„A fost un caz ușor. Ne păzește Dumnezeu.”

Valeriu Coadă s-a născut în Vâprova, un sat mic din raionul Orhei, primul din cei trei copii ai unei familii în care tatăl era tractorist, iar mama lucra la colhoz. Și-a petrecut toamnele la cules struguri și verile la prășit. La școală era elev premiant, iar după ore mergea la scăldat sau la jucat fotbal. În fiecare duminică, Coadă se ducea cu familia la bunicii din partea mamei, în satul vecin, unde mâncau la o masă rotundă. Adeseori, șezătoarea se sfârșea cu o farfurie plină cu miere, din care mâncau cu lingura.

Coadă spune că a avut o copilărie frumoasă și nu i-a lipsit nimic, fiindcă a avut părinți muncitori. Tatăl lui transporta piatră cu tractorul și se trezea în fiecare zi la 3-4 dimineața, ca să fie primul la carieră. „Îmi amintesc mâinile lui negre, cu ulei sub unghii”, spune bărbatul și-și privește propriile mâini obosite. Pe tata îl vedea doar duminica, zi în care îi verifica agenda, iar mama îi tăia unghiile. Mama putea fi acasă și sâmbăta, când cocea pâine pentru o săptămână întreagă. Să nu furi, să nu fii leneș și să-ți câștigi onest banii sunt cele mai importante lecții pe care le-a deprins de la ai lui.

Coadă știa că vrea să devină medic ca doctorul din sat sau vânzător ca mătușa lui, mereu îmbrăcată în haine noi. Îi plăcea doamna Valentina, o femeie brunetă de vreo 40 de ani, „frumoasă și deșteaptă”, care venea la școală în fiecare lună să-i controleze de păduchi sau să vadă dacă au făcut angină. „Dar cel mai tare am vrut să fiu doctor ca să-mi lecuiesc bunicii”, povestește bărbatul. După clasa a opta, Coadă a fost admis la Școala Medicală din Orhei, unde avea să devină felcer.

Felcerul este un lucrător medical cu pregătire medie, instruit să acorde asistență medicală urgentă și să administreze tratamente. Diferența dintre un felcer și un asistent medical e că felcerul poate lucra și singur, deoarece a învățat aceleași materii ca la universitate, doar că mai puțin aprofundat. Felcerii erau pregătiți să lucreze pe ambulanță sau singuri prin sate.

Coadă a învățat trei ani și 8 luni. Fiecare an se încheia cu o lună de practică la spital. În primul an, a spălat ploștile bolnavilor imobilizați la pat. „Lucram ca infirmieri. În anul doi, făceam injecții unui altuia cu soluție fiziologică în fund, în vene”, își amintește. Abia în al treilea an a avut câte doi-trei pacienți cărora le administra tratamente sub supravegherea medicilor.

Nu a avut niciun moment revelator. Printre ore de anatomie, injecții și prospecte, pur și simplu a înțeles că și-a găsit locul. Astăzi, e un bărbat de 51 de ani, cu părul negru și ochii mici, rotunzi. Muncește între 60 și 84 de ore pe săptămână, în loc de 40 cum prevede un program de birou. O face aici, la serviciul de asistență medicală urgentă, și mai târziu într-o organizație non-guvernamentală, unde consultă lucrătoare sexuale și persoane fără adăpost bolnave de tuberculoză.

Așa a muncit în ultimii 30 de ani, câte 24 sau 36 de ore încontinuu, pe-alocuri combinând două joburi, pentru a-și întreține familia. „Știi de câte ori am adormit în transport pe drum spre casă?”, mă întreabă Coadă și, fără să aștepte un răspuns, continuă: „Am obosit, vreau să fac niște schimbări în viață.”

De la ora 11:26, când telefonul de serviciu a sunat din nou, chemările s-au perindat: o mamă cu sânii inflamați, un bătrân cu tensiune înaltă, o femeie cu piciorul luxat după ce-a căzut de pe taburet. Înainte să ajungem la acest ultim caz, Coadă i-a spus infirmierului să pregătească două atele, una mică și una mare.

Parcăm lângă o casă modernă, cu două etaje. De după poartă țâșnește un labrador auriu și iese o femeie plânsă, sărind într-un picior. Bărbații o ajută să urce în cabina ambulanței și o culcă pe pat. Felcerul o întrebă cu grijă, trecând cu degetele de-a lungul piciorului: „Puișor, unde doare? Ai auzit o trosnitură?”

Femeia încuviințează. Are fața încremenită, în așteptarea durerii. Când degetele bărbatului coboară mai jos de genunchi, femeia strânge din dinți și închide ochii. Coadă fixează atela pe partea interioară a piciorului și îi face o injecție împotriva durerii. La 13:12 pornim spre spital.

Pe drum, Coadă îmi arată o casă îngrijită, vopsită într-o nuanță caldă de bej. Spune că își va construi o casă de asta la Tohatin, o comună din apropierea capitalei, și se va muta când va avea de muncit mai puțin. „De câte ori trecem pe-aici, îmi arată casa asta”, comentează șoferul, râzând îngăduitor. Felcerul știe deja cum o să arate fiecare etaj. La primul, bucătăria, un hol și o toaletă. La al doilea, câteva dormitoare și o sobă cu lejancă, așa cum avea la părinți și pe care era mereu cald.

Familia Coadă are o casă la Tohatin, moștenită de la părinți, cu beci, grădină, un câine bătrân și unul tânăr, salvat de felcer de la o gunoiște din Chișinău. Atunci când nu este la serviciu, Coadă se duce încolo să dea terci cu carne la câini și să-și îngrijească livada. Face și vin în fiecare toamnă, cum se obișnuia la sat, chiar dacă nu reușește să-l bea. Are un poloboc plin de anul trecut; dacă bagă degetul în vrană, ajunge la vin. „S-au băut vreo două ulcioare, n-ai timp”, spune Coadă. Are și sere la vilă, unde crește verdețuri, roșii și castraveți în cantități mici, atât cât să-i ajungă pentru o zeamă de casă sau o salată adevărată. „Păi, să nu șezi ca un trântor… Te duci, mai legi roșiile, mai rupi din buruieni. Înainte, prin aprilie, îmi luam și vreo 30-40 de găini. De vreo doi ani, n-am mai luat, m-am lenevit”, povestește, frământându-și mâinile.

Coadă internează pacienta în Secția de traumatologie a Spitalului de Urgență. Îl întreb dacă va urmări cazul mai departe, dacă știe ce li se întâmplă oamenilor după ce le acordă primul ajutor. Zice că urmărește cazurile grele, interesante. Când are drum pe la spital, întreabă de medici sau îi sună. „Mă interesez atunci când vreau să văd dacă am pus diagnosticul corect sau când mă doare sufletul”, îmi spune și-și amintește un accident de-acum șase ani. Un băiat de vreo 20 de ani, singur la părinți, a primit în dar o motocicletă de ziua lui. La câteva zile, motocicleta s-a lovit într-un tir. Pasagerul din spate, prietenul băiatului, a murit pe loc. Valeriu încă își amintește conturul trupului lui, imprimat pe peretele cabinei. Băiatul rămas în viață a stat în reanimare vreo lună. „Voiam să văd dacă o să trăiască. A supraviețuit.”

În 1988, după absolvirea școlii de medicină, Coadă a lucrat o lună pe ambulanță și a plecat la armată. Serviciul militar era obligatoriu în Uniunea Sovietică, iar „fetele nici nu se uitau la ăștia care nu făceau armata”.

La sfârșitul primăverii, Coadă s-a pomenit printre munții din Adjaria, o republică autonomă sovietică socialistă, aflată la hotar cu Turcia. Acolo a învățat să împuște, să repare garduri din sârmă ghimpată și să împartă o cratiță de borș cu ceceni, kazahi, ucraineni. Acolo a tratat răceli și dureri de dinți. A diagnosticat apendicite și a primit două nașteri într-un sat din apropiere, pentru care a fost răsplătit cu mandarine și o sticlă de chacha, un soi de rachiu din struguri. Dar și mai important, a învățat să fie disciplinat și să suflece mânecile, dacă are de lucru.

În 1991, Coadă s-a angajat ca felcer în Penitenciarul nr. 13 din Chișinău, unde avea să răspundă de sănătatea deținuților dintr-un anumit sector. În fiecare dimineață, avea să-i controleze și pe cei bolnavi să-i trateze pe etaj sau să-i ducă în zona de spital a închisorii.

„Bolile respiratorii erau cele mai răspândite, dar am văzut de toate: tuberculoză, HIV, diabet”, zice și-și amintește celulele ticsite, cu zece deținuți în loc de patru, și șobolanii grași, care ieșeau din țevile de canalizare. Coadă a lucrat zece ani în penitenciar.

În curând, Uniunea Sovietică avea să se destrame, Republica Moldova să-și capete independența, iar pe malul râului Nistru să izbucnească un război. Două gloanțe aveau să treacă prin vesta de protecția a felcerului Coadă și să se oprească în șira spinării, îndreptate spre inimă.

E aproape ora 16 și suntem la stație, după încheierea unui caz de hipertensiune. Bărbații se adune să mănânce pentru prima dată de când s-a început tura. Bucătăria e o cameră ciudată, cu dulăpioare subțiri și înalte, montate pe perimetru. Toate suprafețele sunt acoperite cu plăci de faianță îngălbenite. Mijlocul încăperii e ocupat de un bazin golit, în interiorul căruia lucrătorii au așezat o masă cu scaune, au instalat un aragaz, un frigider, un dozator de apă și un cuptor cu microunde. Se spune că pe timpuri clădirea în care ne aflăm era un spital, iar aici se administrau băi și proceduri.

Valeriu Coadă scoate din sacoșă câteva roșii, o pâine și mai multe felii de salam. Șoferul Negru deschide o caserolă cu hrișcă și o pungă cu brânză de casă. Infirmierul Puiu vrea să-și încălzească borcanul cu tocană, dar este întrerupt de soneria telefonului de serviciu. Coadă înhață un formular și înregistrează adresa pacientului, în timp ce ceilalți aruncă pungile cu mâncare în dulăpioare, fără să ia nicio gură.

Ne îndreptăm spre o școală profesională, unde un băiat de 17 ani are jumătate de cap umflat. Coadă îl întreabă dacă l-a lovit cineva. Tânărul neagă, palpându-și urechea. O fi vreo infecție, o fi consecința vreunei traume? Medicii îl pasează de la un spital la altul. În final, peste vreo oră, este admis la un spital pentru copii.

E trecut de 17:30 – ora de vârf. Lumina albastră a girofarului, intermitentă ca un clipit de gene, se reflectă în ferestre. Mașinile din față se mișcă lent, șoferul Negru claxonează. După ce consultă un copilaș cu angină purulentă și-l internează la spital, echipa se întoarce la stație. E deja ora 19:00 când se așază din nou la masă. Sunt lihniți, împart între ei roșiile, brânza, tot ce au și mănâncă la repezeală. De când a fost introdus Serviciul național unic pentru apelurile de urgență 112, în martie 2018, pauzele de masă nu mai sunt o certitudine. „Înainte, dispecerul era pe loc și vedea care brigadă a mâncat”, explică felcerul, care suferă de ulcer și are dureri de stomac dacă nu ia masa la timp. „Sunt niște riscuri dacă nu mănânci: prinzi mai ușor o viroză, simți slăbiciuni, dar gândește-te că avem colegi cu diabet zaharat.”

Lucrătorii de la urgență spun că devine tot mai greu să muncești pe ambulanță, deoarece numărul medicilor este într-o continuă scădere. „Acum șase ani aveam 40 de doctori, în 2019 au rămas doar 13”, precizează Valentina Railean, șefa stației. „Și felcerii pleacă. În ultimul an, 14 au plecat peste hotare.” În lipsa medicilor, echipele sunt formate doar din felceri, care se văd nevoiți uneori să ia decizii fără a avea pregătirea necesară. Potrivit șefei, opt echipe lucrează într-o tură, dintre care cel mult trei au medici, restul sunt cu felceri. Coadă mi-a spus mai târziu altceva: „Ar trebui să fie opt echipe, dar permanent se întâmplă ceva: se strică o mașină, se îmbolnăvește un doctor. Pot să fie șase echipe, șapte, dar opt nu prea țin minte.”

După masă, bărbații se retrag într-o cameră de odihnă comună, pe care o folosesc atunci când n-au chemări. Șapte paturi, puse în două rânduri ca într-o tabără de copii, sunt acoperite cu pături. La masa de lângă geam, medicii și felcerii verifică fișele pacienților. Coadă mai citește de obicei prospectele medicamentelor noi, dar nu reușește să facă nimic. Telefonul sună iar și cazurile vin unul după altul: o femeie cu dureri de burtă, un tip atacat cu gaz lacrimogen, o studentă cu apendicită.

Și așa s-a făcut miezul nopții.

O durere cumplită l-a străfulgerat. Cele două gloanțe i-au pătruns în șira spinării. Coadă a simțit de parcă „un boț de jăratic i-a intrat în inimă” și a căzut înapoi în tranșee. Se întâmpla pe 22 mai 1992, la ora 10:30 noaptea, în plin război între soldații moldoveni și forțele separatiste transnistrene.

Coadă își amintește că a fost luat pe front cu două luni înainte, pe când lucra felcer la penitenciar. „Ne-au luat, ne-au încărcat și ne-au dus, fiindcă nu ajungeau lucrători medicali.” În acea noapte, a avut loc o ambuscadă. Separatiștii, susținuți de militarii Armatei a 14-a Rusă, s-au apropiat la vreo sută de metri și trăgeau în ei. Coadă a auzit printr-un aparat de emisie-recepție că un băiat a fost rănit. Și-a anunțat superiorul că merge să-l ajute și a ieșit din tranșee. „Cei din Armata a 14-a erau mai bine echipați ca noi și aveau dispozitive de vedere nocturnă”, povestește bărbatul. Când s-a ridicat în picioare, s-au auzit două împușcături. Un șuvoi de sânge cald i s-a prelins pe spate. „Prin chiloți, pe picior, până în adidași. În seara ceea, am fost în adidași ca să pot fugi mai repede.” L-au operat de urgență la Chișinău, unde i-au extras unul dintre cele două gloanțe. Coadă s-a trezit a doua zi cu el în mână. Un an de zile nu a putut merge deloc. Au urmat câteva intervenții chirurgicale în România și în Ucraina. Ziua de 28 mai 1993 o ține minte bine, deoarece e prima în care a pășit fără cârjă.

Peste două săptămâni, Valeriu Coadă a făcut cunoștință cu Tamara, care lucra în Departamentul resurse umane al Ministerului Afacerilor Interne și angaja cadre medicale. „A pus ochiul pe mine”, își amintește femeia, râzând. A invitat-o la concertul lui Nicolae Sulac, la câteva piese de teatru, printre care „Chirița în provincie”, și la film, la vechiul cinematograf Moscova. „A fost dragoste la prima vedere”, mi-a spus visătoare. Peste o lună, în iulie, Valeriu a cerut-o de soție, pentru că „i-a plăcut și gata”. Au jucat o nuntă mare, în cort, cu muzică vie și mese lungi. Pe certificatul lor de căsătorie scrie 18 septembrie 1993.

În următorul an, în septembrie 1994, în familia Coadă avea să apară o fetiță. Peste un an, un băiat. „Cu greu ne-am procurat primul apartament, prin ’96-’97, am luat după buzunar”, își amintește bărbatul. Ca toți copiii, Mihai și Doina creșteau repede și aveau nevoie de camere separate. Soții Coadă înțelegeau că trebuie să se mute de-acolo, iar asta însemna să muncească și mai mult.

Miercuri, 20 noiembrie 2019

La 2:18 noaptea, telefonul sună din nou și anunță al zecelea caz din această tură: „O femeie însărcinată are contracții”. În câteva minute, suntem în curtea blocului. Coadă își mijește ochii, e frig și întuneric. Urcăm la etaj, dar nu găsim apartamentul femeii. Umblăm pe coridoarele iluminate de câte-un bec chior. Toate numerele par a fi puse la întâmplare, fără ordine. Coadă se enervează, culege numărul pacientei și o roagă să coboare la parter. O vor duce la spital în orice caz. „Oamenii ăștia nu pot nici măcar să iasă pe hol, să-ți arate unde stau”, aruncă necăjit, ca pentru sine. O femeie rotundă, însoțită de un bărbat, iese pe ușa blocului și se îndreaptă încet spre ambulanță. Mașina gonește pe străzile goale.

Felcerul e supărat, fiindcă majoritatea chemărilor la care răspunde (68%, mai exact) nu sunt, de fapt, urgente și asta pentru că pacienții nu înțeleg că serviciul a fost gândit pentru situațiile în care viața omului este în pericol. „Avem pacienți care trăiesc vizavi de policlinică și ani de zile nu se duc la medic. Lui îi este mai simplu să sune la 112, șade în pat, medicul vine și îi măsoară temperatura”, spune iritat. „Și încă se mai răstește și-ți arată la ceas: în Europa ambulanța vine în trei minute!”

Peste o oră ajungem la stație, unde e liniște. Câțiva lucrători stau afară, fumează și povestesc ce-au văzut peste zi. „Hai să ne culcăm cât mai putem, că nu știm ce ne așteaptă”, insistă infirmierul Anatol Puiu. În camera de odihnă, jumătate dintre paturi sunt ocupate. Lumina e stinsă. Bărbații dorm îmbrăcați și încălcați – trebuie să poată sări din pat și fugi la pacient, dacă îi sună dispecerul. Unii dintre ei s-au învelit cu pături.

La 7 dimineața, bărbaților nu le vină să creadă că au dormit trei ore legate. „Astă vară s-a mai întâmplat să dormim așa”, spune infirmierul Puiu, sorbind din cafea. Coadă scoate din dulăpior pasta de dinți, un prosop mic și merge să se spele. Ține telefonul aproape, încă mai poate suna oricând. Stația se aglomerează. Șoferii spală mașinile pe exterior, infirmierii pe interior. Coadă completează trusa cu medicamente. Doctorul din următorul schimb, o femeie cu părul ciocolatiu, o verifică.

După 24 de ore de muncă, Coadă nu merge acasă. Îl așteaptă încă opt la Act for Involvement (AFI), o organizație non-guvernamentală ce sprijină diverse grupuri vulnerabile, precum bolnavii de tuberculoză și lucrătoarele sexuale.

La începutul anilor 2000, Valeriu Coadă a înțeles că trebuie să plece peste hotare, dacă vrea să adune bani pentru un apartament mai mare. „Părinții trebuie să-și asigure copiii cu școală și casă”, așa a crezut dintotdeauna. Un fost coleg de la Școala medicală l-a chemat la Paris și l-a ajutat să se angajeze la un portughez. A făcut diferite lucrări de renovare în pofida durerii de spate, o durere mută, care îl mai chinuie și azi după o tură lungă sau dacă se schimbă vremea. Francezii, în schimb, i s-au părut niște oameni calzi și corecți. „Dacă se făcea ora 5, aruncai tot din mână. Dacă boierul avea nevoie să mai lucrezi o oră, te plătea dublu”, își amintește. Totodată, dacă trebuia să termine o lucrare într-o anumită zi, asta făcea, nu existau scuze. „Numai la noi un drum se face 15 ani și tot prin gropi mergi.”

„Am trăit cu cinci băieți buni de la nord, care au venit să facă un ban, nu să numere muștele”, continuă Coadă serios. În fiecare dimineață, unul dintre bărbați era de serviciu, se trezea în zori și făcea mâncare pentru toată lumea. În weekend, puneau câte 50 de euro și cumpărau alimente. A lucrat așa doi ani până i s-a îmbolnăvit tata și trebuiau dați copiii la școală. „M-am întors pentru că nu poți câștiga toți banii de pe lume.”

De prin 2003, când a revenit acasă, Coadă lucrează la ambulanță, iar de câțiva ani încoace, și la AFI. Deși muncește aproape non-stop, la serviciu sau la vilă, este convins că părinții lui lucrau și mai mult.

Mihai Coadă, fiul lui Valeriu, crede că nevoia de a munci fără oprire vine din tradiție și din necesitate. „Tata nu iubește să stea acasă, să privească televizorul, iar asta pentru că așa a văzut la părinții lui, așa a fost crescut, așa era lumea pe-atunci”, consideră tânărul care are 24 de ani și este medic rezident la parodontologie. Mihai este un tip de statură medie, cu tenul bronzat și barba deasă. Spune că și-a întrebat de multe ori tatăl de ce continuă să lucreze în acest ritm. „Mereu găsește justificări, dar eu cred că îi place să ajute oamenii”, continuă după o pauză. „Poate, dacă ar fi fost plătit mai bine, nu ar fi fost atât de dependent de muncă.”

În fiecare lună, Valeriu Coadă are șapte ture pe ambulanță a câte 24 de ore, pentru care primește „vreo șase mii de lei, poate mai puțin”. (Salariul mediu net al bărbaților din domeniul sănătate și asistență socială a constituit 5902 lei în 2018, arată datele Biroului Național de Statistică.) Cam același salariu îl ridică și la AFI, unde lucrează de luni până vineri, de la 9 până la 17. În fiecare joi, de la 21.00 până la miezul nopții, mai consultă lucrătoare sexuale pe traseele pe care își așteaptă de obicei clienții.

Valeriu Coadă este conștient că a prins două regimuri complet diferite. Pe vremea comuniștilor care au dezvoltat o economie planificată, fiecare avea o normă de îndeplinit. Când s-a destrămat Uniunea Sovietică, oamenii au trăit o adevărată criză. Salariile nu se plăteau câte șase-șapte luni, nu erau bani de gazdă și facturi. O nouă țară se construia de la zero. Azi fiecare poate să aleagă cât și cum muncește. Pentru Coadă, constanta e alta: ca să trăiești bine, trebuie să muncești mult.

Mihai nu crede că poate compara generația lui cu cea a părinților sau a bunicilor, deoarece, citându-și profesorul, „suntem oamenii timpului și ai locului”, dar este de acord că generația de dinainte nu știe să se odihnească. De când se ține minte, familia lor a avut o vacanță prelungită în vara anului 2016, când au ajuns cu mașina până pe Coasta de Azur. „Tata nu voia să se ducă, fiindcă cineva trebuia să aibă grijă de vilă, sere și flori”, își amintește Mihai Coadă. „Eu rămâneam oricum acasă cu treburi și i-am spus că mă voi ocupa de toate. Mama l-a convins cu o zi înainte de plecare.”

„Am văzut cum cresc măslinele, piperul negru, frunza de dafin. Ne-am scăldat, am văzut niște locuri foarte frumoase”, recunoaște Coadă și enumeră localitățile pe care le-a vizitat: Arma di Taggia, Sanremo, Monte Carlo, Nice. Ține minte că a fost o vacanță costisitoare. „Cu cât greu am făcut acei banii și buh! Dar, mă rog, am lucrat și am pus înapoi.”

La 8:40, Valeriu iese grăbit, îmbrăcat într-o geacă neagră și blugi întunecați. Traversează drumul pe diagonală și sare într-un microbuz plin, cu geamuri transpirate. Îmi spune că ne va lua 40 de minute să ajungem la biroul AFI. La jumătatea călătoriei, coborâm și urcăm într-un troleibuz.

AFI și-a început activitatea în 1999, ca un proiect al fundației Caritas Luxembourg, care a inițiat tratamentul deținuților bolnavi de tuberculoză în penitenciarele din Moldova. Astăzi, AFI este o asociație obștească autonomă, ce asigură acces la sănătate pentru oamenii în dificultate afectați de tuberculoză, HIV/SIDA și alte boli cu impact social. În fiecare an, organizația sprijină circa 3700 de beneficiari.

Valeriu Coadă și colegul lui, Eugen Gheorghiță, lucrează cu două grupuri: persoanele fără adăpost, bolnave de tuberculoză și lucrătoarele sexului comercial. De luni până vineri, bărbații merg prin oraș și identifică beneficiari. „Ne uităm dacă tușește, e slăbit, mergem cu el la policlinică, unde i se fac analize”, povestește Coadă. Dacă este depistată tuberculoza, pacientul este internat la spital pentru o cură de tratament, ce poate dura șase, opt luni, chiar și un an. După externare, pacienții trebuie să continue tratamentul, dar fiindcă acești oameni se întorc în stradă, adesea nu o mai fac. Aici intervine AFI. „Luăm pastilele de la policlinică și le ducem acolo unde ei se află, la gunoiști, pe la case părăsite și ei le beau în prezența noastră”, continuă Coadă. Întreruperea tratamentului este periculoasă, deoarece permite tuberculozei să evolueze într-o formă rezistentă, mult mai greu de tratat.

E 9:48 într-o dimineață posomorâtă și răcoroasă. Coadă și șoferul urcă într-o rulotă mică, cu trei scaune în față și o cabină în spate, în care stau depozitate medicamentele pentru beneficiari, cutiile cu prezervative, absorbante, teste HIV și sifilis. Colegul Gheorghiță e la muncă pe ambulanță și pot să-i iau locul în față. Pornim prin curțile blocurilor, în căutarea beneficiarilor. Coadă știe zeci de locuri în care poate să-i găsească pe oamenii fără adăpost. Sunt peste trei mii în Chișinău. „Am văzut și vreo 40 de copii, dar cred că sunt mai mulți”, mi-a spus odată Eugen Gheorghiță.

Ajungem în ograda unei grădinițe abandonate. O luăm la pas printre sticle, caserole murdare, zdrențe și mizerie. „Mi-e milă de oamenii ăștia. Majoritatea trăiesc această viață de nevoie. Unii au fost dați afară de acasă, alții au fost amăgiți, mulți consumă alcool”, spune Coadă, dând cu piciorul într-un morman cu gunoi. Aerul se umple de-un miros acru, înecăcios. Bărbatul observă urmele unui grătar improvizat. Caută cu privirea un contur de om într-o grămadă de frunze, dar nu găsește pe nimeni. „Problema e că-și schimbă locul, iar majoritatea nu vor să se trateze și nici să meargă la spital”, îmi explică. Mergem din curte în curte, de la un tomberon la altul. Dacă vede oameni cotrobăind prin gunoaie, îi întreabă cum se simt și dacă tușesc.

Coadă a ales conștient să facă munca asta ca să-i ajute pe oameni în cele mai vulnerabile momente ale lor. „Dacă nu pe toți, măcar pe o treime să-i fac fericiți și sănătoși.” Îl motivează și faptul că oprește răspândirea bolii prin oraș. Tuberculoza se transmite atunci când un bolnav tușește, strănută sau vorbește. Mediile închise, cum ar fi cele din transportul public, sunt cele mai periculoase întrucât oricine respiră același aer cu o persoană cu tuberculoză activă se poate îmbolnăvi.

Războiul, glonțul din șira spinării și bolnavii pe care îi vede zilnic îi aduc aminte lui Valeriu Coadă să se roage. „Trebuia să mor în ’92, dar există o putere pe care noi nu o înțelegem și îi spunem Dumnezeu”, crede bărbatul. Îl întreb cum îmbină credința cu medicina, o ramură a științei. „Medicul numai ajută, dar medicul nu dă zile”, îmi răspunde.

Peste o oră, ne mutăm într-un alt sector al orașului. Între două blocuri sovietice, lângă tomberoane, zărim un polițist și două femei cu măști pe față. „Cred că a murit cineva”, spune Coadă fără ezitare. Nu ar fi pentru prima dată când se întâmplă. A văzut mulți oameni fără adăpost găsindu-și sfârșitul în stradă, intoxicați cu alcool sau înghețați. „Într-o vreme, cineva le punea la tomberoane niște sticle cu băutură. Nu știu ce era în băutura ceea, dar a doua zi îi găseam câte doi, trei…”

Lângă tomberoane stau așezați doi bărbați, ambii în viață. Cele două femei cu măști sunt de la asistența socială. Coadă presupune că cineva din vecini s-a plâns pe boschetari și murdăria pe care o lasă în urma lor. În timp ce polițistul și asistenții sociali se ceartă între ei, dând vina unii pe alții, felcerul își observă beneficiarul în spate, așezat pe-o bordură. Un bărbat în vârstă, cu cearcăne, îmbrăcat în pantaloni largi și-o geacă întunecată. Îi dă un pumn de pastile, vreo 16 la număr. „El finalizează tratamentul în câteva săptămâni, după 25 de luni”, îmi explică între timp. Aruncă o ultimă privire spre lucrătorii sociali și, închizând cu putere ușa rulotei, tună din senin: „Of, nimeni nu se ocupă de pătura asta!”

Când îl jignește vreun pacient sau îi moare în fața ochilor, lui Coadă îi vine să renunțe la tot. „Sunt obosit, e foarte greu, inclusiv psihologic. Și când te gândești: faci infarct într-o zi și s-a terminat tot”, mi-a spus într-un moment de epuizare. În acele clipe, îi vine să se facă paznic sau să se mute în Germania, unde are niște prieteni. Își imaginează o viață fără griji, cu program stabil și o bere după muncă. A doua zi, însă, o ia de la capăt.

De cinci ani Mihai încearcă să-l convingă să o ia mai ușor. „De fapt, toată familia insistă, dar el ne poartă de la un an la altul”, spune băiatul. „Când o să șezi odată acasă? Așa mă întreabă soția. După 70 de ani!”, râde Coadă până i se ivesc două evantaie de riduri subțiri în jurul ochilor.

„Îl sprijin în toate, dar văd cât de obosit e. Nici nu trebuie să-mi zică, îl simt”, îmi spune Tamara, o femeie caldă, cu părul blond și sprâncenele arcuite. Deși fiica și soția lucrează amândouă cu normă întreagă, Valeriu Coadă nu poate renunța la muncă. „Încă un pic” răspunde întotdeauna, până se căsătoresc copiii, până apar nepoții. Încă un pic, o jumătate de an și își va construi casa la Tohatin și se va muta cu Tamara. Își va îngriji livada, cei 47 de copaci, printre care peri și caiși, preferații lui.

Mihai spune că-l înțelege. Muncește la fel, așa cum a văzut acasă, ca medic rezident la Policlinica Stomatologică Republicană și ca medic stomatolog la o clinică privată, sub îndrumarea unuia dintre profesorii săi universitari. Iar mai nou, s-a angajat și el la penitenciar, ca Valeriu Coadă acum 30 de ani. „Tata a fost împotrivă, dar eu am vrut să văd cum l-a influențat să devină cine este, să-l înțeleg mai bine.” Când nu lucrează, Mihai participă la congrese și proiecte de cercetare. Se vede rar cu tata; când unul ajunge acasă, celălalt pleacă. Dacă are timp liber, îl însoțește la vilă, unde muncesc împreună și mai fac un grătar.

Un alt sector, o altă curte, un alt tomberon. Căutăm o femeie de vreo 30 de ani pentru a o duce la spital. Ajungem la o biserică ridicată pe malul unui lac. Vreo 40 de bătrâni așteaptă masa socială pe care o pregătește preotul în fiecare zi, la ora 13. Azi în meniu e borș și piure de mazăre cu sos. Niște aburi groși, uleioși se ridică dintr-o cratiță uriașă. Mergem printre oameni, dar nu o găsim pe femeie. Urcăm în rulotă.

Coadă e tăcut, două cearcăne abia vizibile i se umflă pe sub ochi. Îi spune șoferului să o ia spre punctul de colectare a cartonului. Oprim în fața unei barăci, dar nimeni nu intră, nimeni nu iese. Coadă își plimbă privirea de-a lungul străzii, în căutarea femeii. Așteptăm. Șoferul dă radioul mai încet. Valeriu își lasă bărbia pe piept și-și odihnește pleoapele grele. Ațipește cu mâinile în poală, înainte să tresară, să iasă din mașină și să o ia din nou la pas printre case.