Raisa RăzmerițăÎntr-o țară în care majoritatea bătrânilor sunt condamnați la sărăcie, singurătate și senilitate, iar speranța de viață e cu mult sub media europeană, doar unul din 1.500 de bătrâni reușește să fenteze și moartea, și statistica. În total sunt 425, fiecare cărând un lanț de ani de lungimea unui secol. Ei reprezintă anomalia statistică a țării, obligată de realitate să aibă doar o singură dorință – cea de a muri. Sătui de mizerie și neputință, n-o mai așteaptă. O roagă să vină…
O bătrână gârbovită de ani privește pe fereastră. Ochii i se pierd în grădina plină de buruieni. „Iaca și rândunelili sî duc. Una merge înainte, arată drumu’, se duc încolo…”. Ridică mâna și arată haotic spre un punct știut numai de ea. Cuvintele murmurate hârcâit plutesc prin camera semi-întunecată, cu pereți văruiți și sobă rece. Doar hainele gălbui de pe trupu-i mic și fără vlagă sunt ca un mugure de lumină ce se mișcă încet prin încăpere.
Picăturile de ploaie de pe parbrizul microbuzului se îndesesc. O mare de ciori vin în întâmpinare, apoi se ridică brusc și o iau spre niște lanuri cu porumb. Suntem la vreo 140 de kilometri de Chișinău, în nordul țării. Șoferul ne lasă lângă un zid construit în semicerc, pe ale cărui margini, deopotrivă, scrie citeț numele satului. Nu se zărește nicio locuință, iar speranța se leagă de drumul cu prundiș ce duce în jos. În tandem cu ploaia se lasă și vântul, care întețește senzația de frig. Mirosul de frunze de nuc uscate și flori de crizanteme e întrepătruns cu cel de toloacă și bălegar. După câteva sute de metri de drum, încep să se contureze casele. Pe stânga, câțiva oameni forfotesc în jurul unui depozit. Mai jos, alți doi fumează în fața magazinului „Steluța”.
Casa Antoninei, cea mai bătrână femeie din raion, dar și una dintre cele mai în vârstă persoane din țară, e la o altă margine de sat. Împrejmuită cu plasă pe post de gard, fusese vopsită cândva în albastru-cenușiu. Timpul a lăsat doar amintiri șterse din culoarea de altădată. La fel s-a întâmplat și cu ușile, și geamurile. O parte din grădină e plină cu porumbul numai buni de recoltat, iar cealaltă găzduiește buruienile înalte rămase în urma culturilor deja strânse.
Ograda e mărginită de câteva șoproane și un sarai. O mulțime de obiecte sunt lăsate la întâmplare. În mijlocul ogrăzii se înalță un stâlp de lemn, la capătul căruia atârnă o lampă. Un radiou agățat de același stâlp umple liniștea și dă tonul zilei. Alături, o fântână improvizată, care aduce apa la suprafață, însoțită de zgomotul motorului activat prin „buton”. O cușcă din lemn găzduiește câțiva iepuri.
Antonina se ivește de după ușorul ușii. Privește spre verandă, îl vede pe nepot învârtind manivela mașinii de tocat și, fără să zică vreo vorbă, se retrage. Își sprijină bățul de perete. Cu o mână se ține de lavoarul improvizat în tinda casei, iar cu cealaltă deschide robinetul. Apa curge încet, de parcă ar cocheta cu mâinile care au văzut două războaie și au crescut două fete. Aruncă ceva stropi și spre față, dar mai mult îi pierde printre degete. Pentru că nu reușește să închidă robinetul, îi vine în ajutor nepotul Valeriu. Bărbatul trage la 60 de ani și, de ceva timp, grija pentru „bunica Antonina” este activitatea sa de bază.
În timp ce bătrâna își șterge fața cu un prosop, Valeriu îi potrivește colțurile basmalei de un verde spălăcit, cu flori pe lateral.
– Vreu să-mi fac cruce. Îmbroabădă-mă!
– Poftim, mata știi să te îmbrobodești singură. Eu nu știu cum să fac chestia asta.
– Pune-o pe cap!
Valeriu îi aranjează grijuliu batista peste puținul păr ce-l mai are: scurt, cărunt și ciufulit.
Bătrâna se chinuie să-și lege broboada. Ceva nu-i iese și, tot bombănind, observă că „îi pusă pe dos”. Îi face batistei o întorsătură peste cap, apoi își trage migălos un nod sub bărbie. Își forțează un pic ghebul și se întoarce spre icoana agățată în colțul dinspre răsărit. Din ce spune se deslușește doar „Născătorul”, „Sfântu’ Duh” și „Amin”. Cu asta mătușa Antonina își încheie ritualul de după primul pui de somn pe care l-a tras de când s-a trezit.
Sprijinindu-se de masa rotundă în fața căreia petrece o mare parte a zilei, Antonina revine la scaunul ei preferat. Puțina lumină care răzbate în cameră îi scoate în evidență ridurile adâncite și ochii ce se retrag în fundul capului.
Pisti sută! – răspunde răgușit bătrâna, când e întrebată de vârstă. Dă nepăsătoare din mână. Nu mai ține minte nici să numere și nici în ce zi s-a născut. „Împlinește 106 [ani] pe 1 decembrie”, îi vine în ajutor Valeriu.
Oficial, însă, Antonina va împlini de Ziua României 104 ani. Atunci când și-a făcut buletinul „i-a fost încurcată data nașterii cu cea a surorii mai mici”, și așa a ajuns bătrâna să fie, în acte, cu doi ani „mai tânără”, explică nepotul.
Anul de independență a Republicii Moldova a prins-o văduvă, zbârcită și pensionară. Avea 81 de ani și, de atunci, s-a tot încăpățânat să depășească un centenar, într-un stat în care speranța de viață e de 71 de ani.
După un secol de viață, Antonina trăiește zi de zi aceeași rutină. „Mai ies câte oleacă și mă razăm de ușă. De pereți nu pot, da’ de ușă mă razăm. Și șăd și mă uit la care trec. Unii mă-ntreabă ce mai fac. Șăd, le zic. Care grăiesc, îi recunosc, da’ care nu…”
Oftează, aruncându-și privirea spre geamul care-i deschide vederea spre grădină. „Ei, viață, viață, legată cu ață…” O muscă i se tot bagă în fața și se alege cu un dos de palmă.
– Muștili astea! Noaptea-mi trag oghealu’, da ele nică. Se tot bagă în ochi. Și-ncă și bâzâie. Dă Valeri ceva, că tremur! – strigă către nepot.
Nepotul îi aduce o haină și i-o aranjează pe umeri. „Eh, nu mai vine Marusea să mă ia. Dacă ar veni, tare bine ar fi!”, se tânguiește bătrâna.
Marusea, mama Antoninei, a trecut în lumea celor drepți de multă vreme. Însă bătrâna și acum îi poartă pică, pentru că „a făcut o grămadă di copchii”. Cinci, dacă mai exact – trei fete și doi băieți. Și pentru că Antonina era cea mai mare, a trebuit să le poarte grija celor mai mici. Ocolită de moarte, bătrâna și-a văzut frații cum intră în mormânt, unul câte unul. Ultima a fost Irina, sora Antoninei de 89 de ani care s-a stins în vara acestui an.
Deși încă îi mai poartă pică, bătrâna se tot roagă de mamă s-o ia și pe ea. „Ei, viață, viață legată cu ață. Dacă m-aș duși la mama, tare ghini ar și…”.
Pe fundal se aude doar ticăitul grăbit al ceasului cocoțat sus în dreptul icoanei, de care îl desparte niște cărți voluminoase și prăfuite de vreme, aranjate una peste alta pe un raft mic. E unicul ceas care mai funcționează dintre cele câteva atârnate pe pereți. E mare, rotund, cu ornamente pe lateral . Pe mijloc scrie mărunt „янтарь” (chihlimbar – trad. din rusă – n.r.). Sub denumirea producătorului e conturat un pentagon mic, din ale cărui unghiuri se formează la mijloc un trunchi de om care, în loc de cap, poartă inițialele „CCCP” (URSS – trad. din rusă – n.r.). Mai jos de raftul cu cărți stă televizorul. Antonina se uită la el doar „când arată frumos”. Postul preferat e „Gurinel”, pentru că îi place să vadă cum copiii cântă și dansează.
Haina îi tot cade de pe spate. Se chinuie să o ridice ba pe un umăr, ba pe celălalt. O cuprinde tremuriciul, așa că Antonina se retrage din nou în pat.
În timpul zilei, bătrâna face câteva pauze de somn. Acest răgaz îi permit nepotului Valeriu să mai trebăluiască prin jurul casei sau să dea o fugă pe la magazin. Bărbatul este „meșter de viață”. A lucrat în multe țări străine, fie constructor, fie șofer. De când a ales să stea cu „mămuca”, nu-și permite să mai plece undeva. Sezonul „conservăturilor” îl prinde în bucătăria improvizată din veranda casei. Pregătește „adjică” pentru iarnă. Aici, printre muște și vase aruncate alandala, Valeriu trece prin mașina de tocat câțiva căței de usturoi. Mirosul specific a inundat toată casa. Bărbatul spune că a învățat să gătească de la bunelul. Își amintește și acum primul borș din care s-a ales doar fumul. Atunci a înțeles că, „dacă se apucă de făcut mâncare, trebuie să stea lângă ea!”. Cam așa stă, în ultimii doi ani, și lângă „mămuca”. I-a luat locul mamei sale, una dintre fiicele Antoninei, când aceasta a decedat.
– Am noroc de băietu’ ista. Se scoală dimineața și repede – mâncare mămucă! Ceai mămucă! – arată Antonina cu ochii spre ceainicul electric de pe masă. La început mă miram – cum să fiarbă apa pe masă?! Cum să torn ceaiu?! Se uită încă o dată la fierbătorul de pe masă și, pentru a nu știu câta oară, se miră de minunăția tehnologică. „Înainte fierbem un ceaun mare și bem o săptămână, da amu’ iaca beu proaspăt. Când trăiești mai mult, mai multe vezi și mai multe știi”. Arată limba și schițează un zâmbet: „Am învățat de toati celea. De m-a-nvăța moartea să mor și să scap…”.
Ochii Antoninei se pierd pe fereastră, undeva în profunzimea grădinii plină de buruieni. „Iaca șî rândunelili sî duc. Iaca șî amu se duc”. Ridică mâna și arată haotic spre un punct numai de ea știut. „Una merge înainte, arată drumu, se duc încolo…”.
Casa e plină de muște. Escaladează draperiile, se plimbă peste cele câteva cărți de medicină naturistă, se așează pe mușamaua de pe masă, se pun peste mâinile bătrânei, pe buze, i se bagă în ochi. Antonina se angajează într-o luptă epuizantă cu insectele terorizante, dar nu face decât să le sperie puțin. Acestea revin de fiecare dată și o iau de la capăt.
„Mama me, cum s-o dus și nu mai vine să mă ia”, se vaită bătrâna în timp ce intră în casă, sprijinindu-se de orice găsește la îndemână. Iaca și aseară am chicat jos. Da’ cum să nu ies, dacă vroiam afară?! Nu pot să mă chiș pe pat, nu-i frumos! Las’ să pută afară, da’ nu în casă. Eh, să nu trăiască nimeni așă viață…”, se tânguie bătrâna în timp ce-și aranjează fusta ponosită.
După ce a ieșit la pensie, a lucrat „la grădină”. Ajutată de băț, a trebăluit prin gospodărie până acum câțiva ani. Deja nu mai poate. Abia o mai ascultă picioarele. Până coboară de pe pat i se face „lehamite”. „Vrei de toate, da’ nu poți nică! Aș vre să dejghioc măcar popușoi, da’ nu mai pot! Iaca iar tremur!”, continuă Antonina.
– Mămuca, hai la mâncare! îi strigă nepotul.
Bătrâna ia o bucată de mămăligă și o rotunjește atent între degete. O trece prin friptură și, după ce o mestecă cu gingiile, o înghite cu poftă, lăsând o dâră de grăsime să se prelingă pe bărbie.
– Un polonicaș de lapte să-ți aduc? – o întreabă nepotul când bătrâna termină cu friptura.
– Trezită parcă din somn, bătrâna reacționează:
– Lapte? Da!
Valeriu îi pune în față farfuria cu o lingură alături. „Asta-i lingurița ei preferată și e Doamne ferește dacă am pierdut-o!”, explică nepotul. Antonina își ia lingura pătată de timp și soarbe de câteva ori din lapte. „Nu-i dulși!”, pronunță bătrâna verdictul și trage mai aproape borcanul cu zahăr. Până ajunge lingura la gură, mai pierde câteva picături prin poală. Trece cu mâna peste ele, dar nu le acordă mare atenție, și pescuiește ultimul strop din farfurie.
– Gata, am mâncat. Niș musca n-are ce mânca! – pronunță Antonina triumfător și se scoală de la masă.
Se întoarce cu fața spre icoană și își face cruce. „Bogdaprosti c-am mâncat. Șii sănătos, Valerică!”. Împăcată cu sfinții, o ia înspre pat. Cu o mână se sprijină în băț, iar cu alta de un scaun, apoi, foarte nesigur, de sobă. Fără prea mare succes încearcă să arunce peste ea o pătură prea grea pentru mâinile-i lipsite de vlagă. „Tremur și tremur. Nu știu cât mai am de tremurat. De a da Dumnezău să mor și să scap” – tot ține bătrâna ifosul morții.
Își trage plapuma spre cap, de parcă ar vrea să se ascundă de muștele care-i tot deranjează somnul. Și-a lăsat spațiu cât să mai arunce privirea spre geamul din fața patului. Lumina slabă de apus abia de reușește să-și facă loc în odaie, conturând bujorii de pe covorul moldovenesc agățat pe perete.
***
Liniștea zorilor e spartă de un zvon metalic. Cârligul de la ușa care desparte tinda de verandă sare din belciug, la insistența Antoninei. Sprijinindu-se în băț și de pereți, bătrâna iese „afară”. La întoarcere, pornește ceainicul electric. Privește meditativ la apa care dă în clocot. Toarnă peste pliculețul de ceai negru aruncat în ceașca preferată și trage mai aproape borcanul cu zahăr.
– Unde-i lingura me?!
Video și foto – Ion Gnatiuc