Magdalena Primblas— Noi nu avem homework, pentru că…, începe Mădălina să povestească despre școala ei din Statele Unite.
— Teme pentru acasă, intervine Cătălina, mama ei.
Corectarea vine blând, dar fără negocieri.
— Corect, zâmbește Mădălina și continuă. Pentru că noi le terminăm deodată și ei nu mai au nimic să ne dea pentru acasă.
În familia Nicolaescu, asemenea mici opriri în mijlocul unei propoziții se întâmplă des. Mădălina și cei trei frați ai ei trăiesc în Statele Unite ale Americii, merg la școală și vorbesc engleza în cea mai mare parte a zilei. Dar Cătălina și soțul ei, Nicu, au stabilit o regulă pentru casa lor din Chicago: între pereții ei se vorbește românește.
Acum, însă, copiii nu sunt în Chicago. Sunt în curtea bunicilor din satul Lozova, raionul Strășeni, unde familia și-a adunat pentru câteva zile vocile, poveștile și dorurile la un loc.
Bunicul îi urmărește pe cei patru nepoți și ochii i se umezesc. Mădălina, Cristian, Nicoleta și Teodor aleargă prin curte. Au pielea bronzată, după aproape două luni de vacanță, timp în care s-au bălăcit constant într-un bazin gonflabil.
Se văd, de regulă, o dată la doi ani, atunci când familia reușește să vină în Moldova. „Noi suntem mulți și asta bate la buzunar. Nu putem să venim atât de des acasă”, spune Cătălina.
***
Povestea Cătălinei și a lui Nicu a început în 2012, când s-au cunoscut online. El era deja stabilit în SUA, ea locuia în Republica Moldova. Mădălina, fiica lor cea mare, s-a născut în 2015 și este singurul dintre cei patru copii născut în Republica Moldova. Peste un an, familia Nicolaescu a emigrat peste ocean și restul copiilor – Cristian, Nicoleta și mezinul Teodor, s-au născut deja colo.
Nicu, fost profesor de istorie, lucrează șofer de camion și străbate autostrăzile americane. Cătălina, predă ore de canto, atunci când programul unei familii cu patru copii îi permite.
Familia lor face parte dintr-o diasporă de peste 150 de mii de moldoveni care trăiesc legal în SUA, conform unui studiu de cartografiere. Iar pentru copiii născuți sau crescuți acolo, păstrarea limbii părinților nu vine de la sine. În casa familiei Nicolaescu, Cătălina a încercat să transforme româna dintr-o limbă pe care copiii „ar trebui” s-o știe într-una de care au nevoie în fiecare zi.
„Eu nu le-am vorbit niciodată în engleză de când s-au născut”, asigură ea.
Regula este simplă: după ce intră în casă, conversațiile continuă în română. Dacă un copil nu știe un cuvânt, părinții îl ajută să-l găsească. Dacă începe să le vorbească în engleză, îi cer să încerce din nou.
„Dacă părintele cedează și îi răspunde în engleză, copilul nu mai are motivația să caute cuvintele în română. Dar noi avem o limbă atât de frumoasă, de duioasă… Pentru mine e cea mai frumoasă limbă pe care am auzit-o vreodată. Eu vreau ca ei s-o vorbească.”
Cătălina spune că vede tot mai des în comunitatea moldovenilor de peste ocean copii care, deși cresc în familii venite din Republica Moldova, ajung să vorbească doar engleză, lucru de care încearcă să-și ferească propriii copii. Pentru ea, româna nu este doar o materie pe care copiii o învață din când în când, ci limba în care familia își trăiește viața de zi cu zi. Și nu reușește întotdeauna fără efort.
„Iată, Cristinel, de o perioadă a început să vorbească mai mult în engleză. Dar îl rugăm, îi facem observație și revine la limba română. Noi ne-am propus să vorbim doar românește. Le răspundem doar în română și, dacă ei vorbesc cu noi în engleză, îi rugăm să încerce să explice cumva în limba română.”
Pentru Cătălina, miza nu este ca cei patru copii să vorbească o română fără greșeli. Important este să nu ajungă, peste ani, în situația în care să aibă nevoie de altcineva ca să poată vorbi cu propriii bunici.
***
Româna este predată și instituțional în SUA – prin programe universitare și inițiative comunitare, iar pentru copiii din diaspora există inclusiv cursuri și platforme create special pentru învățarea limbii. În cazul familiei Nicolaescu, însă, româna se exersează firesc, în viața de zi cu zi: la masa din bucătărie, în mașină, în drum spre școală sau înainte de culcare.
La un moment dat, ea și soțul ei au încercat și cursuri online de limba română pentru Mădălina și Cristian. Au ajuns, însă, la concluzia că doar niște lecții nu sunt suficiente și că responsabilitatea principală rămâne a lor, a părinților.
Acasă au și multe cărți cu povești în limba română, pe care le citesc copiilor. Cei doi mai mari, Mădălina și Cristian, au învățat și ei să citească românește. Au început, simplu, cu abecedarul.
Copiii nu trăiesc, de altfel, doar între două limbi – româna și engleza. Cei trei mai mari au mers o perioadă la o grădiniță cu predare în limba rusă. Cătălina spune că au ales-o pentru atmosfera care le amintea de copilăria din Moldova: mâncarea, serbările, poeziile învățate pentru 8 Martie și matineele de iarnă. „La americani nu există așa ceva, de asta noi am vrut să-i ducem la o grădiniță rusească”, explică ea.
La școală și prin aplicațiile pe care le folosesc, copiii mai intră în contact și cu spaniola sau franceza. Engleza este, firesc, limba școlii, a prietenilor și a vieții de zi cu zi din afara casei. Acasă, însă, româna rămâne limba în care familia se adună. Tot în română, spune Cătălina, copiii își fac rugăciunea seara, înainte de culcare.
Și tot româna mai scoate la iveală, din când în când, diferențele dintre cele două lumi în care cresc copiii. Nu întotdeauna e vorba despre cuvinte pe care nu le cunosc. În timpul discuției, Mădălina se adresează cu „dumneavoastră”. Când este rugată să spună pur și simplu „tu”, bunica intervine imediat:
„Nu, nu, las-o să-ți spună „dumneavoastră”. De când au revenit în vacanță, noi un pic ne luptăm cu asta, să-i învățăm să spună „dumneavoastră”, pentru că acolo ei sunt învățați doar cu „tu”, fără alt cuvânt pentru oamenii maturi.”
Când sunt întrebați despre limba română, cei doi mai mici nu găsesc încă explicații complicate. Spun simplu că le place. Apoi discuția alunecă repede spre Moldova: le place aici, le place acasă la bunici și vor întotdeauna să revină în vacanță.
***
La Lozova, toate regulile pe care Cătălina și soțul ei le-a construit la mii de kilometri depărtare capătă un rost foarte concret. Bunicii nu trebuie să le vorbească nepoților prin semne. Nu trebuie să caute cuvinte în engleză și nici copiii nu au nevoie de părinți ca intermediari.
„Tare ne bucurăm când ne sună nepoții. E cam greu din cauza fusului orar, dar găsim noi timp, mai ales în weekend. Iar de sărbători, când ne colindă și ne urează în limba română, chiar dacă sunt departe de casă…”
Bunica nu-și mai termină fraza. Vocea i se frânge.
Pentru ea, păstrarea limbii române nu are nevoie de o definiție. Se măsoară în lucruri mici: un nepot care poate povesti ce a făcut la școală, o urare spusă de Crăciun, o glumă pe care o înțeleg deopotrivă cei din Moldova și cei de peste ocean.
În vara aceasta, limba a trecut și prin bucătăria de la Lozova.
Mădălina, Cristi, Nicoleta și Teo și-au pus șorțurile și au frământat, alături de bunica, primii lor colăcei. În timp ce aluatul se rumenea, fetele au început să fredoneze „Viva Moldova”, piesa care a reprezentat Republica Moldova la Eurovision 2026. Mezinul Teo li s-a alăturat repede, îngânând cuvintele cum putea.
Între timp, în camera alăturată, mama copiilor pregătește bagajele.
Foto – Magdalena Primblas