„Binecuvântarea” de la Cazangic

Stând pe o bancă din curtea Centrului Comunitar de Asistență Socială „Binecuvântarea” din satul Cazangic din raionul Leova, în preajma unei imense tufe de trandafiri înfloriți, mătușa Claudia deapănă amintiri de acum 76 de ani, din vremea foametei. Avea doar patru ani atunci, dar evenimentele i se perindă în minte de parcă s-au întâmplat ieri. Tatăl ei nu s-a mai întors de pe front, iar mama a rămas să-și crească cei șase copii ai săi, singurul ajutor fiindu-i mama soacră.

„Din șase, trei o decedat că nu avea mama cu ce ne hrăni. Am supraviețuit trei. Fratele o murit de bătrânețe. Mai suntem în viață doi – sora mai mare de 86 de ani și eu de 80 de ani”, spune mătușa Claudia. Are ochii senini și limpezi, iar fața-i trădează o umbră de împăcare, semn că doliul a fost demult.

„Pe timpul foametei, venea bunica aici, în centru. Era o casă unde se făcea de mâncare și se întorcea cu un polonic de fiecare suflet. Era o ciorbă din crupă de grâu cu frunze de viță-de-vie și o feliuță de mămăligă de 200 de grame, dar mie îmi părea că la ceilalți frați mămăliga e mai mare și ziceam: „Dă-mi mie guța mai mare”. Dacă se împiedica bunica și vărsa ciorba ceea, rămâneam toți flămânzi. Să facă amu ciorba ceea, aș linge farfuria! Eu uit ce am mâncat ieri, dar gustul acelei ciorbe n-o pot uita.”

Își mai aduce aminte că sora ei mai mare mergea la o moară din sat cu un căuș de grâu ca să facă făină. Lua praful alb, proaspăt și cald în palmă, direct de sub râșnița de piatră. Ajungea acasă murdară toată de făină, iar, din ce rămânea, nu ajungea decât pentru o turtă. „Și, iată, am scăpat. Și lumea zice că e greu amu. Nu-i greu de trăit, dacă vrea omu să muncească.”

Au trecut decenii de atunci, iar mătușa Claudia, la fel ca bunica ei pe vremuri, face un drum spre o cantină din Cazangic pentru a-și lua de-ale gurii. Acum, însă, meniul e mult mai consistent: un borcan cu zeamă de pui, piure de cartofi cu salată, pâine și compot. Cantina funcționează în cadrul Centrului Comunitar de Asistență Socială „Binecuvântarea” din Cazangic.

Mătușa Claudia spune că a început să muncească de la 12 ani: cu sapa, la brigadă, pădurăreasă, mulgătoare, brigadieră de colhoz, în construcții, croitoreasă și dădacă la grădiniță. Acum lucrează pământul din jurul casei. „Eu, dacă trag sapa în grădina mea de 24 de sote, unde am păpușoi, castraveți, roșii, răsad, nu am timp să mai gătesc. Dacă mănânc felul doi, nu mănânc felul întâi și-l las pe seară, și invers”, spune bătrâna.

***

Cantina socială la care vine mătușa Claudia pentru a-și ridica prânzul a fost deschisă în 2008 de Asociația Obștească „CONCORDIA. Proiecte Sociale”, iar în 2018 a devenit Centru Comunitar de Asistență Socială „Binecuvântarea”. Aici, se gătește zilnic, cu excepția zilelor de odihnă, mâncare pentru 50 de beneficiari: 35 de maturi și 15 copii.

Apariția cantinei în satul Cazangic a fost o întâmplare. Explică Valentina Novițchi, șefa centrului comunitar. Acum 14 ani, o echipă a organizației „Concordia” stabilise să meargă în altă localitate din raionul Leova, la Covurlui, care se află la șapte kilometri distanță de Cazangic.

Ajungând la Covurlui, nu l-au găsit pe primar pe loc și nimeni dintre funcționari nu se aflau la primărie. „Primul gând a fost să se întoarcă la Chișinău. La acel moment, însă, în echipă era și o fată originară din Cazangic. Și ea a venit cu ideea: Nu ați vrea să mergem în satul meu natal? Au venit, l-au găsit pe primar, au discutat și el a acceptat. Așa a apărut „Concordia” la noi. A fost o întâmplare”, zice Novițchi.

În scurt timp, a fost identificată o casă în sat pe care au amenajat-o pentru a servi drept cantină. De fapt, la începuturi, doar jumătate din casă era utilizată, cealaltă fiind în paragină. După ce a fost reparată, aici a fost creat, pe lângă cantină, un centru comunitar cu program de zi pentru copii.

Nu a fost ușor la început. Unii beneficiari ezitau să meargă la cantină pentru a nu fi socotiți niște amărâți sau cerșetori. „Erau mulți dintre cei care se încadrau după regulament și aveau nevoie, dar nu veneau pentru că le era rușine, cumva. Le era rușine să nu fie considerați săraci în sat. A fost nevoie de mari eforturi ca să se înțeleagă că nu trebuie să le fie rușine să mănânce pe gratis”, spune Valentina Novițchi. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat.

***

La cantină lucrează bucătăreasa Elena și ajutorul ei – Larisa. Își încep ziua de muncă la 9:00 dimineața. Lipesc meniul pe ușa cantinei, apoi se apucă de curățat și tocat zarzavaturi și cărnuri. La 12:00, prânzul e gata de servit. Înainte de pandemie, beneficiarii luau masa pe loc: socializau, împărtășeau ultimele vești și bârfe. Acum, cele două mese din holul cantinei sunt pustii. Oamenii își iau mâncare în borcane „Trebuie să vorbim cu ei, să-i întoarcem încetișor înapoi”, conchide Elena, amintindu-și de zilele când micul spațiu al cantinei era plin de beneficiari.

Elena și Larisa sporovăiesc în mica bucătărie, unde, în vreo zece metri pătrați, încape frigiderul, masa de gătit, ceaunele și toate acareturile unei bucătării. Ambele lucrează rapid, mașinal, cunoscându-și treaba pe îndelete. Elena, o femeie scundă și foarte energică, a lucrat toată viața în câmp și la oloinița familiei. A lăsat munca pe deal 14 ani în urmă, când s-a angajat la cantină.

Larisa mărunțește o ceapă, mânuind cuțitul ca un chef. Își șterge transpirația de pe frunte și întreabă, parcă nesigură pe sine: „Ați vrea să ascultați o poezie? E poezia mea, eu am compus-o, e despre Concordia”. Începe să recite din memorie cu o voce înceată și un pic tremurândă. Visul Larisei din copilărie a fost să devină profesoară de limbă română. A depus actele la Facultatea de Pedagogie, s-a și angajat la școală în timpul studenției, dar s-a măritat în sat și a abandonat și învățătura, și școala, și visul de a fi profesoară.

„În tinerețe, vă spun cinstit, am lucrat în școală. Dar am lepădat școala, universitatea și m-am măritat în sat, că-l iubeam foarte mult pe soțul meu. Am avut soacră la pat de care am îngrijit 24 de ani. Eu voiam tare mult să devin profesoară de limbă română și franceză, dar ceea ce nu am reușit eu, a reușit fata mea care e acum profesoară la Chișinău. Gândul la școală îmi va sta, cred, până am să mor. Îmi pare foarte rău că nu mi-am urmat visul. Dar cred că-i târziu la 52 de ani…”, spune Larisa, trecând la curățatul morcovilor.

Totuși, este mulțumită că a prins un serviciu de ajutor de bucătar pentru că are salariu stabil, asigurare medicală. Toate aceste beneficii cu greu le vei găsi într-un sat din Moldova. În timpul liber, Larisa cântă în corul satului și joacă într-o trupă de teatru. Ultimul spectacol, montat la Casa de Cultură, a fost „Păsările tinereții noastre” de Ion Druță.

După ce termină de pregătit mâncarea, Larisa face livrarea la domiciliul beneficiarilor care nu se pot deplasa la cantină. Acum, sunt doi: „mama Frosea” – o bătrână de 87 de ani și domnul Valeriu – un bărbat care și-a pierdut un picior într-un accident la seceriș. „Eu mă duc pe la ei și văd situația, și nu pot să rămân indiferentă, cum îi văd. Alții așteaptă plângând să le deschidă cineva poarta. Ei sunt foarte bucuroși când le deschizi poarta, că-s singuratici. Noi tot o să îmbătrânim”, spune Larisa.

Mama Frosea își duce traiul într-o casă bătrânească de pe o colină a Cazangicului până la care faci vreo zece minute pe jos pe un drum șerpuitor de țară, trecând pe lângă câteva case părăsite. „Ne ajută mâncarea asta de la Concordia, bodaproste că ne aduc fetele astea”, spune mama Frosea stând pe pragul casei de pe care nu coboară de frică să nu cadă. Dintr-o porție mănâncă și ea, și soțul ei, ambii bătrâni cât un secol.

Recent, șefa Centrului Comunitar de Asistență Socială , Valentina Novițchi, împreună cu bucătăresele, au vizitat o profesoară care a muncit 53 de ani la școala din sat și care a ajuns să fie atât de bolnavă, încât nu se poate deplasa nici până la punctul medical. A luat-o cu binișorul. A întrebat-o dacă ar accepta prânzul pe care i-l va aduce în fiecare zi bucătăreasa.

„Profesoara a fost copleșită de emoție și mi-a zis: Valentina, ai venit ca un înger păzitor. Sunt două săptămâni de când nu-mi deschide nimeni ușa. Pe doamna aceasta o includem în listă. Mâine dimineața mă duc la primărie, vorbesc cu asistenta socială, facem comisie, analizăm, facem dosarul și mâine, la prânz, ea deja o să mănânce.”

Angajații cantinei sociale obișnuiesc să meargă două săptămâni pe an, după revenirea din concediul din luna august, la oamenii nevoiași din sat pentru a le oferi ajutor celor care au nevoie. Fac curat, spală, vopsesc, repară. Au fost și cazuri când au tăiat știuleții de porumb și i-au aranjat în ogradă. Uneori, ceea ce găsesc în casele oamenilor seamănă cu niște fresce grotești și tragice.

„În luna august, am mers la o familie. El și ea – la pat. O vecină mătura pragul și ne-a zis: Nu intrați acolo că el e pe moarte, el e gata. Totuși, mi-am luat inima în dinți și am intrat în casă, și am văzut că după sobă doarme un om. Am fost nevoită să mă urc, să-l apuc pe bătrân de mâini și să-l pun pe șezute. Am simțit că el nu murea, fiindcă era bolnav sau altceva. Lui îi era frig și îi era foame. Am găsit într-un vas borș, cineva i-a adus borș. Am încălzit puțin borșul și l-am hrănit. Omul o mâncat trei farfurii și a mai trăit până la Paște”, mărturisește Valentina.

***

Pentru a beneficia de un prânz cald, doritorii scriu o cerere către cantină sau către primărie. Apoi, se constituie o comisie multidisciplinară, unde se discută fiecare cerere în parte. „Împreună cu asistenta socială, primarul, secretara, se analizează, se văd veniturile, nevoile și se face o listă cu beneficiari. Listele se revizuiesc o dată la trei luni. Dacă cineva pleacă sau decedează, lista se actualizează mai des”, spune Valentina. Când a fost deschisă cantina, erau 105 de beneficiari, iar acum sunt de două ori mai puțini. La un moment dat, s-a pus problema de a transmite cantina în gestiunea primăriei.

„A fost o perioadă când administrația locală a vrut să ia cantina în gestiunea sa. Eu, fiind consilieră locală, cunoscând bugetul pe care-l avem, mi-am dat seama că această cantina nu va putea să supraviețuiască. Au fost confruntate cifrele: cheltuielile cantinei și banii pe care-i putea oferi primăria. S-a ajuns la concluzia că ar da faliment în două luni”, explică Novițchi.

Autoritățile locale se implică atât cum pot, dă asigurări primarul, Vasile Timotin. Mașina primăriei vine în fiecare zi la orele 12:00 să ia pachetele cu prânz și să meargă în localitățile învecinate – Seliște și Frumușica. Treisprezece beneficiari ai cantinei sunt din aceste sate. Pe lângă transport, primăria comunei achită apa pe care o folosește cantina și oferă și un suport financiar.

Primarul comunei Cazangic, Vasile Timotin afirmă că 50 de beneficiari ai cantinei e un număr suficient, altfel „lumea s-ar învăța cu nărav”. „Persoanele social-vulnerabile ar putea să fie mai multe în sat, dar ne uităm și noi după comportamentul lor, după activitatea lor. Înainte s-a pus problema de a lua cantina în gestiunea primăriei, dar situația s-a aranjat. Am decis că noi vom oferi anual 40.000 de lei”, explică Timotin.

Asistenta socială din comună, Maria Moldovanu, spune că serviciile oferite de cantină sunt foarte importante pentru vârstnicii din localitate, în special cei solitari. „Dacă bătrânul este îngrijit de o fiică sau un fecior, se consideră că ei îi gătesc de mâncare”, explică Moldovanu. Respectiv, primii care ajung pe lista beneficiarilor sunt bătrânii singuratici și invalizii. Dacă sunt doi vârstnici, soț și soție, prânzul îl va primi doar unul dintre ei, chiar dacă ambii sunt neputincioși. Apoi, însă, când se face rotația o dată la trei lui, prânzul este scris după celălalt soț.

„Binecuvântarea” este unul dintre cantinele sociale din regiune care au supraviețuit, pentru că a mai fost o cantină și în satul Răzeși, dar a fost închisă. Este și o cantină la Beștemac, dar din lipsă de finanțare au redus numărul beneficiarilor la 20. Cantina socială din Cazangic a supraviețuit atâția ani, în mare parte, doar datorită sprijinului financiar al donatorilor străini.

Cristina Racu, manageră de proiect în cadrul organizației „Concordia” susține că, începând cu luna mai, cantina beneficiază de sprijinul Uniunii Europene prin proiectul „Parteneriate pentru servicii de cantină socială incluzive și durabile”, care se va încheia la sfârșitul anului 2024. Prin acest proiect UE susține, între altele, cinci servicii de cantină socială din Republica Moldova.

***

După ce cantina din Cazangic a devenit și centru comunitar, a fost angajat un educator pentru cei 15 copii care vin la programul de zi. Copiii încep să vină pe la orele 12:00, după școală, iau prânzul și se implică în activități extrașcolare.

„Până la urmă, tot pe ei îi întrebăm ce ar vrea să facă. Cea mai frumoasă și cea mai așteptată activitate este Micul bucătar”, povestește cu însuflețire Valentina. În fiecare zi de joi, ei prepară mâncarea pe cate tot ei o savurează. Învață cum să frământe, cum să facă o salată, cum să ornamenteze o masă de sărbătoare. Un părinte mi-a zis: „Vineri am copt pâine și fiul îmi zice: Dă-te mamă la o parte, eu știu să împletesc!”

Cristina Racu, manageră de proiect în cadrul organizației „Concordia”, spune că, în prezent, serviciul de bază al centrului comunitar din Cazangic este cel de program de zi pentru copii, iar cantina este al doilea serviciu ca importanță, deși cere multe cheltuieli. „Începând cu luna mai noi primim finanțare de la Uniunea Europeană pentru cantină socială. Asistența de zi a copiilor se face din alte surse ale organizației noastre, oferite de diferiți finanțatori.”

Foto – Vadim Vasiliu

Editare – Olga Ceaglei