Polina CupceaPe la amiaza zilei de duminică, două mașini intră pe poarta boltită a Internatului psihoneurologic din Brânzeni, raionul Edineț. Câteva persoane înșfacă urna mobilă și dispar cu ea în interiorul unui bloc. O așează în mijlocul unei încăperi amenajată ca de sărbătoare. Fiecare își ocupă postul – care la masă, care în picioare să monitorizeze procesul, care la ușă să fluidizeze traficul de alegători. A venit și rândul celor 237 de pacienți să-și voteze candidatul în turul doi al alegerilor prezidențiale.
De ce să mai voteze și aceștia?! întreabă oarecum retoric șoferul de pe ruta Chișinău-Volodeni, un domn corpolent cu cearcăne umflate, nas borcănos și voce mieroasă. E sâmbătă. Afară plouă mărunt. Ploi ciobănești întârziate. Șoferul privește țintă la drumul ce șerpuiește printre coline şi terenuri numai bolovani. Fără să mai aștepte un răspuns, de parcă și-a dat seama că l-a luat gura pe dinainte, o drege:– De fapt, țara asta e plină de bolnavi mintali, mai ales cei de la conducere. Ei ar trebui aduşi aici. Iaca eu, dacă-s prost, lucrez șofer. Dar dacă aș fi fost deștept…, – râde cărnos. Nu știu să fur un miliard și să las oamenii cu chelea goală. Și am votat: democrații, stejarul, Ghimpu. Tata, când era pe patul de moartea, ne-a adunat pe toţi patru fraţi şi ne-a rugat să nu votăm bandiţii. Nu l-am ascultat. Eeei, nu mă duc mâine la vot! Cu cine să votez, dacă mie de nimeni nu-mi place!? o trântește sincer bărbatul.
Satul Brânzeni se află în nordul țării, la peste 200 kilometri distanță de Chișinău. Aproape de or. Edineț, microbuzul hodorogit cotește la stânga de pe drumul central. Intră pe o şosea brună-roşietică și, după ce trece de o pădurice scundă și deasă, străjuită pe la margini de salcii înverzite, iese la luminiș. În față, învăluit de o negură lăptoasă, se vede cătunul. E înșirat pe câteva delușoare cu văi line și înconjurat de munți miniaturali din prundiș.
Gâfâind, microbuzul o ia molcom la vale. Aproape de intrarea în sat, pe dreapta, ne ține companie un zid de piatră lung şi colțuros. Înalt până la brâu, pe alocuri e surpat și cu găuri. În spatele lui, după o fâșie îngustă de copaci golași, stă ascuns internatul.
– Acesta-i, confirmă blând șoferul.
Staționează vizavi, în fața unui magazin din care tocmai ies două femei. Au hainele ude și brațele pline cu produse: apă dulce, salam, biscuiți.
– Am fost prin sat [cu lucrul] la păpușoi și iaca ne-am luat șeva bunișor, – arată o doamnă roada cumpărată.
Ambele sunt de la Internatul psihoneurologic. Le trădează dantura îngălbenită şi portul. Prima femeie, trasă la față, cu obraji uscați și pomeți osoși care îi scoate în evidență barba ascuțită, e îmbrăcată într-un taior cenușiu larg, îmbrobodită sub barbă cu o basma sură, iar în picioare poartă ciorapi albi înămoliți și trași până sub genunchi, ai căror căpute se ascund în galoși. Cealaltă femeie, cu semne specifice sindromului Down, poartă o căciulă țuguiată cu dungi galbene și o scurtă din fâș de culoarea scrumului, dedesubtul căreea se vede o fustă ponosită.
Merg târșâind încălțămintea pe șoseaua plină de glod şi băltoace. Aurica, femeia în ciorapi albi, spune că va merge neapărat să voteze a doua zi:
– Cum să nu mă duc?! O să pun ștampila pentru Steluța. Sunt mai bolnavi decât mine, – arată cu nasul spre colega sa cu sindromul Down. Şi alde ei pun ștampila la toți candidaţii. Numai strică buletinele. Da’ eu, nu.
Steluța. Așa a ajuns să fie identificat Igor Dodon, candidatul la prezidențiale din partea socialiștilor – partid al cărui simbol este steaua roșie în cinci colțuri, de către pacienții Internatului psihoneurologic, instituție care n-a fost inclusă pe harta întâlnirilor electorale ale celor doi pretendenți la funcția de șef al statului.
– Nu, nu am văzut pe nimeni. Nici pe Steluţa, nici pe Mariana (Maia – n.r.) Sandu, spune Aurica.
Poarta internatului e boltită. Croită din tablă albastră și văluroasă, se sprijină pe trei stâlpi laţi din piatră. Din cabina cu ferestre de-o șchioapă a gardianului se aude televizorul. Însă nimeni nu iese să te apostrofeze. În faţă, cât vezi cu ochii, o ogradă imensă cu parc. Aleea pietruită și păzită de copaci pletoși și vânjoși fuge înainte și se adâncește în curte.
– Cândva, pe acest teritoriu un boier își ridicase conac, rupe tăcerea Aurica. Acum stăm noi.
Pe dreapta, de după brazii falnici, se iveşte conacul. O clădire văruită în alb, cu două etaje și un balcon maiestuos care se odihnește pe patru coloane albastre.
– E buhalteria (contabilitatea – din rus.). Mâine aici vom vota, continuă Aurica cu tristețe în glas.
În stânga, depozitele şi grajdurile care răspândesc un miros cald de bălegar. Un pic mai la deal, de după două grămezi de nisip, se înalță blocul central al internatului – trei etaje în formă de U. Din spatele clădirii pornesc, ca niște tentacule, mai multe coridoare care fac legătura cu alte blocuri. Afară, țipenie de om. Doar doi bărbați stau sub acoperişul de la intrare și pufăiesc din țigară.
Pe coridoare domnește liniștea. Între 14.00 și 16.00 la internat e siestă. Câțiva pacienți se plimbă legănat.
– Da’ eu? Da’ eu? Votez și eu?
Un bărbat cu o voce răguşită de urs nervos sparge liniştea după-amiezii și dispare într-una dintre odăi.
***
Fost orfelinat, internatul psihoneurologic din Brânzeni aduce a cămin studențesc – cu baie și WC pe hol, doar că mai are și cantină. Acum e în febra reparațiilor. Singurul bloc la care muncitorii au terminat lucrările cosmetice a fost poreclit Europa. E datorită condițiilor de trai care au fost create acolo. Și asta o știu toți pacienții: uşi din metal de culoarea lemnului închis, băi şi WC-uri curate, paturi noi, reparaţie evropescaia.Unicul element ce vine în contrast cu reparația modernă e televizorul LED nefuncțional, plasat în vestibul. Nu și pentru cele 20 de femei, care așezate pe scaune ca la cinema privesc cu gura căscată la pata dreptunghiulară de culoare neagră. „Ieri un pacient s-a enervat sau i s-a început criza şi a aruncat cu o cană metalică şi l-a crăpat”, explică o dădacă bătrână, care cu ani în urmă a primit-o şi ea de la un bolnav: i-a sărit ca un leopard din faţă şi i-a sfâşiat hainele, lâsând-o în costumul Evei.
În celelalte blocuri reparaţia evropeiscaia dispare. La una dintre secțiile de bărbați, întâlnești odăi sărăcăcioase, WC-uri urât mirositoare. În camera lui moș Jănică emanația înţepătoare de urină nu te lasă mai mult de un minut. Însă bătrânul e obișnuit. Citeşte îngândurat o carte în rusă cu foile învechite. Mucurile de ţigară stau aruncate într-o cutie de carton aşezată la poalele patului. Două scăriţe din lemn vopsit îi uşurează rostogolirea moşului în așternutul mizer. Are doar o jumătate de corp. Din sân îi răsare un mototol de pisică pe nume Niuşa. E unica mângâiere a bătrânului. Nu se dezlipeşte de ea nici când doarme. Mâine moș Jănică nu va vota. „Nu am pentru cine”, și apleacă nasul în carte.
În secțiile de femei peisajul e același, cu holuri întunecoase și vopsite pal, doar că mult mai curate și fără mirosuri provocatoare. Alături de beneficiare s-au stabilit cu traiul și motanul Vasilică, și câinele Balon. Cel din urmă, are doar un ochi, iar pentru că e cu dizabilități, ca și „noi”, cum explică femeile, îl lasă să se tăvălească lejer pe gresia din coridor.
Însă, indiferent de blocul în care stau, vestimentația locatarilor nu prea diferă. Aceleași scurte largi de fâș încinse la brâu cu şireturi, aceleași căciuli cu marginile răsuflecate până în vârful creştetului, de nu le mai rămâne nimic ce să înfunde pe cap, aceleași cămăşi ieşite din pantaloni, aceleași gulere ascunse sub pulovere pătate, aceleași mâneci scurte sau mult prea lungi, în funcție de posesor, aceeași pantofi pociți cu botul pătrat, aceeași șlapi și galoşi cu blăniţă.
Ca și vestimentația, populația internatului amintește de coada unui păun împăiat: genii, cum sunt porecliți cei școliți peste hotare și care vorbesc perfect engleza, franceza, germana, foşti luptători în războiul afgan care nu au rezistat psihologic măcelurilor sângeroase, contabili, boxeri, alcoolici, narcomani, surdo-muți, cu sindromul Down, raționali, orfani… În total, 267 de suflete.
Mulți dintre beneficiarii internatului așteaptă ziua de 13 noiembrie cu înfrigurare și emoție. Când aduci vorba de votare, ochii parcă le iau foc și fața li se îmbujorează. Majoritatea nu cunosc până unde merg atribuțiile șefului statului, dar un lucru e cert – vor aplica ștampila în dreptul candidatului care le va împlini visele acoperite cu un strat gros de praf.
Pentru Galina, o femeie mică de statură, cu voce groasă şi dată la volum maxim, viitorul președinte trebuie să fie cinstit, responsabil și „să-mi dea o odaie de două persoane, că locuiesc cu o bolnavă [țintuită] la pat și e greu”. Arată spre colega sa de cameră – o femeie de peste 30 de ani, cu fața împietrită și picioarele ca ale unui nou-născut, care doar învârte ochii în cap.
***
La ora 17.00, pe holul blocului central începe discoteca. Va dura până la 21.00. Muzica răsună asurzitor. Sergiu, un tânăr de 30 de ani, e pe post de DJ. De la un calculator ramolit învârte piese populare, ceea ce le aduce o bucurie imbatabilă pacienţilor. Se împerechează femei cu femei sau bărbaţi cu femei şi dansează apăsat hore moldoveneşti.
Pentru o jumătate de oră discoteca se închide. Urmează un recital de dansuri care vor fi prezentate pe 3 decembrie în capitală și la care patru perechi de pacienți au muncit luni de zile.
– Le vom juca la Chişinău, de Ziua internaţională a noastră (a persoanelor cu dizabilităţi – n.r.), strigă Galina, aliniată într-un rând cu încă trei femei.
În spatele lor, bărbații şi-au îndesat pălării pe cap. Toţi aşteaptă nerăbdători ca dl Livic, profesorul de dans, să pornească muzica. Joacă coerent şi cu foc. Galina se mai încurcă de vreo două ori și se alege cu un picior în fund de la colega din spate, Larisa, care pune suflet în fiecare pas şi care nu a greşit nici o figură.
Sunt copleşiţi cu aplauze de către colegii înşiraţi pe scaunele lipite sub pereţi. Urmează „El meneaito”. Dansatorii se încing şi mai tare. Ropote de palme şi mai furtunoase. Sunt ca nişte copii, doar că îmbătrâniți. Fericiţi când îi lauzi şi încurajezi, nervoși și bătăuși dacă îi cerți.
După reprezentaţia care a scos rânduri de sudori din dansatori, discoteca revine în forţă. Alături de boxe apare și fanfara internatului. Unul drângănește la o chitară neacordată, doi suflă în trompete, al patrulea bate o tobă crăpată. Care mai cu talent, care cu mai puțin ritm, dar fanfara radiază de bucurie că acompaniază piesa Zinaidei Julea: „E sărbătoare și răsună muzica!”.
Într-un colţ al holului, aproape de scările ce duc la etajul doi, o doamnă îmbrăcată cu gust admiră dansatorii. Se numeşte Aliona, e mărunțică și cu freza ca la prințesa Diana. Are 41 de ani și pare cea mai lucidă dintre toţi. E orfană. Întâi la un internat, apoi la altul şi, într-un final, „deportată” la Brânzeni.
– Am avut mamă și tată, dar m-au lepădat. Păcat că nu am avut părinți care să mă iubească. Nu am avut noroc de dânșii. Cine să ma ia de aici?! Din viața asta nu am înțeles nimic.
Schimbă subiectul dureros pe cel important de mâine. Va vota pentru o viaţă mai bună, fără sărăcie, cu pensii mai mari pentru invalizi și bătrâni.
– Și desigur, condiţii cât mai bune în toate internatele. Eu nu vreau să votez pe nimeni. I-am urmărit la televizor. Nu au fost serioşi, dar nu am încotro. O să dau votul Maiei. Pare de treabă.
Spre finalul discotecii dansatorii s-au înmulţit. Un bărbat de dimensiuni uriașe le ține isonul cu muzică live. Vocea titanului răsună plăcut pe o piesă rusească. Aliona își îndreaptă privirile spre geamul biciuit de ploaia aspră ce vesteşte o noapte fără lună şi stele.
***
La parterul fostului conac boieresc, o cameră a fost transformată în secție de votare. A rămas amenajată încă din primul tur de prezidențiale, cu feţe albe pe mese, ca într-un cabinet medical. Cabina de vot e învelită cu bucăţi de cearşaf alb tivite pe la margini și iluminată în interior de o lampă. Agățat de perete, tabloul boierului Vasile Stroescu, un domn cu barbă şi rasă neagră, aduce o pată de culoare galbenă în peisajul albit. În partea de sus a picturii, nobilului ordonă testamentar: „Biserici şi iar Biserici – prin ele ne vom ridica sufletul…”.Afară toarnă cu găleata, iar picăturile dense se transformă în fulgi apoşi. Iulia, o locatară din blocul Europa, stă aşezată la una dintre mese. Aşteaptă sosirea urnei mobile. Observă că de tavan sunt agăţate trei ghemotoace din aţe crohmolite: alb, galben, roşu.
– Uite, şi-s de tule la cap. Cea albă trebuia să fie albastră, spune enervată.
Femeia e unul dintre cei 22 de pacienţi care nu-și vor vota președintele. Nu au buletine de identitate. Şi, chiar dacă ar avea, tot nu s-ar încumeta s-o facă.
– Şini m-o ajutat pe mine? Numai să votez în dodi (zadar – n.r.)!
Se scarpină cu plăcere în nas. Dă la o parte perdelele transparente şi se iţeşte prin fereastra din termopan. Recunoaște mașina Primăriei care urcă pe alee. Fuge în blocul central să anunțe administrația. Câteva pregătiri și, pe la 11.00, comisia dă start votării în Internatul psihoneurologic din Brânzeni. Trei ore. Atâta timp au la dispoziție pacienții ca să contribuie la alegerea președintelui dorit.
În holul blocului din spatele fostului conac, unde cu o seară înainte s-a dansat bătute şi hore moldoveneşti, s-au adunat vreo 30 de persoane. Sunt primii alegători. Ţin strâns în mâini buletinele de identitate, împărţite de infirmiere câteva minute mai devreme. Mulți dintre ei s-au gătit ca de sărbătoare. Bărbații s-au bărbierit, și-au schimbat hainele slinoase pe niște pulovere mai curățele. Femeile și-au pus jiletci îngrijite și fuste nerugumate. Printre galoșii obișnuiți apar botine cremuite și papuci cu toc.
Ca să nu se facă haos, din bloc ies doar în grupulețe câte cinci sau şase persoane. În timp ce restul rămân să aștepte pe hol, foindu-se nerăbdători, cei aleși merg la secția de votare să-și aleagă președintele. După ce revin, alt grupuleț le ia locul, și tot așa până când toți cei din hol parcurg traseul până la secția de votare și înapoi. După ce vor vota aceştia, holul va fi eliberat și, vor urma, pe rând, încă nouă grupe. În total, prin fața urnei mobile urmează să treacă 237 de alegători.
– După ce votează, buletinele [de identitate] le întorc la administraţie, în secţia cadre, ca să nu le piardă. De asta le înmânăm cât e votarea, explică procedura una dintre infirmiere.
Pentru ziua alegerilor, Domnica, una dintre persoanele care face parte din primul grup, și-a acoperit capul sur cu cea mai bună broboadă pe care o are. Crede cu putere că anume Igor Dodon o să-i unească familia.
– Surioara va veni și mă va lua de aici. Nina. E la Italia. Mai vreau ca Președintele nostru să ne aducă haine mai bune și să ne dea mâncare mai gustoasă. Tu să scrii ce am spus. Dodon va citi și va veni la noi.
Infirmierele, care nu au slăbit din ochi discuția, sar ca arse:
– Da’ ce, Domnica, nu-ți dăm destulă mâncare?!
Speriată că a fost prea sinceră, femeia se uită buimac spre ceilalți pacienți, care o privesc consternați, și exclamă:
– Nu, nu. La noi totul e bine.
Primii alegători au undă verde. Merg repede prin ploaia torențială şi se opresc în holul fostului conac, în faţa uşii larg deschise a secției de votare. Aşteaptă cuminţi să iasă DJ Sergiu, cel care dăduse tonul discotecii din ajun. A venit în afara grupului și e primul votant. Cu jumătate de oră în urmă era ca un taur. Angajații internatului nu-i găsea buletinul şi asta l-a înfuriat. Ba era la o contabilă, ba la alta, şi tot nu-i dădea de capăt.
– Nu frecaţi bila! Unde-i buletinul meu? înjura bărbatul.
În cele din urmă, l-au găsit. A votat. Primul. Acum radiază. Intră şi ceilalţi. Toți entuziasmați. Prezintă actele celor două femei din echipa urnei mobile, înzestrate cu ştampilă, foi cu nume şi prenume, pix şi răbdare. Semnează în listă și primesc buletinele de vot. Unii se pierd și nu înțeleg încotro s-o ia. Un domn de proporţii uriaşe le indică cabina. Intră. Peste câteva clipe ies emoţionaţi. Aruncă cu grijă buletinele în urnă. Procedura e urmărită de reprezentanţii Institutului pentru Drepturile Omului și de un observator din partea candidatului socialist.
– Drum bun şi înainte! spune, mulțumit de moment, un bărbat, și duce mâma la tâmplă ca un amiral.
În camera curată şi plină de speranţe miroase deja a borş. Mai sunt încă vreo două ore şi jumătate ca pacienţii să „ștampileze” buletinele de vot. Unii au nevoie de ajutor: să fie căraţi pe sus, fiindcă nu pot merge, să li se împingă scuanele rulante care se proptesc de pragurile înalte ale intrărilor. Se găsesc și dintre cei care nu pot semna. Însă aceste impedimente li se par neînsemnate, în comparația cu încrederea care a încolţit în inimele lor – de mâine vom avea un viitor mai bun. „Eu votat primul”, „Eu votat Steluţa”, tot urlă unii pacienți când ies din cabină.
Locatarii internatului şopteşc că au fost îndrumaţi să voteze Steluţa. Fie de dădace, fie chiar de semenii lor. Bolnavii au numit-o „criza Dodon” – cică, dacă nu vor vota Steaua, atunci lucrătorii instituției își vor pierde serviciul. În pofida instructajului cu condimente socialiste, unii și-o doresc pe Sandu președinte. Puțini și-o doresc.
– Ea va închide internatul şi vom ajunge pe drumuri. Așa ni s-a spus! vine și explicația izbită cu dușmănie de o pacientă.
Cine? În loc de răspuns la această întrebare, locatarii internatului își pun la gură lacăte grele de fier. Mihail Bălan, observator din partea lui Dodon, se laudă cu popularitatea candidatului pe care îl reprezintă. E și meritul său, după ce i-a rugat pe vreo doi, mai teferi la cap, să facă aghitaţie pentru Steluţa.
– Dacă Maia [Sandu] nu a avut pe nimeni aici!? spune bărbatul, iar concluzia la care ajunge nu-i aduce decât zâmbete pe chipul lat.
Internatul e ca o mică ţară: cu oameni harnici și puturoşi, curaţi și neordonaţi, responsabili şi strângători, lingăi sau pârâtori și cei dotați cu un simţ acut al dreptăţii. Galina face parte din ultima categorie. Dacă încerci s-o minți sau calci strâmb, bubuie cu vocea ei răguşită și te pocnește cu vorbe de duh drept în faţă. Colegii o ştiu de fată pravilnaia (corectă- din rus.). A votat pentru Igor Dodon, fiindcă pe el l-a visat noaptea.
– Majoritatea dintre noi am avut vise din astea! ne asigură femeia zâmbind cu subînțeles.
La votare a venit și Colea Comsomolistul, cum îl poreclesc bolnavii. Bărbatul, dependent de scaunul rulant, vorbeşte o română delicată, fără rusisme. Tonul vocii seamănă leit cu cel al fostului președinte român, Traian Băsescu.
– Prim-ministrul, care la momentul de față e Pavel Filip, a zis că o să-i încadreze pe aceștia mai conștienți în familii. Asta vreau și de la viitorul Președinte. Eu mai consider că Preşedintele trebuie să facă ceva nu doar pentru mine, ci pentru toată ţara. Pentru toţi. Să fie pensii mai mari la bătrâni, că nu au cu ce trăi. Să-i ajute pe cei din internatele de stat.
Până la 12 ani, Colea Comsomolistul a trăit cu părinții și sora în or. Cantemir. Un accident l-a lasat fără tată, iar bătrâneţea mamei sale l-a trimis la internat.
– Tata mi-a promis că, atât cât va fi în viaţă, voi trăi cu ei. Și s-a ținut de cuvânt. Aș putea fi mutat în alt internat, nu pentru bolnavi, dar trebuie să vină sora ca să scrie cerere. Însă ea nu are timp. Cel mai tare mi-am dorit în viaţă să ajung apărător al drepturilor omului. Să ajut bolnavii mintali, să le apăr drepturile.
În holul din fața odăii transformată în secție de votare s-a creat un mic ambuteiaj. Sunt printre ultimii alegători. O doamnă trecută de 40 de ani, îmbrăcată într-un impermeabil care-i ajunge până la glezne și dedesubtul căruia se iveşte o rochie gălbuie ponosită, ţine în braţe o păpușă înfășată într-o batistă verde cu elemente tradiţionale. Colegii zic că, dacă încerci să-i iei păpușa, te mușcă. Femeia mai crede și acum că are cinci ani. Se leagănă şi aşteaptă cuminte să intre și să-şi aleagă preşedintele.
La un moment dat, în secţia de votare îşi face apariţia un domn îmbrăcat la patru ace: cămaşă albă curată, cravată şi costum negru. E Stepan Căruţaşul, chitit ca un mire. Observatorii rămân uluiți. Calm, bărbatul întinde buletinul. Doamnele îl caută în listă şi-i dă să semneze.
Necăjiţi, dar plini de speranţe, alegătorii de la Internatul psihoneurologic din Brânzeni votează pentru ce găsesc de cuviință. Pentru un viitor mai bun, pentru o familie întregită, pentru o revedere cu fraţii de peste hotare, pentru o mâncare mai gustoasă sau mai cărnoasă, chiar şi pentru o îngheţată pe timp de vară. Votează și pentru ca Președintele să le rezolve problema remunerării – nu mai vor ca oamenii din sat să le dea doar câte 10 sau 20 de lei pentru o zi de muncă.
Aproape de ora 14.00, cu puţin timp înainte ca să se închidă secţia de votare de la internat, Aurica vine grăbită. Nu care cumva să piardă unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa sa. E îmbracată curăţel, cu cizme cu toc şi broboadă cu fir de argint.
– Ni-a intrat steluța în inimă. Toate cele cinci colţuri! spune femeia și duce mână la piept. M-am născut cu rusu’, de aia îmi place Dodon. Eu tare vreau ca el să câştige. Am să aştept diseară rezultatele la ştiri. Ce o să dea la toţi, să-mi dea şi mie. Şi mai vreau acasă. Și să nu mă pună într-o cameră cu bolnavii gravi. Asta vreau. Data trecută am votat cu dl Lupu, trandafirul.
În s. Brânzeni deja circulă un banc despre modul în care s-a votat la internat în primul tur prezidențial: Cică pacienţii au fost instruiţi să-l voteze pe Marian Lupu, candidatul democrat. Repetiţiile au avut loc des. Dar așa cum Lupu s-a retras din cursă cu doar câteva zile înainte de data alegerilor, redirecționarea pacienților pe calea Steluței într-un timp atât de scurt a fost practic imposibil. Așa că, pe 30 octombrie, bolnavii ieşeau din cabină și fremătau bucuroşi: Votat Luuuuuuuup. Luuuuuuup!
– Da’ cum să nu-ţi dai seama că buletinele aparţin celor de la internat?! Data trecută am numărat vreo zece [buletine de vot] pentru Lupu, care era retras. Hai, unul sau două, dar aşa – peste zece. Mai sunt care pun ştampila la toţi [candidații] sau dau buletinul curat, confirmă bancul una dintre doamnele din comisie.
Medicul psihiatru Ion Martea recunoaşte că, în primul tur, s-a făcut agitație electorală, fiindcă „internatul se află la balanța Ministerului Muncii, care este condus de democraţi”.
– Ei știu deja că trebuie de votat trandafirul, pentru că noi de atâția ani suntem cu PD. Apoi, ei mai aud știri la radio, televizor. Se mai duc prin sat și aud vorbe. Noi nu tare i-am influențat și nici tare nu ne-am străduit acum. Data trecută a fost cât de cât agitație. Am avut [vizitatori] și de la minister și au mai stat de vorbă. În primul tur, după ce dl Lupu s-a dezis, am rămas ai nimănui.
Voturile alegătorilor de la Internatul psihoneurologic au fost duse la secția de votare din s. Brânzeni și, la numărare, au fost amestecate cu cele ale sătenilor. Candidatul socialist a căștigat detașat, după ce a obținut votul a 385 din cele 710 persoane care au participat la alegeri. Doar 39 de buletine de vot au fost declarate nevalabile, după ce în primul tur numărul acestora s-a ridicat la 60.
Conform Codului Electoral, doar persoanele cu discernământ pot să-și exercite dreptul la vot, iar cele „care sunt recunoscute incapabile prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată” sunt lipsite de acest drept.
– Asta spune legislația Moldovei, dar Convenția ONU cu privire la persoanele cu dizabilități, pe care țara noastră a semnat-o, prevede că toți pot vota. Și, când o lege națională se bate cap în cap cu cea internațională, atunci se ține cont de cea internațională. Dar să fie clar – nu toți beneficiarii internatelor psihoneurologice sunt lipsiți de capacitatea de exercițiu, adică nu toți văd cai verzi pe pereți. Și e important ca ei să voteze, fiindcă astfel contribuie la viața din instituțiile psihiatrice. De exemplu, vine un Guvern care spune că vom face condiții mai bune și mâncarea mai gustoasă în internatele psihoneurologice. Iar sta mă privește și pe mine (ca beneficiar al unui internat – n.r.) și eu vreau să votez, explică Vanu Jereghi, directorul Institutului pentru Drepturile Omului.
***
Eluni-dimineață. Coridoarele internatului bubuiesc de veselie. Pacienții din tabăra lui Igor Dodon sunt cu zâmbetul până la urechi. Urmăresc știrile la televizorul din holul central. Pe ecran apare Maia Sandu.– Mariana, astâmpără-te! Asta ți-o spus și președintele nostru! o apostrofează pe contracandidata lui Dodon una dintre paciente și ridică un picior în sus de satisfacție.
– Da, a biruit-o Bidonașul nostru! îi ține alta ifosul.
– Atât cu ea! punctează o a treia cu fața luminată.
Pe scări aleargă Aurica. Mai că-i vine să stoarcă lacrimi de desfătare.
– Am auzit dimineața la știri că a câștigat Dodon. Pentru el am pus ștampila tocmai sus, aplaudă femeia chiuind și arată semnul bravo. Don’ Dodon o să mă ducă acasă, de asta l-am votat!
Câteva infirmiere trec pe coridor. Se uită la pacienți cu jale și, cu o voce sonoră, se laudă batjocoritor una alteia că vor destupa o șampanie și vor celebra rezultatul. Văzând agitația din hol, le strigă bolnavilor zeflemitor:
– Nu șo, o câștigat prizidentul vostru?!
În tabăra Maiei Sandu, câteva femei mai că nu plâng de supărare. Stau cu nasurile în pământ și se tânguiesc. O doamnă slăbuță șoptește că aseară a stat până la unu ca să vadă câștigătorul. Își ia capul între mâini și se trage încet de păr.
– M-am întristat. Am votat ca să avem o altă viață, condiții mai bune, produsele să se ieftinească, ca oamenii să aibă ce cumpăra. Cum așa? Multe buletine de vot doar nu au ajuns la moldovenii noștri [din străinătate]. Nu e corect, punctează femeia.
– Degeaba am votat-o pe Mariana Sandu, se căinează și Lidia, o femeia mătăhăloasă îmbrăcată bărbătește. Asta are minte. Iaca de ce a câștigat Dodon – că i-au pus pe ai noștri din internat să voteze cu sila. Chi**a mamii lor!
Femeia întoarce capul de la televizor. Pe ecran, Igor Dodon triumfează.
Foto și video – Polina Cupcea