Mia BucătaruOficial, aici își câștigă existența vreo opt mii de persoane. Neoficial, ar fi de două sau chiar de trei ori mai mulți. Ion Pîntea, directorul interimar al pieței, spune că numărul vânzătorilor a scăzut dramatic. Prin urmare, s-au micșorat și încasările din taxe. Piața ba a fost închisă, ba a avut un program de activitate redus din cauza pericolului răspândirii noului tip de virus. „Dacă piața ar fi activat în regim obișnuit, venitul anual al întreprinderii în anul 2020 s-ar fi ridicat la peste 16 milioane de lei”, declară Pântea, care precizează că încasările au scăzut în primul an pandemic cu peste patru milioane de lei.
Cel mai mult, însă, au simțit efectele Covid-19 vânzătorii:
– Am rămas cu cinci-șase tone de marfă nevândută. Am făcut o groapă mare lângă casă și am aruncat tot, se tânguie Valeriu.
– Chiar dacă vând haine, eu nu știu când ultima dată mi-am cumpărat ceva. Acum toți se gândesc ce să pună în gură, nu să se înnoiască, constată Marin.
– Dacă mai continuă așa vom ieși cu furcile și topoarele în Piața Marii Adunări Naționale. Nu avem încotro, amenință Ana.
„Afaceristo, dă-te într-o parte că îmi acoperi rața”
La intersecția străzilor Tighina și Mitropolitul Varlaam, vizavi de peronul Autogării Centrale, printre mașinile parcate haotic și-au înșirat marfa, direct pe trotuar, câteva bunicuțe venite de la țară pentru a vinde ce mai au în jurul casei. Astfel, alături de jumătățile de manechine îmbrăcate în blugi sau de adidași aliniați cu grijă pe rafturi, stau lactate, ouă, miez de nucă, vin sau carne de pasăre. „Afaceristo, dă-te într-o parte că îmi acoperi rața”, strigă indignată o femeie rujată cu roz intens. Între cele două vânzătoare se iscă un scandal. Pe trotuarul de alături oamenii trec grăbiți evitând hărmălaia.
De undeva din boxe bubuie muzică populară. Trotuarul îngust de pe strada Tighina, ce duce către intrarea centrală a pieței, e plin de panouri informative colorate: „Reparații GSM”, „Pește viu”, „Schimb Valutar” sau „Aur, Lombard”. Dintr-o încăpere alăturată izbește un puternic miros de carne prăjită. „Aici și numai aici, mici voinici la grătar”, scrie pe panoul colorat, agățat cu o sârmă de balustrada ferestrei. Nu departe Cristina vinde semințe de legume și flori. „Nu-mi permit nici măcar un ceai cald, nu tocmai o bucată de frigărui”, spune tânăra, în timp ce își îndeasă căștile în urechi și își întoarce capul spre ecranul telefonului.
Pe un scaun alăturat, în fața unui suport ce seamănă cu un șevalet al unui artist pe care sunt aranjate cu grijă mai multe articole handmade, o femeie croșetează de zor. Aurica face la comandă articole pentru copii. În pandemie comenzile au scăzut, iar ce a confecționat încearcă să vândă la piață. „Sunt invalidă de gradul II. Primesc o pensie mizeră din care nu îmi permit mai nimic”, se vaită femeia în timp ce-și continuă lucrarea cu dibăcie.
Înăuntrul pieței, tarabele cu citrice au forma unor piramide în miniatură. Lângă ele, produsele casnice sau articolele vestimentare își pierd orice farmec. „Îmi ia câteva ore să le aranjez așa frumos”, se tânguie Ahmed. „Nimic nu mai place la moldoveni”, spune bărbatul. O femei de alături, ce vinde avocado la bucată, îl contrazice de îndată: „Moldovenii nu mai au bani. Mănâncă mere din grădină și miez de nucă ce îl curăță la gura sobei. Nu le arde lor de apelsine (n.r. portocale) și clementine”.
Din boxele ascunse prin colțurile clădirilor răsună un glas grav ce citește repetat un regulament. Sunetul este parțial acoperit de vocea puternică a unei femei ce strigă în permanență: „Otravă! Sâte, boiele de ou!”. În buzunarul șorțul albastru femeia a înghesuit mai multe obiecte de vânzare: lumânări, huse sau încărcătoare pentru telefon, învelitori pentru acte de identitate. Într-o mână duce câteva articole vestimentare, iar în cealaltă cară câteva site.
Hala agroalimentară
Hala agroalimentară e inundată și ea în culori vii. Aici, pe tarabele din metal oamenii și-au înșirat prunele coapte, miezul de nucă, borcanele cu miere, legumele sau fructele. În mijlocul halei, în spatele unei tarabe, e Ana care are de vânzare verdețuri: cozi de ceapă, salate sau varză pekin. Femeia are 37 de ani și doi copii. Fetița cea mică frecventează grădinița, însă băiatul e în primul an de gimnaziu. Ana și soțul ei muncesc de la lăsatul zorilor, iar băiatul de 11 ani rămâne singur acasă și face orele online. „Stau cu frica în sân. Îl sun la fiecare jumătate de oră”, oftează Ana.
Femeia spune că înainte de pandemie lucrurile mergeau bine. Însă, odată cu impunerea restricțiilor, veniturile familiei au scăzut drastic: „Cu un an în urmă, mulțumim lui Dumnezeu, ne mai ajungea cât de cât. Acum însă, ne este extraordinar de greu. Trăim cu ziua de azi. Dacă mai continuă așa vom ieși cu furcile și topoarele în Piața Mare Adunări Naționale. Nu avem încotro”. De vină ar fi conducerea țării, crede femeia, care nu ajută cu nimic oamenii care s-au pomenit peste noapte fără nicio sursă de venit: „În țările normale, statul ajută oamenii măcar cu 50 la sută din salarii, dar la noi? Dacă oamenii ar avea salarii și pensii normale ca în Europa ar veni mai des la piață să cumpere”.
Anul trecut, cu puțin timp înainte de a fi impus regimul de carantină, din ultimele economii ale familiei, Ana a dat comandă de mai multă marfă. Știa că vine primăvara și sărbătorile pascale și spera că va avea vânzări bune: „Toată marfa de cinci mii de lei am aruncat-o. Și nu doar eu, toată lumea de aici de la piață a aruncat marfă. Unde trebuia să o realizeze dacă piața nu lucra? Am încercat să ies în stradă, aproape de casă, să mai vând ceva, dar riscam să primesc amendă de 25 de mii de lei. Suntem plini de datorii, nu știu cum ne vom descurca”.
„Am făcut o groapă mare lângă casă și am aruncat tot”
Câteva rânduri mai la vale, lângă vitrinele de murături, așezat pe un scăunel mic, Valeriu taie cu un briceag bucățele mici dintr-un pepene verde murat și le duce spre gură. Periodic le propune să guste și potențialilor cumpărători: „Cel mai bun harbuz murat din lume”.
Valeriu trăiește în Cojușna. Afacerea cu pepene verde și varză murată e o afacere de familie. Vinde la piață împreună cu mama și fratele său. Bărbatul spune că o mare problemă în acest an a fost și seceta. Pământurile nu au rodit, iar că să cumpere producție de la alți agricultori avea nevoie de o sumă imensă de bani.
„Nu am avut ce vinde. Am sperat anul trecut înaintea sărbătorilor de Paști să vindem și să facem bani pe care să-i investim în producție, dar ne-au închis piața. Am rămas cu cinci-șase tone de marfă nevândută. Am făcut o groapă mare lângă casă și am aruncat tot. Am împrumutat să punem alta. Pentru ca să ai ce vinde, trebuie să investești vreo 50 de mii de lei”, spune Valeriu. Bărbatul își amintește și acum sfârșitul de vară când un prieten de-al său de la Comrat i-a descărcat la poartă o tonă de pepene verde. Asta l-a salvat.
În spatele lui Valeriu, pe o mușama cu floricele, fratele său Ruslan și-a aranjat niște bucăți de varză murată pentru sarmale și ardei dulci umpluți cu varză și morcov feliat. Spune că nu a vândut nimic și că e obișnuit deja cu asta. Și lui seceta i-a pus capac. Pentru că nu a avut cu ce să-și cumpere marfă, bărbatul a fost nevoit să se angajeze ca măturător în piață: „Am deja patru luni de zile de când lucrez oficial și primesc patru mii de lei. Tot e înainte”.
De taraba lui Valeriu s-a apropiat o bătrânică sprijinindu-se într-un baston. Femeia își mișcă corpul lent și inspectează migălos murăturile: „Cât costă bucata asta de harbuz?”, întreabă ea. „50 de lei mătușică”, îi răspunde Valeriu. Femeia zăbovește, își scoate din buzunar o basma în care sunt strânși cu grijă niște lei. Abia după ce îi numără, se întoarce și dă să plece. În urma ei Valeriu scade prețul: „Hai că-ți dau cu 35 de lei, 20, 10 lei mătușică”. Târguiala nu a convins-o pe femeia care se îndepărta ușor.
***
Vizavi de Hala Agroalimentară, înșirate direct pe asfalt, stau produsele casnice și cele de igienă personală. Sunt câteva buticuri alăturate cu același tip de marfă. „Ca să faci față concurenței trebuie să-l faci pe dracu-n patru. Încerc să aranjez produsele mai atrăgător. Am început chiar să mă machiez mai colorat și să mă îmbrac mai atrăgător, poate, poate a prinde cumva și asta. Însă nimic, oamenii nu au bani de geluri de duș, creme sofisticate sau parfumante pentru rufe. Oamenii se gândesc ce să pună în gură”, spune Angela. Femeia vinde în piață de vreo zece ani, însă, recunoaște că anul acesta a fost cel mai chinuitor. Pandemia ține oamenii departe de piață: unii se tem de infectare, alți nu mai au bani. Angela locuiește în Chișinău și are un copil la facultate căruia trebuie să-i plătească studiile.
„În ianuarie trebuia să dăm șase mii de lei pe contract. Nu am avut de unde. Și-a luat băiatul academ și s-a angajat. L-a luat un neam de-al nostru la construcție. Peste hotare nu a putut să se ducă. Săptămâna asta mi-a spus: Mămica, eu nu mă mai întorc la universitate… Ce să-i fac? A dat de gustul banilor. Eu am vrut măcar ceva studii să aibă, dar dacă așa a fost situația”, spune Angela.
Un bărbat îmbrăcat elegant și cu o gentuță mică ce o ținea sub braț se apropie grăbit de taraba Angelei. Îi întinde o foaie împăturată și o grăbește: „Hai, te rog frumos mai repede că nu aveam unde să las mașina și iar am parcat pe trotuar. Ei (polițiștii – n.r.) asta și așteaptă. Nu mai vreau să plătesc amendă”. Grăbită, femeia începe să adune din diferite colțuri ale tarabei cele câteva produse scrise pe foaie. Uneori se oprește și concretizează câte vreo aromă sau un detaliu care îi pare important. „Cu miros de vanilie sau de piersic”, întreabă nedumerită Angela.
„Hala de carne se teme mai mult de post decât de pandemie”
„Любой каприз за ваши деньги (Orice capriciu pe banii voștri – trad. din rusă)”, îi spune Valeriu unei cumpărătoare. Bărbatul are în mână un cuțit cu lama lungă și lată cu care alege cu atenție grăsimea de pe o bucată de carne. La câteva tăieturi, bărbatul ridică cuțitul și îl șterge de marginea cămășii fără să-i pese că lasă imprimată pe stofa albă o dâră de sânge maroniu.
În încăperea bine aerisită, vânzătorii și-au înșirat pe mese sau pe standurile alăturate bucățile de carne, salamurile, străjuite de capetele de porc agățate la vedere. „Hala de carne se teme mai mult de post decât de pandemie”, spune Valeriu. „De la noi cumpără doar bogătașii. Dacă își permit o bucată de carne acum, își vor permite mereu”, adaugă bărbatul.
Lumea covoarelor
Pe pragul unei mici încăperi sovietice din marginea pieței, stau aranjate de la mic la mare covoare multicolore. Rulourile înalte și groase, de diferite dimensiuni, sunt prinse cu ață groasă de balustrada alăturată. Dumitru, un tânăr de vreo 20 de ani, urmărește tăcut cu privirea trecătorii. De aproape doi ani este vânzător-consultant într-un butic de covoare al unui brand autohton. S-a angajat după ce a absolvit liceul, iar bănuții pe care îi face la piață sunt singura lui sursă de venit. „Dacă piața se va închide din nou sau va trece la un program special de activitate, voi fi nevoit să las lucru și să mă întorc la părinți, în satul de baștină”, mărturisește tânărul. Când a început să vândă covoare „făcea bani buni”. „Moldovenilor le place să renoveze. Aveam comenzi mari și multe. Acum, însă, încercăm să scoatem câte un leu din orice”, spune Dumitru.
La sfârșitul lunii martie a anului trecut, atunci când Comisia pentru Situații Excepționale a decis închiderea piețelor pentru un termen de trei luni, Dumitru a fost nevoit să economisească la maxim: „Mâncam puțin, cheltuiam puțin. Am mai avut și niște bani puși deoparte. Am încercat să-i strâng pentru a-mi face actele românești, însă am umblat la ei. Am mai strâns șiretul, cum se spune, și am mers înainte”.
Pavilionul de haine pustiu
Vizavi, la poarta unui pavilion mare, deasupra căreia scrie cu litere mari și verzi „Piața Industrială”, Vasile, un bărbat zdravăn, îmbrăcat în costum militar, cu o căciulă neagră trasă adânc pe frunte și mască de protecție roșie, se scoală de pe taburetul care baricadează intrarea la un alt pavilion de haine de la intersecția străzilor Tighina cu Mitropolitul Varlaam. Nimeni nu are voie să treacă mai departe, până Vasile nu va măsura temperatura. E deja un ritual. Alături, un panou informativ atenționează: „Vă rugăm să respectați distanța de siguranță: minim 1,5 metri”. Dacă depistează vreun cumpărător cu febră îl îndeamnă să facă cale întoarsă acasă, cu sacoșa de cumpărături mai mult goală decât plină. Restul sunt lăsați să treacă, nu înainte de a-și dezinfecteze mâinile cu soluția din recipientul lipit cu o bandă adezivă de gardul de fier. „E puțină lume. Nu prea este de lucru”, oftează Vasile.
Nu departe, un bărbat îmbrăcat într-o geacă neagră și mască albastră pe care o ține sub barbă, trage adânc dintr-o țigară. E Ion, administratorul pavilionului. „Poți număra pe degete câți oameni ne trec pragul. Pandemia i-a pus pe toți pe burtă. Oamenii plătesc patentă, plătesc impozite, plătesc chiria locului, însă sunt săptămâni întregi când nu au absolut nicio vânzare”, recunoaște bărbatul.
Pe culoare, altădată pline și aglomerate, acum suflă vântul. Din cele aproximativ 50 de buticuri ale acestui pavilion, au mai rămas deschise jumătate. „De la începutul perioadei de pandemie foarte mulți au închis și au plecat definitiv. Erau oameni care vindeau de 20 de ani în piață și pandemia asta i-a terminat”, adaugă Ion.
Bărbatul este îngrijorat de noile restricții impuse de Comisia Naţională Extraordinară de Sănătate Publică, care vor lăsa piețele să funcționeze doar trei zile pe săptămână. „Noi suntem obligați să îndeplinim ceea ce cere conducerea. Dar dacă să ne gândim logic, iese că virusul umblă numai trei zile prin țară. Asta cum, trei zile se odihnește și trei zile umblă? Adică prin supermarketuri, magazine sau centre comerciale virusul nu este, dar, iată, piețele sunt cel mai mare pericol. Iată acolo, unde este spațiu închis și stau om în om, nu e periculos, dar la noi, unde e în aer liber și intră din când în când câte un om apoi e pericol.”
Nu departe, Eugenia pune lacătul la butic de haine pe care îl închiria de câțiva ani. A vândut în mare parte marfa pe care o avea angro și a decis să-și încheie activitatea în piață definitiv. „Ce rost are trei zile să lucrăm, trei zile să stăm acasă. Închipuiți-vă că vânzări nu-s, cumpărători nu-s. Nimeni nu intră, nici măcar să se uite, nici măcar să întrebe”, spune femeia dezamăgită.
Înainte de pandemie, pentru Eugenia lucrurile mergeau destul de bine. Avea cât de cât un venit stabil. Acum trăiește doar din pensia de 1 500 de lei. La ai săi 68 de ani, spune femeia, e riscant să lucrezi oriunde, dar mai ales în piață, unde fluxul de oameni e totuși mare. „Foarte stresant an a fost pentru mine. Îmi este foarte frică de infectare, mai ales că sufăr de mai multe maladii. Chiar ieri am fost la medic și mi-am cumpărat pastile de 600 de lei. Din pensie nu mi-a rămas mai nimic și eram nevoită să ies la muncă. Am observat, însă, că și aici am doar cheltuieli și niciun venit, mărturisește Eugenia, care spune că pandemia le-a pus și alte bețe-n roate. S-au închis vămile și chiar dacă reușești să treci ceva e extrem de dificil. S-au adăugat costuri și s-au scumpit prețurile. Trebuie să faci test, devamare, certificate peste certificate, drumul se scumpește. E foarte greu. Nu se merită.”
Pentru a-și vinde marfa care i-a mai rămas, Eugenia speră că va putea improviza și ea o mică tarabă pe trotuarul adiacent pieței. Știe că e ilegal, dar cel puțin nu va plăti taxele obligatorii: „Am ajuns zile când trebuie să riscăm ca să mâncăm”.
***
Pe culoarul îngust, cu câteva tarabe cu lacătele puse, doi bărbați discută ultimele noutăți. „Covid-ul ăsta a ajuns să fie mai popular decât politica”, constată Iurie, în timp ce scapă un surâs în colțul gurii. „Au speriat oamenii așa de tare cu virusul ăsta că el fără mască nu iese să dea mâncare la păsări. Acum, e prima dată în viață când văd ca oamenii de la țară să bea vin din pahare diferite. Până la pandemie beau toți dintr-un pahar, acum gata, vine fiecare cu paharul său”, își continuă gândul bărbatul în timp ce își ridică căciula în vârful capului.
Iurie are peste 50 de ani. Lucrează la piață de mai mulți ani împreună cu soția sa. Bărbatul recunoaște că pandemia i-a schimbat total viața și că „nimic de acum încolo nu va mai fi ca înainte”. „Nu am vândut nimic de câteva săptămâni. Ies la piață cu speranța, dar din păcate speranța nu ne ține de foame. Am ajuns să ne propunem unul altuia marfa. Aglomerația a devenit un mit.” Un alt vânzător de la un butic alăturat continuă: „Noroc că am pus varză la murat. Mai luăm câte o cană de moare și ne ține pe o bucată de vreme sătui”. „Facem și noi haz de necaz”, adaugă cu un zâmbet resemnat Iurie.
Vecinului său Marin, un bărbat cu vreo 20 de ani mai tânăr, nu-i prea arde de glume: „Ori o să se apuce de furat oamenii, ori de omorât. Ne pun la colț, nu mai știm ce să facem. Omul când e flămând e în stare de orice”. După ce și-a luat licența, Marin a încercat să-și caute ceva de lucru. Însă, fără experiență fiind, toți l-au refuzat. Așa a ajuns să vândă haine pentru bărbați la Piața Centrală.
Tânărul spune că înainte reușea să-și asigure un trai cât de cât decent, însă, odată cu pandemia, lucrurile s-au înrăutățit drastic și pentru el. „Nu că ne e greu, ne este foarte greu. Imaginați-vă o persoană cu un credit, o familie și copii de hrănit. Noi trebuie să mâncăm, măcar o dată pe zi, să plătim facturi, chirie, transport și să ne îmbrăcăm. Chiar dacă vând haine, eu nu știu când ultima dată mi-am cumpărat ceva. Acum toți se gândesc ce să pună în gură, nu să se înnoiască.” Marin se gândește să plece la muncă peste hotare, însă situația asta nesigură îl ține „legat de sărăcie”.
Strada pensionarilor și a patrioților
Pe strada Mitropolitul Varlaam, și-au înșirat marfa și aici, direct pe trotuar, vânzătorii clandestini. Au tarabe improvizate din scânduri de lemn sau din cutii de carton jerpelite pe care sunt scrise cu cariocă neagră ofertele: „Totul la 10 lei”, „1+1 =1”, „Reducere 3 = 2”. Un băiat îmbrăcat într-o geacă din piele ecologică și părul tapat cu gel scoate dintr-o sacoșă neagră, cu calendar imprimat, o cutie roșie cu „logo”-ul stângaci, care se vrea a fi a brand-ului italian Versace. „Parfum cu 100 de lei”, insistă vânzătorul. Se ține scai de vreun potențial cumpărător în timp ce scoate pe rând, din aceeași sacoșă, câte o cutie de parfum „Chanel Nr. 5”, „Hugo Boss” sau „Dolce & Gabbana”. Prețul unui parfum „de brand”, după cum pretinde tânărul, variază între 100 și 250 de lei, iar dacă „ai ochi frumoși, te alegi și cu o reducere bună”.
„Strada asta e strada pensionarilor și a patrioților de la Piața Centrală. A pensionarilor, pentru că nu mai pot să meargă nicăieri. A patrioților, că nu au cum să plece”, explică Iulia, o femeie de vreo 65 de ani, îmbrăcată într-un pardesiu negru, lung din cap până în picioare. Femeia face zilnic naveta din orașul Ialoveni în speranța câtorva vânzări. Are o măsuță mică cu marfă de sezon: șosete, maiouri, dresuri sau articole de lenjerie. Femeia se plânge că de un an nu prea face vânzare și că sunt săptămâni întregi când se duce acasă cu buzunarele goale. „Ne mai fugărește și poliția. Plătim amenzi periodic. Dar dacă nu ieșim să vindem, nu avem din ce trăi!”
„Dacă nu murim de Covid, murim de foame”, dă verdictul Liusea, vecina de tarabă din dreapta. Pe o masă mică, femeia și-a aranjat și ea marfa pe care încearcă să o vândă de mai bine de jumătate de an: „Hai la ciorăpei, chiloței și măicuțe. Băietu, ciorăpei la 15 leuți”. Liusea e și ea pensionară. După 36 de ani lucrați la stat, are pensie de doar 1 100 de lei. Vine la piață câteva zile pe săptămână, atât cât poate să-și lase mama țintuită la pat singură acasă. „Nu am încotro. Avem nevoie de bani pentru medicamente, pentru întreținere și mâncare”, adăugă femeia.
***
Reamintim că, la început de pandemie, Consiliu Municipal Chișinău a decis sistarea activității Pieței Centrale în perioada 16 martie – 1 aprilie, iar Hotărârea Comisiei Naționale Extraordinare de Sănătate Publică (CNESP) din 15 mai a menținut această decizie până pe 31 mai 2020. Din 1 iunie 2020, Piața Centrală și-a reluat activitatea, inițial cu program de activitate redus, mai apoi s-a revenit la programul dinaintea pandemiei, adică unul obișnuit.
Pe data de 15 februarie recent, însă, Comisia Națională Extraordinară de Sănătate Publică a prelungit starea de urgență în sănătate publică până pe la mijlocul lui aprilie. Astfel, piețele vor fi deschise doar în zilele de marți, joi și sâmbătă, cu excepția celor agricole. Totuși, Ion Pîntea a precizat că Piața Centrală din Capitală este o una mixtă, prin urmare, restricții nu vor avea vreun efect asupra activității acesteia.
Editare – Olga Ceaglei
Foto – Mia Bucătaru