Tatiana EțcoCâțiva ani de căutări și frustrări, plus un sistem de învățământ limitat în capacități și oferte, au determinat o mamă a trei copiii, dintre care doi școlari, să-și pună pauză pe dezvoltarea carierei și să se aventureze într-un proces de transformare din părinte în expert în dislexie – o tulburare de învățare despre care se estimează că s-ar regăsi la fiecare a zecea persoană de pe glob.
După ce a aflat că doi dintre copiii ei sunt dislexici, Cristina a înțeles că sistemul de învățământ din Republica Moldova încă nu poate oferi suportul necesar pentru ca acești copiii să-și dezvolte potențialul și a decis că soluțiile trebuiesc inventate, cel puțin în interiorul familiei lor, deocamdată.
.
Ce rahacaca! Este reacția tatălui după ce a aruncat zarurile. Copiii râd și se lasă pe spate când aud asta. Mama zâmbește cu subînțeles – strategia soțului de a degaja tensiunea cu glumițe și cuvinte inventate a funcționat și de această dată.
În familia Leva nu doar copiii își petrec serile jucându-se, dar și părinții, împreună cu ei. Jocul Catan este ca o umbrelă sub care se regăsesc, fără excepții, toți membrii familiei. Este, deocamdată, cea mai eficientă modalitate de a se reuni și de a se distra împreună. Și o fac cu regularitate, cel puțin o dată pe săptămână.
Augustin, feciorul mare, este în clasa a VIII-a. Are 15 ani. Joacă după reguli întotdeauna. Cristina, mama, spune că asta-l reprezintă în tot ce face el.
Cristi este în a II-a și, cum zice maică-sa, e „miniatura în oglindă a lui Augustin”. Poate și de asta, de cele mai multe ori, încearcă să-l copieze, inclusiv repetă mișcările acestuia în timpul jocului.
Doru, mezinul, are cinci ani. Țopăie în jurul celorlalți, întinde motanul ce stă docil în mâinile lui și urmărește ce se întâmplă în joc mai puțin. Pentru el nu este important să învingă, ci să fie atmosferă veselă și să se distreze.
Este una din puținele situații când Octavian, tatăl, nu-și pune în aplicare spiritul competitiv, doar îi provoacă pe băieți să gândească și să-și dezvolte strategii.
Jocurile sunt și modalitatea prin care Cristina și Octavian Leva încearcă să fie părinți mai buni și, inclusiv, să compenseze ceea ce, în opinia lor, nu reușește școlii. Lista ar fi mare, dar părinții au decis că prioritară este starea de bine a copiilor și experiența unei copilării fericite. Cristina, însă, s-a ambiționat și „să inventeze soluții”, cum zice ea, la provocarea educațională a feciorilor. De aproape doi ani, de când a aflat că Augustin și Cristi sunt dislexici, s-a simțit nevoită să se aventureze într-un proces de transformare și redefinire a ei ca părinte.
Traducătoare de specialitate, activase în ultimii ani în sectorul asociativ, este cercetătoare în domeniul media și specialistă în comunicare. Admite că, fiind ușor perfecționistă, s-a documentat mai degrabă ca un profesionist, decât ca un părinte, despre dislexia copiilor ei, despre care avea doar niște noțiuni vagi acum doi ani. Concluzia, sau mai degrabă una din concluzii, este că, la capitolul Tulburărilor Specifice de Învățare (TSÎ) în general și a dislexiei în particular, în Republica Moldova lucrurile stau destul de prost.
Această experiență a bulversat-o și a motivat-o să-și dorească să facă mai mult, nu doar ca părinte, dar și ca profesionist. La începutul anului școlar, a decis să pună pauză în carieră. Nu reușea să fie și foarte bun profesionist, și foarte bun părinte, în timp ce frustrările se înmulțeau. Dar și simțea nevoia de mai mult timp și energie pentru a procesa totul și pentru a decide încotro s-o apuce din această intersecție.
După aproape doi ani de când au aflat despre tulburarea de învățare a copiilor, Cristina zice, mai în glumă, mai în serios, că s-a transformat în expert autodesemnat în dislexie, iar cărțile dedicate acestui subiect au ajuns să ocupe în biblioteca familiei spațiu egal cu cărțile și dicționarele ei de specialitate – filologie și traductologie. „A doua mea specializare”, arată ea spre bibliotecă.
*
Dislexia este o tulburare de citire, adesea însoțită, ca în cazul copiilor Cristinei, de disgrafie – o tulburare de scriere sau de discalculie și disortografie. Dislexia se manifestă prin citire lentă, cu greșeli și dificultăți de înțelegere a textului, iar disgrafia – printr-o scriere urâtă, înceată și cu greșeli. Acestea fac parte din grupul tulburărilor specifice de învățare și nu denotă un intelect redus, ci doar că anumite mecanisme neurologice nu funcționează ca la majoritatea oamenilor. Adică conexiunile din creier sunt diferit construite și decodifică altfel literele, cuvintele și sunetele. Asta îngreunează învățarea scrisului și a cititului prin metodele tradiționale.
În formele cele mai severe, dislexicii văd litere inversate și cuvinte de la coadă la cap. Medicii și logopezii atenționează că fiecare caz este diferit. Simptomele pot fi prezente în diferite combinații și în diferite stadii de gravitate.
Cauzele dislexiei nu se cunosc cu exactitate. Nu este o boală, respectiv nici tratament nu există, doar mecanisme de compensare și remediere. Prin terapie logopedică și metode alternative de învățare, scrisul și cititul pot fi dobândite, memoria și atenția pot fi exersate, dar chiar și așa, întreaga viață un dislexic va fi dislexic.
Această cifră îi revoltă pe Cristina și Octavian, în loc să-i liniștească. Nu sunt unicii care trec printr-o astfel de experiență și asta ar trebuie să fie o ușurare. Pe de altă parte, dacă sunt atât de multe persoane dislexice, de ce se cunoaște atât de puțin despre ele și de ce este atât de dificil să fie identificată tulburarea, inclusiv în școală, se tot întreabă părinții.
Una din concluziile la care a ajuns Cristina ar fi că abordarea este una greșită, poate pentru că mulți dintre specialiștii care activează acum în sistemul de învățământ au fost formați în școala sovietică, în care tulburările de învățare erau văzute și tratate ca un fel de dizabilitate.
„Sunt multe contradicții. Pe de o parte, specialiștii zic că este ceva înnăscut, nu este vina lor că sunt așa, stigmatizându-i involuntar. În același timp, ei zic că trebuie să lucreze mai mult. Una din regulile de bază este că nu trebuie să-l penalizezi (pe copilul cu TSÎ) cu mai mult lucru pentru că este așa cum este, dar asta e o urmare a indicațiilor logopezilor. Și aici trebuie altă abordare.”
În Republica Moldova, dislexia și TSÎ se regăsesc în categoria Cerințelor Educaționale Speciale (CES), alături de dizabilități. În ultimii ani, autoritățile au anunțat educația incluzivă drept una dintre priorități. Se dorește ca școala să fie cât mai prietenoasă cu toți copiii, inclusiv cu cei care nu foarte mulți ani în urmă aveau șansa să fie admiși doar în instituțiile specializate. Au fost create și servicii de suport în acest sens: Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică (CRAP), subordonat Ministerului Educației, Culturii și Cercetării – la nivel național, Serviciul de Asistență Psihopedagogică (SAP) – în fiecare raion, centre de resurse și echipe multidisciplinare în instituțiile de învățământ.
S-a vorbit și s-au obținut multe în favoarea copiilor cu dificultăți locomotorii sau cu sindromul Down, de exemplu, și prea puțin sau aproape deloc pentru cei dislexici și cu alte tulburări de învățare, consideră Cristina. Mai ales că este mai dificil de identificat condiția ultimilor, inclusiv pentru că nu se vede cu ochiul liber ca în cazul celorlalți, dar și pentru că este atât de complexă și diferită de la caz la caz.
Atât la nivelul actelor oficiale analizate, cât și la cel de percepție al pedagogilor cu care am discutat, adesea se pune semn de egalitate între tulburare și dificultate. Or, sunt diferențe principiale între acestea. Tulburările specifice de învățare nu sunt probleme, asemeni dificultăților, care pot fi depășite sau corectate, deși acestea pot fi cauza multor probleme cu care se confruntă copilul și adultul dislexic.
Copilul cu dificultăți de învățare datorate unui context nefavorabil învățării, cum ar fi mediul familial conflictual sau familia social sau cultural vulnerabilă, poate depăși această situație și face progrese semnificative dacă sunt excluse cauzele externe și dacă se lucrează adecvat cu el.
Copilul cu tulburări de învățare, însă, va progresa mult mai lent și va obține succese doar atunci când se va lucra cu el înțelegând conștient ce înseamnă tulburarea acestuia și cum ea se manifestă, dar asta înseamnă nu doar cunoștințe temeinice din partea specialiștilor (logoped, psiholog, pedagog), dar și implicare și efort suplimentar, pentru a diversifica metodele de predare, învățare, evaluare.
O altă deosebire dintre cele două categorii este că elevul cu dificultăți condiționate extern are o nereușită generală, pe când cel cu TSÎ se descurcă la unele materii mai bine și la altele mai greu, în special la cele care implică citirea și scrierea. Și într-un caz, și în celălalt, depistarea cât mai timpurie este esențială pentru dezvoltarea copilului.
*
Depistarea dislexiei a fost o cale foarte lungă și plină de frustrări pentru familia Leva. Este greu pentru Cristina să se uite în urmă și să se întrebe dacă putea face mai mult. Nu-i place să vorbească despre perioada aceea, pentru că încă se gândește dacă astăzi le-ar fi fost mai ușor, dacă ar fi intervenit mai repede.
Cristina răsfoiește Abecedarul feciorului mai mare, Augustin, care acum este în clasa a VIII-a. Îi scapă un „Ooofff, Doamne”. Paginile cu exerciții necompletate și literele omise au abia acum logică, după șapte ani. Aveau multe exerciții și Augustin practic niciodată nu reușea. Tot timpul erau în urmă cu temele și asta era o mare frustrare și pentru copil, și pentru părinte. Câte foi au rupt și au scris din nou…
Cristina admite că aveau așteptări prea mari. Acum ar face totul altfel. Din cărțile pe care le-a citit știe că trebuie schimbat și adaptat modul în care se predă la școală, dar asta este peste puterile ei. Italienii recomandă să se lucreze cu logopezi în centre specializate. „Care centre? Eu îmi cânt, eu îmi joc. Eu sunt mamă, eu sunt logoped.”
Își amintește că grădinița și primii ani de școală cu Augustin au fost un chin și-o orbecăială, o experiență în care făcutul temelor se transforma într-un coșmar, în urma căruia plângeau amândoi. Suspecta că e ceva în neregulă, dar psihologul nu i-a confirmat suspiciunea. O perioadă credeau că Augustin are hiperactivitate și deficit de atenție. Apoi hiperactivitatea a dispărut și a rămas un deficit de atenție. Învățătoarea spunea foarte des că îl pierdea la ore. Băiatul uneori se uita pe geam, nu scria regulat. Avea pagini goale în caiet, data, tema, un început de propoziție și gata.
În clasa I-a, profesoara a refuzat să-l accepte la programul de după ore, sub pretextul că nu poate să-i dedice timpul necesar, pentru că lucra cu toți elevii din clasă, în jur de 30, dar nu și cu Augustin. Mama făcea temele cu el acasă. Băiatului îi venea greu să scrie. Nu voia nici să deseneze. În genere, ținutul pixului sau a creionului în mână nu era o activitate predilectă. Scria în oglindă foarte des. Cristina zice că nu a mai văzut nici înainte, dar nici după asta ca cineva să scrie atât de bine literele în oglindă. Cuvinte întregi.
Prima dată a vorbit despre asta cu psihologul grădiniței, care a spus că e OK, mulți scriu în oglindă la vârsta aceasta. La fel a spus și învățătoarea.
Toate aceste detalii erau însă indicii care ar fi trebuit să-i ducă pe specialiști cu gândul la dislexie, dar Cristina știe asta acum, după o mulțime de lecturi. Atunci a tot zis că poate nu o are el bine cu literele, că e mai atras de matematică de felul lui. Pe unde citea cu dânsul, pe unde citea în locul lui. Mai cu chiu, mai cu vai, a început să meargă mai ușor cu lecturile, odată ce i-a luat niște cărți cu benzi desenate.
La sfârșitul clasei a treia învățătoarea a renunțat în încercarea de a-l face pe Augustin ca pe toți ceilalți elevi. Îl accepta mai mult sau mai puțin așa cum era el. Nu neapărat a încetat să-i mai acorde atenție, pentru că era foarte conștiincioasă și lucra cu el. Cristina vrea să creadă că probabil învățătoarea o fi înțeles că nu este util să continue să îl solicite la fel de mult pentru a obține aceleași rezultate ca de la ceilalți și cumva și-a ajustat așteptările, a înțeles că el o să producă rezultate, dar nu așa ca toți și nu imediat.
Augustin își amintește despre clasele primare ca despre un coșmar. Este una dintre „cele mai prestigioase” instituții de învățământ din Chișinău și notele erau un fel de valoare supremă. Augustin își descrie colegii „copiii de bani gata, majoritatea”. În concepția lui Augustin, a fi de bani gata ține nu doar de aspectul financiar, cât mai degrabă de cel moral, de cum te raportezi la reguli și la alți oameni.
Și el crește într-o familie care are venituri peste media populației, dar cu părinți conștienți că o copilărie îndestulată poate duce ușor la crearea impresiei că totul li se cuvine. De asta călătoresc și cu transportul public, deși au automobil. De asta dimineața pleacă de acasă toți cinci împreună cu singura lor mașină, deși și-ar permite o a doua, „inclusiv pentru că nu mi se pare corect nici ecologic, nici financiar, nici etic, nici moral, cum vrei”, explică mama. De asta Cristina și Octavian încearcă să-și învețe copiii că valabilitatea unei reguli este nedespărțită de aplicarea ei consecventă, în fiecare zi, în toate domeniile, fără a face excepții ca să-ți acomodezi propria existență.
Augustin a simțit pe propria piele, poate mai devreme decât și-ar fi dorit părinții lui, cum e să fii diferit, neînțeles și neacceptat. „Strașnic, numai să nu înveți acolo. Eu nu mai puteam să suport clasa. Învățau bine, dar nu erau oameni buni, erau răutăcioși. Fetele îmi dădeau nume ciudate, pentru că nu prea învățam bine, după criteriile lor, deși la evaluarea finală eu am luat nota 10 la matematică din toată clasa. Toată lumea râdea și eu stăteam în ultima bancă aproape mereu. Era un fel de bullying, dar nu prea îmi păsa. Cea mai mare problemă a clasei era că ei mă vedeau ca un inferior, cineva care nu putea să scrie așa frumos și elegant ca ei, pentru că eu scriu așa cum scriu. Cele mai bune amintiri despre învățătoarea de clasele primare sunt că uneori ea nu urla la mine.”
Poate inclusiv din aceste motive Augustin se simte mai bine în anturajul adulților, decât a semenilor. Este un adolescent de 15 ani care nu vede rostul discuțiilor cu colegii în pauze sau după lecții, sau a statului pe rețelele de socializare. „Sistemul de învățământ nu-i deloc făcut ca să accepte copiii care au dislexie. Mulți cred că asta este o boală, și profesori, și colegi, dar nu este așa.”
Augustin a învățat să vorbească despre dislexia sa și a fratelui, dar și despre școală, profesori, colegi și emoțiile pe care le are în raport cu ei. L-au ajutat și întâlnirile cu psihologul la care-l duceau părinții și la care mergeau și ei uneori.
Implicarea psihologului în cazul elevilor cu dislexie este foarte importantă, susțin specialiștii. Pentru că, de cele mai multe ori, acești copii trăiesc emoții și stări în depășirea cărora au nevoie de îndrumare. Le este greu să facă față cerințelor și așteptărilor părinților și profesorilor. Pot apărea tulburări de comportament, ca reacție la eșecurile și presiunea pe care o simt, printre care agresivitatea, anxietatea, teama, depresia.
La starea de bine a lui Augustin a contribuit și schimbarea școlii, după clasa a patra. Mama a insistat pe această decizie și este convinsă a fost una bună. Au mers la o școală publică despre profesorii căreia se spune că nu sunt într-atât de stricți la capitolul disciplină și educație tradițională, în speranța că acolo o să aibă parte de o atmosferă mai relaxată. Parțial li s-au justificat așteptările.
Și părinții, și Augustin aveau deja anumite mecanisme de rezolvare sau de rezistență, mai bine zis le dibuiau. La făcutul temelor nu mai insistau foarte tare. Au găsit alternative. În toți acești ani au mers la sport, pentru că au văzut că îi făcea bine lui Augustin. Toată tensiunea acumulată la școală putea să o descarce în timpul antrenamentelor de taekwondo. Și instructorul era foarte bun om și profesionist. Orice ar fi făcut băiatul, el îl încuraja și îl lăuda. Pe alocuri, Cristina îl vedea mai pedagogic decât profesorii și învățătorii de la școală. La același instructor se antrenează deja și Cristi, al doilea copil.
Au mai fost și cursurile de robotică, care l-au ajutat foarte mult și la care a înțeles că se și pricepe, nu doar îi place. Acum robotica este una dintre pasiunile lui Augustin, după lego. Zeci de construcții, majoritatea distruse între timp de frații mai mici și depozitate în două cutii mari în colțul dormitorului, au fost pentru Augustin un fel de demonstrație că poate performa la ceva.
*
Cristina recunoaște că, într-o perioadă, ajunsese să creadă și ea că feciorul lor este leneș sau că este demotivat și se învinovățea. Începând cu cele mai banale acuzații, că nu este o mamă bună. Nu o ajuta deloc nici remarca soțului, care-i zicea că, deși este un specialist bun, care știe cum să predea altora stilistica și gramatica limbii române, nu poate să lucreze cu propriul copil, pentru că se întâmpla să nu aibă răbdare și să ridice vocea sau să-i țină morală. Atunci ea a înțeles că trebuie să fie părinte cu copiii ei, nu profesor.
Mai dificil era să înțeleagă asta ceilalți. Și învățătorii, de-a lungul anilor, i-au formulat într-o anumită măsură aceeași remarcă: „Dna Cristina, cum se poate așa? Dumneavoastră predați limba română și pe Augustin nu-l puteți ajuta?”. Au schimbat școala, s-au schimbat profesorii, dar atitudinea și reproșurile au rămas aceleași și contribuiau la frustrarea părintelui. „Abia acum pot să vorbesc liber despre asta”, zice Cristina.
Ea admite că în continuare îi este foarte greu să îl ajute pe Augustin să-și facă temele la limba română, să-i lase necorectate acele greșeli pe care e normal să le facă având dislexie, cum ar fi cratima în prepoziția la sau în pronumele sa. Abia acum pot face temele la română împreună, fără ca feciorul să se supere sau mama să rămână cu un gust amar. Abia acum, în clasa a VIII-a, știind despre dislexie și ce presupune ea.
Părinții încearcă să se implice cât mai puțin la făcutul temelor cu feciorul mai mare sau mai degrabă lasă la discreția feciorului decizia de a face temele împreună. Aproape întotdeauna băiatul alege să facă matematica împreună cu Octavian, pentru că ambilor le aduce plăcere această activitate pe care o transformă în ceva distractiv. Tatăl îl ghidează pe Augustin și îi explică de ce matematica de fapt ar trebui să îl învețe logica. Una din barierele lui Augustin la școală este că nu se explică și nu înțelege care este aplicabilitatea, rostul, de ce trebuie să învețe ceea ce li se predă. Și de multe ori asta încearcă să compenseze tatăl, când îl ajută cu materiile exacte, care, de fapt, și sunt preferatele copilului.
Lui Augustin îi place foarte mult și istoria. Pentru el deja e rutină să compenseze informațiile descrise sumar și plictisitor în manual cu videouri explicative, însoțite de sunet și grafice, pe care le urmărește pe câteva canale YouTube în limba engleză. Aceasta ar fi o modalitate prin care profesorii ar putea fi mai accesibili pentru elevii dislexici, care preferă narațiunea audio și video celei scrise. Băiatul este fericit că cel puțin are posibilitatea să povestească în clasă cele aflate pe internet, ocazie care-i asigură și note maxime, spre deosebire de evaluările în scris.
La obiectele mai puțin îndrăgite de adolescent, cum ar fi româna, a început să folosească cu mama sa diverse metode de învățare recomandate dislexicilor. Harta conceptuală i-a cucerit. S-au convins de beneficiile metodei, doar că durează s-o realizezi, iar la școală ea nu se practică și nici nu e cunoscută.
Cristina a trăit cu Augustin ceea ce, ulterior, a citit în cărți despre dislexici. Pentru un astfel de elev este tot mai greu să facă față ritmului școlii tradiționale cu cât avansează în clasă mai mare. De fapt, începe a rămâne în urmă odată ce ajunge în clasa a V-a, când face schimbarea de la un singur învățător, cu care avea o relație oarecum stabilită, la mai mulți profesori, dar și obiectele, temele sunt mai multe și implică mai multă citire și scriere. Evaluarea fiind și ea preponderent în scris și cu note care, de multe ori, sunt în defavoarea lui. Acest elev nu are nici o șansă să reușească să-și valorifice potențialul, dacă nu are un părinte cum este Cristina sau profesori conștienți de specificul elevului dislexic și apți să-și diversifice metodele de predare.
*
Cu Cristi, cel de-al doilea copil, depistarea dislexiei a fost într-un moment oportun – tocmai mergea în clasa întâi. Din prima zi de școală Cristina i-a vorbit învățătoarei despre dislexie. Ulterior i-a arătat și evaluarea psihologică pe care, între timp, o făcuse la București și care confirma tulburarea de învățare. În Republica Moldova nu au găsit servicii similare. Părintele își amintește că reacția învățătoarei a fost una plină de speranțe pentru ea. I-a răspuns cât de important este pentru pedagogi să aibă astfel de evaluări și, dacă ar fi mai mulți părinți care și-ar examina copiii atât de îndeaproape, i-ar fi mult mai ușor să-și facă munca bine.
„Aici pot citi numai eu. Și asta-i lizibil. Anul trecut era ujas (coșmar – din rusă). Deja am învățat să-i descifrez scrisul”, spune Inga Apolschi, învățătoarea lui Cristi, în timp ce-i răsfoiește caietul de limba română. Uneori scrie foarte bine, când este odihnit, când se concentrează foarte mult, dar toată energia se duce pe desenatul literelor și îi scapă alte detalii.
Cristi este primul copil cu dislexie cu care lucrează în cei peste 26 de ani de experiență, susține învățătoarea. Crede că s-ar putea să fi fost și alții, doar că nu i-a identificat. Învățătoarea recunoaște că, la început, s-a gândit că totuși ar avea o „dizabilitate psihică”. Și-a schimbat abordarea după ce bănuiala părinților a fost confirmată de evaluarea psihologului din București, așa că a citit mult ce înseamnă dislexia, pentru a putea să-și facă o strategie de lucru cu Cristi. Adică să-i găsească cheița, cum zice ea, pentru că are abordare diferită pentru fiecare din cei 29 de elevi din clasă.
Inga Apolschi spune că demult se știe despre dislexie, dar nimeni nu îi învață cum să lucreze cu acești copii. E problema învățătorului. Ea se consideră norocoasă. Părinții lui Cristi conștientizează situația copilului și lucrează cu el după cărți speciale. „Ei înțeleg că este o problemă. Ei își acceptă copilul și lucrează asupra problemei.”
Învățătoarea îl descrie pe Cristi ca fiind un copil foarte deștept, care nu se deosebește de alții. Pentru el este important climatul emoțional. Știind că este dislexic, învățătoarea nu l-a presat, încât să râdă colegii de el sau să se simtă stresat, dar nici nu l-a lăsat în zona lui de confort. „Hai, lucrăm împreună, mama acasă, eu la școală. Și parcă îmi pare că reușește”.
Scrisul îi arată mai bine, în comparație cu clasa întâi, când în caietul lui Cristi nici rânduri nu existau. Și frica i-a dispărut. Învățătoarea este convinsă că el a conștientizat că are o problemă și s-a împăcat cu ea. Acum se întâmplă s-o întrebe: „Dna Inga, asta este b sau d?”.
În majoritatea cazurilor, soluția ar trebui să vină de la părinți, este convinsă pedagogul, pentru că sistemul de învățământ nu reușește. Nici Cristi și nici fratele său mai mare, Augustin, oficial nu sunt dislexici pentru sistemul de învățământ. Regula spune că, odată ce este evaluat de autorități și înregistrat ca fiind dislexic sau cu TSÎ, este inclus în categoria elevilor cu CES (cerințe educaționale speciale) și automat îl obligă pe profesor să-i elaboreze program educațional individual, asta însemnând inclusiv că, ar putea solicita anumite condiții speciale la examene, cum ar fi timp prelungit, dar asta mai înseamnă și că va absolvi gimnaziul cu diplomă specială pentru elevi cu CES, ceea ce i-ar limita accesul în clasele de liceu.
Oficial sunt declarați cu dislexie, în special în clasele primare, cei mai gravi, care nu reușesc să obțină la evaluări punctajul minim. Cei care reușesc să-și „mascheze” dislexia sau să fie cu mai multe capacități sau cu suport de acasă, ca în cazul copiilor Cristinei, nu-s înregistrați ca dislexici pentru că oricum se descurcă și fără mecanisme de compensare. Pare a conta mai puțin că acești elevi sunt un fel de victime ale unui sistem neadaptat pentru ei, care trec prin școală fără a fi ajutați să-și valorifice potențialul maxim.
În clasa lui Cristi, singurul elev înregistrat cu CES este unul cu retard mental. Deși în ultimii ani se vorbește mult despre integrarea copiilor cu CES în școlile de masă și despre școala prietenoasă copilului, instituțiile de stat nu sunt capabile să ofere integrare și este un mit că incluziunea se face, crede Inga Apolschi, care este nu doar învățătoare, ci și inspector școlar pentru clasele primare în municipiul Chișinău. Pentru că sunt prea numeroase clasele, iar profesorii insuficienți și demotivați, este explicația ei.
„Nu știu dacă funcționarii care stau în fotolii, în liniște, înțeleg ceea ce fac eu la lecție, că nu e clar care e pauza și care e lecția. Da, ei fac teoria, dar vină să stai tu cu 30 de copii, dintre care oficial îs doi cu CES, dar neoficial încă 10. Da, învățătorul are pârghii. Dar cum? Să ne spună cei de acolo. Dacă ei vin și-mi arată cum să fac asta cu 30 de elevi, eu fac fără nicio problemă.”
Între timp, Cristi continuă să exerseze cititul. Dacă citește textul de două-trei ori, ajunge să-l memoreze. Asta nu înseamnă că reușește să-l citească. O dată silabisește tot textul și a doua oară tot îl silabisește. Pe urmă, unește silabele în cuvinte și, până ajunge la ultimul cuvânt din propoziție, a uitat cu ce a început. Preferă părinții să-i citească textele. Nu întotdeauna cele ce țin de școală, dar neapărat povestea de seară. Dacă marea pasiune a lui Augustin este lego, cea a lui Cristi sunt poveștile, citite, deocamdată, de mama sau tata.
*
Anul trecut a fost unul de cotitură pentru familia Cristinei și a lui Octavian, dar mai ales pentru cariera soției. Începutul de an școlar a coincis cu încheierea contractului de muncă al Cristinei la ultimul job. Peste vară lucrase cu Cristi după metodele recomandate copiilor dislexici și rezultatele erau pe măsură. Cristina a hotărât că poate ar fi ocazia potrivită să profite de toate schimbările din viața lor pentru a face încă mai multe schimbări. Adică să renunțe la a-și căuta alt loc de muncă pentru o perioadă.
Nu i-a fost deloc ușor să ia această decizie și să se împace cu ea. Încă se mai întreabă dacă a fost o idee bună și poate trebuia să-și caute altceva de lucru și să meargă mai departe. O consolează un pic rezultatele pe care le obțin băieții la școală, care s-au mai îmbunătățit. Simte că parcă este mai aproape de ei acum. E o experiență nouă pentru ea, n-a avut niciodată perioade într-atât de îndelungate în care să nu lucreze.
Chiar și după mai bine de șase luni acest nou statut de mamă casnică este un pic tulburător, mai ales când băieții o întreabă: „Mama, da’ tu de ce nu lucrezi, mai exact?”. Îi este greu să le explice. Uneori aproape îi vine să le zică: „Ca să pot sta mai mult cu voi, dar nu vreau să se simtă ei prost, ca și cum din cauza lor, ca și cum ei ar avea nevoie de mai multă atenție”. Le zice, însă, că ea are nevoie de mai mult timp ca să se descurce cu tot ce înseamnă dislexie ca să poată să-și exercite misiunea de părinte mai bine.
Și rudele o întreabă. Pentru că ei știu că și Cristina, și Octavian, sunt adepții implicării în egală măsură a bărbaților și femeilor în treburile familiei, și financiar, și în toate celea. Și faptul că ea acum nu prea aduce bani acasă vine în contradicție puternică cu tot ce a profesat până acum.
Cunoscuții și prietenii lor nu înțeleg ce s-a întâmplat. Uneori este suficient să zică că a luat o pauză tehnică. Soacra a întrebat-o direct și Cristina i-a zis că vrea să se reprofileze. Prima dată parcă a înțeles, dar pe urmă a revenit și a întrebat-o încă o dată de ce, că parcă făcea bani. Și soțul parcă a înțeles motivația Cristinei, doar că el speră că n-o să dureze foarte mult pauza ei tehnică. El câștigă destul de bine, administrează două afaceri de familie: o fabrică de vinuri împreună cu tatăl său și un club de vacanță cu fratele.
Octavian e cel care are grijă ca familia să aibă un plan pe termen scurt, mediu și lung și ar fi mai liniștit dacă și soția ar fi implicată profesional și ar contribui la bugetul comun. Mai ales că, în ultimul timp, încearcă să pună la punct un plan prin care să poată contura niște perspective financiare pentru studiile de mai târziu ale lui Augustin.
Una din consecințele diagnosticării dislexiei este că Octavian acum înțelege că pentru Augustin n-o să fie suficient doar să fenteze sistemul din Republica Moldova și este de acord cu soția sa că băiatul va trebui să plece undeva peste hotare ca să se poată realiza. Sistemul educațional de aici nu se pliază pe el și nu doar că nu-i respectă personalitatea, dar chiar nu este potrivit și n-o să-i permită să obțină o educație calitativă încât să se realizeze mai târziu.
În același timp, Octavian, fiind un economist practician, nu se complică cu mărunțișurile, ia lucrurile mai ușor sau cel puțin așa arată că ar face. Ambii soți râd și zic aproape în unison că Octavian se gândește la soluții pe măsură ce apar problemele, nu în avans, cum face Cristina.
Dacă soțul a susținut-o și a împărtășit mai mult sau mai puțin poziția Cristinei în demersul ei cu școala și educația copiilor, mama ei, care îi este destul de apropiată și de prezentă în viețile și casa lor, a luat în unele cazuri poziții diametral opuse. Nu a fost foarte încântată de decizia de a merge la București la psiholog. Recent au avut o discuție în contradictoriu și Cristina s-a simțit cumva pusă în ungher și foarte singură în decizia de a merge cu discuția mai departe la director, la administrația școlii și de a lua măsuri care trec dincolo de ce fac ei acasă.
Mama Cristinei lucrează de-o viață ca medic de familie în Chișinău și vede lucrurile din altă perspectivă. Îi era teamă ca nepotul ei să nu fie și mai stigmatizat și încerca să-și prevină fiica că profesorii nu sunt nici pe departe așa de binevoitori.
Cristina a ales să fie mai încrezătoare. După prima evaluare a psihologului, în toamna lui 2018, a luat o pauză pentru a-și calma spiritele, s-a documentat toată vara și în toamna următoare a zis să mai încerce o dată. Au repetat evaluarea tot la București și, treptat, a reluat discuțiile cu învățătorii despre Augustin, despre dislexie, despre ce înseamnă asta și cum ar putea ei să-l ajute. „Sper să am mai multă răbdare și să vorbesc pe un ton mai pozitiv, asertiv și cu directorul, și cu profesorii. Mama nu a considerat că asta este o idee foarte bună.”
Cristina este convinsă că, în pofida discuțiilor și a explicațiilor, mama ei nu înțelege în totalitate ce înseamnă dislexia nepoților. „Mama ca tipologie de om este simptomatic pentru toată societatea noastră, pentru acea parte care are bune intenții și care vrea să ajute și nu știe cum, pentru că, în primul și în primul rând, nu înțelege”. Cristina îi explică și parcă îi este clar, dar ceva nu se potrivește cu ceea ce știe ea și parcă nu îi vine să creadă că anumite măsuri ar fi chiar așa de necesare. Cum adică să nu trebuiască să citească?, sau Cum adică să învețe mai bine prin videouri de pe YouTube decât din manual?, sau Cum adică să se ducă Cristina să vorbească cu directorul și să încerce ea să revoluționeze un sistem care e notoriu prin rigiditatea sa? Pare contraproductiv și nelogic pentru ea.
„Și eu, fiind conștientă că este așa, cum să continui să persist în atitudinea mea? Abilitățile de subzistență din sistemul sovietic îți spun că nu trebuie să te bați cu capul de perete, ea știe asta și eu știu asta, dar, în același timp, eu vreau să schimb sistemul, dar ea, știind cât de inutilă poate fi lupta cu un sistem, e mai rezonabilă. Nu are idealismul ăsta care poate să-ți încurce.”
*
Între timp, Cristina și-a mai comandat din România alte cărți despre dislexie, pe care le-a și împrumutat învățătoarei lui Cristi. A selectat din ele tehnici și strategii pentru profesorii de la școala lui Augustin. Au imprimat în câteva exemplare și deja le și folosesc – două manuale pentru Limba română, clasele V-VIII, care au fost publicate în 2019 în România și sunt disponibile gratuit pe site-ul uneia dintre asociațiile românești pentru copiii cu dislexie.
Aceste ONG-uri sunt pentru Cristina nu doar o bună sursă de documentare, ci și un model. În câțiva ani, au reușit unde prin presiune, unde prin susținere, să schimbe în educație mai multe în favoarea copiilor dislexici. Lucru încă de neimaginat pentru Republica Moldova, unde nu se cunoaște dacă ar exista măcar o asociație a părinților cu copii dislexici sau cu TSÎ.
La început de an școlar, Cristina a vorbit cu directorul de la liceului lui Augustin. I-a mai explicat câte ceva despre dislexie și despre cum crede că școala ar putea să-l ajute pe copil să se dezvolte. În acea săptămână era extrem de încântată, pentru că aflase despre reader pen, un dispozitiv lector pe care îl suprapui peste textul scris pe foaie și el ți-l transpune în audio. Practic îl citește. Și copilul poate să-l asculte cu ajutorul unor căști conectate la pixul acela care are microcamere. Este disponibil în varianta de învățare – are un reportofon încorporat și poți înregistra ce vorbește profesorul și acasă să asculți; sau în variantă de examen – fără dicționar, fără înregistrare, doar funcția de reproducere vocală.
Cristina i-a zis directorului că, dacă administrația o să accepte, ei o să-l cumpere, chiar dacă e doar pentru limba engleză. Cu așa dispozitiv poate fi susținut examenul la testul Cambridge, care i-ar putea scuti de proba la limba engleză la BAC.
Reader pen-ul este una din metodele de ajustare și de egalizare a condițiilor elevilor dislexici care în sistemul de învățământ moldovenesc lipsesc. Nu este o concesie pentru a-l școlariza, e doar o ajustare ca să-i permită dislexicului să-și arate aptitudinile care sunt egale cu ale semenilor. „La noi lipsește înțelegerea acestui fapt în toate documentele pe care le-am studiat”, explică Cristina.
Dacă pentru Cristi, care este abia în clasa a II-a, mai este timp de experimente sau potențiale soluții promise de autorități, pe Augustin îl desparte doar un an de examenele dintr-a IX-a. Au discutat în familie opțiunile pe care le au. Augustin vrea să devină inginer, poate chiar IT, dar mai tare decât asta își dorește să meargă în clasa a X-a, „nu la un colegiu sau altundeva”, pentru că, de cele mai multe ori, asta este oferta pentru astfel de elevi, care sunt buni, au capacități, dar care necesită mai mult timp și alte metode de predare, pe care profesorii nu sunt apți să le ofere.
„Cam acesta-i motivul pentru care eu mă agit mai tare decât Octavian. Până vin soluțiile de la minister, dăm nas în nas cu BAC-ul. Nu știu dacă o să ajungem noi să-l susținem în Moldova. Mă gândesc în primul rând la examenele de capacitate din clasa a IX-a. Acesta este pentru noi primul prag pe care trebuie să-l depășim.”
Cristina crede că exemplul României arată că se pot face foarte mult în timp scurt. Iar Republica Moldova ar reuși multe fie chiar și prin simpla preluare a experienței. Un următor pas uriaș ar fi să ajungem să putem implementa prevederile legilor, pentru că una e să spui că elevii cu CES au parte de asistență psihologică și cu totul alta e chiar să ai acești specialiști pe care să-i trimiți la școală.
Lipsa opțiunilor este probabil una din marile frustrări simțite de Cristina. Ea a avut o copilărie sovietică și a învățat să aprecieze un pic mai mult libertatea de a alege și valoarea opțiunilor și a libertății. Și în această viață care oferă atât de multe opțiuni și resurse educaționale atât părinților, cât și adolescenților și copiilor, pentru dezvoltarea lor proprie, ea simte că totuși sunt constrânși de sistemul care le condiționează existența și căruia nu-i pot evada. Sunt puși în situația de a accepta, că nici măcar nu este opțiunea „take it or leave it”, cum zice Cristina, că nu prea pot pleca, că nu prea au unde pleca. I se pare că sunt puși în situația de a face niște alegeri pe care nu vor să le facă.
„Și inventez niște opțiuni, deși noi nu le avem. Încerc să văd dacă pot să le creez cumva, deși și asta pare așa forțat.”
De asta Cristina este în căutări de luni bune. Căutări de soluții, alternative, cum ar putea ea să ajute mai mult decât propriii copii. S-a gândit la fondarea unei asociații, inspirată de modelul românesc, dar nu numai. În țările unde s-au obținut succese au fost foarte puternice asociațiile de părinți, care în Republica Moldova lipsesc. Ele sunt un fel de instrument de monitorizare care dau permanent cu bâta și sistemul, vrei nu vrei, trebuie să se dezvolte, este observația Virginiei Rusnac, directoarea Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, instituție responsabilă să asigure binele și reușita școlară a copiilor cu CES, inclusiv dislexici.
Cristina îi dă absolută dreptate. Se gândește periodic că ar fi o bună idee, doar că nu este convinsă că merită să-și asume riscul de a fi deschizătoare de drumuri. Înclină mai degrabă să facă studii în domeniu, decât o asociație. Dintotdeauna a fost interesată de pedagogie și psihologie și lecturile îi satisfăceau curiozitatea și necesitățile. Dacă nu ar fi fost dislexia, nu ar fi îndrăznit să se gândească la continuarea studiilor. Nu era un motiv suficient de palpabil. Probabil nici nu ar fi avut un stimul așa de puternic, ca să ia lucrurile la un nou nivel.
Nu știe dacă o să găsească formula ideală, dar asta i-ar plăcea – studii în psihopedagogie specializate pe dislexie. Pentru că tot ce se află la confluența proceselor de învățare, îi este interesant. Și, având copii, totul devine interesant la modul cotidian. Știe că poate să-și ajute copiii și fără aceste studii, poate doar o să devină mai eficientă, mai ales că vine Cristi și Doru din urmă.
La cinci ani, cât are Doru, este prea devreme pentru a ști dacă are dislexie. Cristina nu vrea să-ți facă griji în avans, deși anumite indicii sunt detectabile. Dar este liniștită că, cel puțin în cazul lui, ar ști cu ce are de-a face și ar fi pregătită să intervină timpuriu. Dacă ar fi fost doar dorința de a-și ajuta copiii, putea s-o facă doar din perspectiva de părinte, cu toate cărțile citite. Dar ea își dorește mai mult, pentru că așa i se pare corect.
Până se lămurește cu studiile, o să decidă și unde ar vrea să se regăsească – în domeniul asociativ sau în psihopedagogie aplicată. Venind din lumea ONG-urilor, știe foarte bine cum funcționează și ce resurse îți trebuie. Dificultatea ei nu este atât de a găsi părinții altor copii dislexici, cât oameni cu care să formeze o echipă capabilă să facă ceva palpabil. De asta încă nu s-a avântat într-o asociație, pentru că toate lucrurile pragmatice trebuie acoperite, nu poți să te faci că ele nu există, oricât de mult voluntariat ai face, crede Cristina.
Pe de altă parte, admite că poți face advocacy și fără proiecte, dar vrea întâi să se asigure că a înțeles ea corect și că are, la urma urmei, cunoștințele necesare pentru a avea autoritatea pentru a solicita anumite modificări, nu doar ca părinte care dorește schimbări, dar și ca specialist care înțelege în ce direcție ar trebui să se miște lucrurile. Însă, până sistemul de învățământ va deveni mai competent în raport cu elevii dislexici, Cristina și Octavian sunt fericiți că familia lor are capacități și resurse pentru a găsi sau „inventa” soluții ca să-și ajute copii acasă, atunci când școala nu reușește sau nu poate.
Opiniile exprimate în această publicație nu reprezintă neapărat viziunile Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), German Marshall Fund of the United States (GMF) sau ale partenerilor săi.