Polina Cupcea„Noi doar suntem de-ai noștri, cui trebuie așa ceva?! Și ce dacă nu e din Rașcov sau Vadul lui Rașcov?! Au simțit gustul puterii și își bat joc de oameni. Și controlează acum totul. Sunt tare suspicioși.”
Vâslele se înfig cu putere în apa mâloasă a Nistrului, spintecându-i măruntaiele preț de două secunde. Apoi, scârțâind din încheieturi, se ridică victorioase în aer, după care se cufundă din nou în apa tulbure și plină de gunoaie. Barcagiul, un omulean de 70 de ani, cu șapca decolorată de soare și cu ochii umflați, vâslește molcom și sacadat.
Pieptul i se înfoaie și se desfoaie sub cămașa albastră, ca burduful plisat al unui acordeon, în timp ce mâinile noduroase și aspre strâng lopețile negricioase. „Trebuie să ai oleacă de putere ca să mânuiești o barcă. Pare simplu, dar e și destul de greu”, se confesează nea Sașa.
Privește pasiv pantele dealurilor pietroase înfipte cu brazi falnici de pe malul stâng al Nistrului, controlat de autoritățile nerecunoscute de la Tiraspol. La poalele lor, casele din satul Rașcov abia de se ițesc din spatele salciilor pletoase.
După ce vâslește vreo 50 de metri în aval, virează ușor spre malul drept, controlat de autoritățile constituționale de la Chișinău. Aici peisajul e altul – pășuni cu iarbă mustoasă și vaci barosane, care aruncă cu bale lungi după muștele obraznice ce le stau ciucure pe ochi și pe spinare. Iar sus, în vârful dealului, stau cocoțate casele din Vadul-Rașcov, satul de baștină al scriitorului Dumitru Matcovschi.
.
* * *
Nea Sașa transportă oameni de pe un mal pe altul mai bine de 15 ani. Pe vremea URSS existase un pod plutitor, numit de localnici parom, care făcea legătura între cele două sate. Însă prin anii ‘90, în urma unei inundații, paromul a fost înghițit de furia apelor. Între timp avuse loc războiul de pe Nistru și separarea de facto a celor două maluri, așa că nimeni nu și-a mai bătut capul să-l înlocuiască.
Dar „satele Vadul lui Rașcov și Rașcov au o legătură puternică între ele și sunt amplasate vizavi. Avem și frați, și surori, și mame în Rașcov și invers. Ne duceam la piața lor, ei veneau la piața noastră mare și plină de mărfuri. Când vroiam noi. Relațiile sunt foarte strânse, mai ales că au fost locuite preponderant de evrei. Și se organizau târguri mari. Pe vremea URSS, biserica din satul nostru nu a fost închisă, pe când cea din Rașcov – da. Așa că veneau cei din stânga Nistrului la noi la slujbe, cu bărcile”, explică Larisa, fostă secretară la Primăria comunei Vadul-Rașcov, astăzi pensionară.
Așa nea Sașa a început să fie solicitat tot mai des să transporte ba pe unul, ba pe altul. „Șuierau la poartă sau mă strigau de pe malul celălalt, ca să-i trec. Se întâmpla și la miezul nopții. Oricând și în orice anotimp. Inclusiv și iarna, dacă râul nu era înghețat. Puteam să îi duc și în zilele de sărbătoare. Mulți au neamuri în Rașcov și invers. Sau cei din Rașcov veneau cu produse mai ieftine la piața din Vadul lui Rașcov. Mai ales, a fost o vreme când cărau pulpe sau produse alimentare cu sacii”, afirmă moșul.
Nu și-a imaginat niciodată că va deveni barcagiu. A fost șofer de TIR. Transporta băuturi alcoolice prin fosta URSS. Când s-au închis sovhozurile, a apus și cariera sa din spatele volanului. S-a astâmpărat acasă, îngrijind „mai cu spor” de familie și grădină, cum spune soția sa.
Prima barcă a construit-o împreună cu cei doi fii ai săi, astăzi unul pedagog, de profesie, și altul medic. „Pentru pescuit!”, își amintește moșul de acele vremuri armonioase. După doi ani, a fost nevoie de o barcă mai spațioasă, de 12-14 locuri. „Dacă podul plutitor nu era, oamenii trebuiau să ajungă cumva la lucru. Iar prima barcă era micuță, solicitări multe, așa că trebuia o barcă mult mai mare.”
Iar legătura dintre cele două sate, despărțite de o fâșie de 250 de metri de apă, nu se limitează la relațiile de rudenie și de afaceri. Locurile de muncă de pe malul stâng, dar și drumul expres M4 (Tiraspol – Dubăsari – Rîbnița – Camenca), care străbate satul Rașcov, îi făceau pe locuitorii din Vadul-Rașcov să traverseze tot mai des râul.
„În stânga Nistrului era și este șosea bună, pe când cea spre Șoldănești era și este stricată. Așa că mai toți optau sa treacă Nistrul cu barca, apoi, fie prin Râbnița, fie prin Camenca, ajungeai în capitală. Mulți și lucrau în Camenca: medici, brutari, zilieri…”, ne povestește Larisa, fosta secretară de la Primăria Vadul-Rașcov.
Mai erau și studenții, care traversau râul ca să ajungă la Camenca, unde își făceau studiile, sau la Râbnița. „Le era mai ușor să traverseze cu barca”, explică nea Sașa opțiunile, smuncind cu devotament lopețile. „Dacă e să te pornești la Camenca din Vadul lui Rașcov, faci 25 de kilometri, adică vreo 40 de minute, și drumul e numai gropi. Iar din Rașcov faci 15 minute până în Camenca, iar șoseaua e netedă și lină. Iar prin punctul de trecere Rezina-Rîbnița le-ar fi luat tocmai două ore.”
.
* * *
După ce paromul a fost înghițit de ape, sătenii au început să treacă râul cu propriile luntri. Dar nea Sașa a avut întotdeauna un avantaj. „Mai erau și alții care aveau bărci, dar gospodăria sa e amplasată strategic, chiar pe malul Nistrului, și e la 200 de metri de centrul satului Rașcov. Respectiv, oamenilor le e ușor să ajungă la traseul principal, care leagă Rîbnița de Camenca”, ne spune vecina moșului, o femeia înaltă și uscățivă, care ne privește suspect din dosul gardului răblăgit.
Nea Sașa nu-i verifica în genți pe călători. El doar trăgea de vâsle. Pe-atunci nici așa-zisele autorități transnistrene nu făceau controale, așa că moșul habar nu avea ce ducea lumea prin torbe, uneori, destul de masive.
O singură dată mica lui ambarcațiune a fost supusă unui control riguros. Un sătean din Rașcov transporta droguri. „Un ceaun cu ierburi”, își aduce aminte barcagiul, zâmbind. „Miliția din Transnistria a tras cu arma în direcția noastră. Ne-au dus pe toți la postul de miliție din Camenca. Am fost în calitate de martor”, povestește moșul gâfâind, în timp ce barca se apropie de malul drept.
Însă cu vreo 3-4 ani în urmă, s-a terminat cu „libera circulație” pe Nistru. Autoritățile de la Tiraspol au venit într-o dimineață de vară uscată și au instalat pe gardul moșului o tăbliță cu zilele în care are dreptul să transporte pasageri. Doar marțea și duminica. Când e piață. În restul zilelor, să treacă pe la Rîbnița sau pe la Camenca.
Graficul a fost trimis și la Primăria Vadul-Rașcov. Însă administrația de pe malul drept nu l-a luat în serios. „Să-mi dea ei mie permisiunea să mă duc la mine acasă în anumite zile!? Despre ce vorbim?”, zice fosta secretară pe un ton furios, urmat de un râs cristalin.
Însă în zilele de marți și duminică, situația pe malul stâng e cât se poate de serioasă. La ora 6:00, un grănicer îmbrăcat în uniformă kaki vine cu mașina, parchează lângă casa lui nea Sașa și se pune pe așteptat în port.
Portul e un petic de pământ bătătorit de picioarele oamenilor și împrejmuit de salcii cu coame lungi. Nimic mai mult. Doar graficul instalat de autoritățile de la Tiraspol, acoperit între timp de ierburi cățărătoare, dă locului o alură mai „oficială”.
Când sătenii din Rașcov își fac apariția, grănicerul scoate un carnet gros și gălbejit în care le trece numele. Dacă printre ei răsare vreun „străin”, „fie de pe malul drept sau stâng”, sună la Camenca și raportează. Poate traversa râul cu nea Sașa doar după ce Camenca își dă acceptul, explică moșul.
Nouă ne-a permis să trecem. Nu înainte de a ne cerceta minuțios buletinele și fișele migraționale – pe care le obținusem în aceeași dimineață, când am trecut Nistrul pe la Rîbnița, și de a copia, caligrafic și fidel, toate datele noastre.
„Gata, sunteți înregistrați în calculatoarele noastre. Atât cu voi!”, exclamă un bărbat suplu, în tricou alb și cu o mapă din piele neagră la subsuoară. Își făcuse apariția înainte ca nea Sașa să ancoreze în port. S-a prezentat ca „veșnic turist”, ne-a măsurat din cap până în picioare și tot o ținea cu întrebările: Ce căutăm pe malul celălalt? Cât o să-i plătim lui deadea Sașa? De ce traversăm Nistrul anume pe aici? De ce nu pe la Rezina?
Îl lăsăm pe „veșnicul turist” vorbind la telefon și urcăm în barcă. Suntem singurii călători. Aparatele de fotografiat le scoatem abia la mijlocul râului. Ca prin minune, „veșnicul turist” deja se evaporase.
Dar au fost și cazuri când autoritățile de la Tiraspol le-au interzis „străinilor” să treacă Nistrul pe la Rașcov, ne asigură nea Sașa. Mai mult, pe unii „i-au ridicat pe sus” și i-au dus la postul de miliție din Camenca.
Sprâncenele pensionarului se încruntă când își amintește de astfel de cazuri, pe care la numește „neghiobii”. „Noi doar suntem de-ai noștri, cui trebuie așa ceva?! Și ce dacă nu e din Rașcov sau Vadul lui Rașcov?! Au simțit gustul puterii și își bat joc de oameni. Și controlează acum totul. Sunt tare suspicioși.”
.
* * *
Tot în acea vară uscată în care i-au instalat graficul de lucru pe gard, autoritățile din stânga Nistrului i-au permis „oficial” lui nea Sașa să-i transporte pe localnici. Doar lui. Moșul nu știe dacă mai are colegi, dar cert e că a trebuit să meargă la primărie și să-și perfecteze o autorizație, ca să poată căra oameni în continuare.
Nu e răsplătit cu salariu pentru asta, așa că moșul percepe o taxă de 5 lei. Într-o direcție. Nu declară paralele autorităților, iar de față cu grănicerii de pe malul stâng niciodată nu foșnește banii. Îi strânge pe malul drept, acolo unde nu e nicio persoană care să verifice. Nici pe el, nici pe cei pe care îi transportă.
„Separatiștii socot că stânga Nistrului e țara lor. Însă stânga Nistrului e țara noastră. De ce să punem grăniceri sau vameși pe partea dreaptă sau stângă, dacă e bucata noastră de pământ!?”, întreabă retoric Larisa, fosta secretară, expunând simplist situația de pe malurile celor două sate.
Iar în zilele autorizate în care, din varii motive, grănicerii transnistreni nu-și fac apariția sub gardul lui nea Sașa, acesta e nevoit să le preia sarcina. Scrie într-un caiet numele și seria buletinelor celor transportați, apoi sună și raportează. Abia după ce primește aprobarea prin telefon, pornește cu barca pe Nistru. Ziua lui de muncă ține, de obicei, până la amiază. „Cât e piața!”
Vântul mai slăbește un pic din arșița de vară, unduind discret apa inundată de vase din plastic și diverse gunoaie. Nea Sașa își șterge stropii de sudoare de pe fruntea numai cute și ancorează pe malul drept. Cele 10 minute de navigare l-au cam stors de puteri. „Nu mai sunt tânăr”, constată mai mult ca pentru sine.
Portul din Vadul-Rașcov e similar cu cel din Rașcov – un petic de pământ cimentat de urmele localnicilor. După ploaia din ajun, nu ai unde să pui piciorul. Totul e nămolit.
Pe tanti Larisa și Zina le prindem la piață. E zi de duminică, așa că Larisă vinde lactate, iar Zina – haine. Tot ea avea să ne sfătuiască ulterior să nu mai trecem Nistrul înapoi cu nea Sașa, ci să mergem la Chișinău direct din Vadul-Rașcov.
– Deadea Sașa numai pe cine nu a transportat și ce [nu a] transportat. E un om tare omenos. Și, când nu sunt grănicerii, nu mai sună el nicăieri și nu mai raportează nimic. Eu, personal, îl rog să mă treacă, mai ales de sărbători, că o am în Rașcov pe mătușa mea. Însă de ce doar el are dreptul să ducă oameni de pe un mal pe altul? Ai?, întreabă Larisa pe un ton conspirativ.
– Pentru că, în felul ăsta, separatiștii să poată controla mai ușor ce trece pe graniță. Ia să aibă toți autorizație, o să le fie mai greu, dar așa, e doar el. Și, dacă încearcă să traverseze cineva râul ilegal, imediat este dus la [postul de miliție din] Camenca și posmăgit puțin. Dacă dă mită milițienilor de-acolo, scapă fără să le scarpine spinarea, își completează tanti Zina colega de piață.
Femeia cunoaște din propria experiență cum e să o încurci cu milițienii de peste Nistru. A pățit-o într-o vară, când copiii săi, niște puștani năzbâtioși, s-au aventurat cu barca aproape de malul stâng. Imediat au fost săltați și duși la Camenca. Au stat flămânzi și fără apă toată ziua, într-un subsol de la miliție, până tanti Zina a mers încolo cu 500 de lei în dinți și i-a scos.
Deși nea Sașa e unicul barcagiu „autorizat” din zonă, spune că tot mai puțini localnici ajung să apeleze la serviciile lui. „Nu-s oameni, iar rubla transnistreană s-a echivalat cu leul moldovenesc și produsele alimentare au ajuns să coste aproape la fel. Și deja nu iese la socoteală nimănui, nici celor de pe malul drept, nici celor de pe malul stâng, să mai facă piață.”
Mai trage nădejde la toamnă, „când sunt nucile”, și de sărbători, „când oamenii merg la rude”. Sunt perioadele în care face cele „mai multe parale”. „Uneori fac și 300 de lei. Pe lună. Alteori – nimic. Prind bine la pensia de 2.000 de ruble [transnistrene]”, explică moșul resemnat, în timp ce fixează vâslele la barca hârbuită.
A cumpărat un kilogram de brânză de la tanti Larisa și se întoarce acasă, unde îl așteaptă soția cu micul dejun.
E singur în barcă.