Polina CupceaÎn ograda unei familii din Telenești, doi copii de școală bat mingea împreună cu mama lor. Căldura soarelui de iulie sufocă și pârjolește totul în cale. Nici muștele nu îndrăznesc să se tolănească pe pereții casei fierbinți. Ina, o copilă de 8 ani, tunsă băiețește, pândește vigilentă, de la vreo cinci metri distanță, galoșii lui Andrei, fratele mai mare cu doi ani, care tot cocoloșește mingea între picioare.
„Hai, Andrei!” strigă Ecaterina, mama celor doi copii, poziționată ca un semn de întrebare la vreo doi metri de fiică.
Andrei trage aer în piept, mijește ochii și înaintează spre „poartă”. La mijlocul ogrăzii, Ina îi vine în întâmpinare, îl apucă de tricoul lăbărțat și-l împinge ușor, furându-i mingea. Până apucă băiatul să se dezmeticească, copila arde un picior balonului, care lovește puternic ușa casei, zgâlțâind-o din țâțâni.
„Goool!” urlă fata cu pumnii ridicați în sus și mătăhăind din mâini. „Bravo, Ina”, o încurajează și maică-sa, ștergându-și broboanele de sudoare de pe fruntea încrețită.
Botos, Andrei își caută galoșul îmblănit care i-a căzut din picior în timpul driblingului nereușit. Prinde momentul de neatenție al fetelor, care tot rânjesc fericite una alteia, și se năpustește spre mingea răvășită din mijlocul terenului. În câteva secunde se aude un zbierăt: „Goool!” și băiatul cade în genunchi, asemeni lui Ronaldo, pe iarba mustoasă de lângă gardul din sârmă ce îngrădește zarzavaturile din grădină, privindu-și zeflemitor adversarele.
În tribună – un foișor amplasat în dosul „porții de fotbal”, Alexandra, o copilă de un an, urmărește scena împietrită. După ce s-a finalizat repriza, aleargă stângaci spre maică-sa, scâncind. Ecaterina o privește de sus câteva clipe, oftează, se lasă pe vine și o cuprinde: „Ce-i, puișorul mamei? Vrei apă?”
Se ridică cu fata în brațe și se îndreaptă spre foișorul acoperit cu un voal roz, unde roiesc câteva muște durdulene. Apucă sticla cu ceai și i-o întinde micuței, care s-a cuibărit în brațele musculoase ale femeii. Apoi Alexandra se cere jos și fuge la cei doi frați mai mari care s-au refugiat în iarba înaltă până la buric din colțul ogrăzii și se joacă cu mașinuțe de curse.
„Am doi copii de școală, doi de grădiniță și o fetiță de un an. Spală-i, îmbracă-i, hrănește-i, fă-le mâncare, sapă, prășește. Uneori, ajung seara și nici nu știu cum mă cheamă de la atâta lucru și chițcăieli. Iaca vara, când cei doi de școală stau acasă, e și mai greu, că trebuie să am grijă de ei jumătatea de zi care o petreceau la lecții”, zâmbește femeia sec.
Iar la finele anului ar trebui să-l nască pe al șaselea. De sub tricoul mulat al femeii abia de se zărește burtica rotunjită. O mângâie și oftează lung. Are emoții. Însă nu de la faptul că soțul muncește toată săptămâna la Bălți, în construcții, și toate grijile rămân pe capul ei: și creșterea copiilor, și treburile gospodărești.
Are emoții pentru că, la ai săi 35 de ani, a petrecut pe ultimul drum doi copii. Și, de fiecare dată când rămâne însărcinată, gândul la cei doi bebeluși e mai intens ca niciodată. „Anul acesta unul ar fi avut 9 ani, altul ar fi împlinit 5. Au trăit doar câteva luni după naștere.” Ochii încremeniți ai femeii se umezesc ușor-ușor prin colțuri.
Prima tragedie s-a întâmplat în 2014. La doi ani după ce l-a născut pe Andrei.
***
Pe un pat de spital, un bebeluș cu o mască de ventilație neinvazivă pe față stătea conectat la diverse aparate. Alături, Ecaterina îl ținea de mânuța fragedă și mică. Printre lacrimile care-i șiroiau pe obraji, încearca să-l îmbărbăteze pe micuț: „Alexandru, tu ești puternic. Tu ești puternic. Hai să ieșim de aici, te rog. Acasă te așteaptă Andrei. Nu mă lăsa. Noi trebuie să ieșim amândoi de aici”.
Se făceau aproape două luni de când femeia stătea la căpătâiul lui, timp în care medicii îi dădeau diferite verdicte. Într-o zi că ‘O să fie bine’, în alta – ‘Ești tânără, o să-ți mai faci copii’. „Eu nu vreau alți copii, eu pe Alexandru îl vreau”, se enervează Ecaterina și acum, când rebobinează acele zile.
Îl privea neputincioasă pe micuț. Nu știa ce să mai facă. Ar fi vrut să-l „ciugulească”, să-l mângâie, să-l pupe, dar medicii au atenționt-o să nu-l deranjeze prea mult, ca să nu facă vreo boroboață și să-l deconecteze de la monitorul împânzit de numeroase linii și cifre.
După ce Alexandru ațipise, a ieșit afară să-și vânture durerea pe aleele dosite de copacii din fața spitalului. Inima-i era grea ca o piatră de moară. Băiatul mai mare, Andrei, avea nici doi ani împliniți și se afla într-un orfelinat din Bălți. Ar fi vrut să fie alături și de el, așa cum era alături de mezin.
„Când ești mamă, e tare greu când copiii îți sunt despărțiți. Când fusesem ultima dată la orfelinat să-l văd pe Andrei, s-a încolăcit de piciorul meu și nu mă lăsa să ies pe ușă. Eu îi spuneam că o să mă întorc să-l scot de-acolo, doar că acum e nevoie să-l salvăm pe Alexandru, care are mai multă nevoie de mine”, povestește femeia.
Nu după mult timp de respirat aer proaspăt de primăvară, Ecaterina a revenit. Până să ajungă la Alexandru, a mers la baie și s-a spălat pe mâini, le-a dezinfectat și a îmbrăcat un halat din cuier, așa cum au învățat-o asistentele medicale. La ușa salonului, câțiva medici o așteptau încruntați. ‘Pe unde umbli?’
Femeia privea țintă la ei. Lacrimile începuse să-i curgă fără voie. Nu răsufla. Nu clipea. Doar barba îi tremura necontrolat. Gândurile îi umblau răzlețe prin cap. Bănuia ce urmează să audă: ‘Ne pare rău, Alexandru a murit. Nu am mai putut nimic să-i facem.”
Salonul îi părea imens. Cu cât înainta spre asistenta care îl ținea pe Alexandru înfășurat în petici albe, cu atât i se părea că se chircește, că se îndoaie, că se sparge, încât atunci când a ajuns lângă femeia corpolentă, nici nu se mai simțea în propriul corp. ‘Na, ține-l. Acuș o să-l ducem la morgă.’
„Era prima și ultima dată când îl țineam în brațe”, constată Ecaterina.
***
Alexandru este unul din cei 372 de bebeluși decedați în Moldova în 2014. Ei sunt parte a ceea ce statistica oficială numește mortalitate infantilă, care numără toți copiii decedați în primul an de viață. Tot ea generează și așa-numitul indice al mortalității infantile (IMI), adică numărul copiilor decedați raportați la o mie de copii născuți în aceeași perioadă și pe același teritoriu.
„De fiecare dată când plecăm la congrese sau conferințe internaționale în medicină și reprezentăm țara, prima întrebare pe care ne-o pun colegii este despre IMI și, imediat, își fac o concluzie despre țara noastră, pentru că acesta reflectă întocmai starea socială a țării”, subliniază Neli Revenco, președinta Societății de Pediatrie din Moldova.
Încă în 2000, Moldova și-a luat angajamentul solemn, chiar la New York, unde a semnat alături de alte 190 de țări „Declaraţia Mileniului a Naţiunilor Unite” – în care au fost trasate mai multe obiective de importanţă primordială, să depună efort pentru a reduce mortalitatea infantilă. Pe-atunci, cu 22 de ani în urmă, IMI era 18,3 (681 copii decedați în primul an de viață) și s-a înjumătățit, în 2015, ajungând la 9 (364 copii decedați).
„Chiar dacă Republica Moldova a realizat acest obiectiv, totuşi indicatorii rămân cei mai mari din regiunea europeană”, atenționează rapoartele, or „rata mortalității infantile în Moldova e de trei ori mai mare decât cea din Uniunea Europeană”. Iar în Estonia, o țară post-sovietică, ca și Moldova, în general se moare de șapte ori mai puțin.
***
Ecaterina privește drăgăstos la cei trei copii care se joacă în ogradă. E fericită. Tot ce și-a dorit în viață e să le ofere ceea ce nu a primit de la părinții săi: o casă conectată la energia electrică, o farfurie cu mâncare, un televizor și să meargă la școală, ca să obțină o profesie.
Își aduce aminte deseori de zilele sumbre din orfelinatul din Bălți, unde a locuit până la 16 ani. „Veneam sâmbetele acasă, dar fără tragere de inimă. În casă era mizerie, frig și fără lumină. Părinții beau și uitau de mine.”
A vrut să devină bucătar. S-a înscris la o școală profesională din Bălți, după ce a absolvit gimnaziul din incinta internatului. A învățat doar două luni. Astăzi îi pare nespus de rău și își dă seama cât e de important să deții o profesie, dar, pe-atunci, nu a avut pe nimeni care să o îndrume.
Era toamnă când o femeie necunoscută a abordat-o pe stradă, întrebând-o dacă nu ar vrea să se mute la ea în sat, în raionul Soroca, și să o ajute cu treburile gospodărești. Ecaterinei i-a plăcut oferta. A lăsat bucuroasă studiile și s-a mutat la Angela. „Timp de cinci ani am avut, în sfârșit, un acoperiș deasupra capului, mâncare și o familie mare. Aveam grijă de copiii doamnei și de casă, cât ea era la serviciu.”
O ceartă neînsemnată cu stăpâna, apariția unui iubit și dorința de independență o face să se mute într-un alt sat din raionul vecin – Drochia. La casa părintească a iubitului. „Nu mă bătea și ne simțeam bine împreună”, povestește ea.
Avea doar câteva luni de sarcină, când au decis să-și încerce norocul la Moscova, după „bani lungi”. În plină iarnă se aciuează la o bază de construcție din suburbia capitalei ruse. Ecaterina făcea munci simple: înregistra în caiet mașinile de piatră sau sacii de nisip care intrau pe poarta întreprinderii. Iubitul – turna mortar și căra cotileți. Într-o seară, Ecaterina se întoarce de la magazinul din vecinătate și-și găsește iubitul spânzurat. „Am înlemnit. A fost un mare șoc pentru mine. Greu mi-am revenit.”
S-a întors în Moldova, cu burta la gură și cu un mort alături. Presată continuu de soacră, părăsește casa iubitului și revine la Bălți, neștiind încotro s-o apuce. „Mai aveam o lună și trebuia să nasc, dar acolo nu mai puteam rămâne”, explică Ecaterina.
A fost adăpostită de Centrul de Criză Familială „SOTIS” din Bălți, „pentru prevenirea riscului de a părăsi copilul după decesul concubinului. I-au fost procurate cele necesare pentru nou-născut și maternitate, produse alimentare. I-au fost acordate servicii sociale, juridice și psihologice”, scrie în nota informativă oferită redacției „Oameni și Kilometri”.
Trei medici pe care i-a abordat atunci ca să o consulte și să o pună la evidență au refuzat-o, explicându-i că nu își asumă riscul să o pregătească pentru naștere: fără analize, fără ecografii, fără alte măsuri pe care trebuie să le ia o gravidă, povestește cu noduri în gât Ecaterina.
Abia al patrulea, de la o clinică privată, a consultat-o, avertizând-o că e pericol mare să ajungi în luna a opta de sarcină și să nu dai măcar o analiză. „Ce puteam să-i spun? Că am o viață de căcat? Că am o mamă bețivă și un tată mort, care nu s-au îngrijit de mine? Că iubitul mi s-a sinucis și am rămas pe drumuri și încă cu un copil în burtă?”
În primăvara lui 2012 aduce pe lume primul copil, pe Andrei. „Slavă Domnului, nașterea a fost cu bine”. Mai stă câteva luni în acel centru și vara se mută iarăși la Angela, la rugămintea femeii din Soroca. „Nu mai voiam să stau acolo. Angela avea și ea un băiețel mic. M-a sunat că avea nevoie cineva să o ajute. Iarăși făceam mâncare, spălam, curățenie”, se scuză acum Ecaterina.
După niciun an, trece cu traiul într-o casă părăsită de la marginea satului, cu Andrei și cu un nou iubit: Artiom, un cioban din cătun. Rămâne însărcinată cu al doilea copil, iar viitorul tată decide să plece la Moscova după câștiguri mai bune – ca să repare casa și să cumpere bebelușului cele necesare. Nu mai dă de știre din momentul în care a ajuns în Rusia și nu se mai văd niciodată. „Parcă-l înghițise pământul”, povestește femeia, mușcându-și buzele.
Rămasă pe cont propriu, sărăcia în care se găsea a înghițit-o definitiv. Condițiile de trai erau de nedescris, spune femeia. Era atât de vulnerabilă, încât cei de la primărie au trimis-o la grădiniță să mănânce o dată pe zi. „Cu burta mare și cu Andrei de mână, mă duceam acolo și tare îmi era rușine, dar nu aveam încotro. Concubinul nu răspundea la telefon, bani nu aveam de nicăieri. Eram vai și amar de capul meu”, povestește Ecaterina, închizându-și ochii și strângând-și cu putere pleoapele.
Susține că, la a doua sarcină, deja a mers și a făcut câteva din analizele prescrise de medicii din sat și că a făcut și o ecografie. Însă Liliana Fuior, medic imagist la Institutul Mamei și a Copilului din Chișinău, afirmă că o gravidă ar trebui să facă două ecografii și că doar a treia, „dacă nu sunt complicații”, este la dorință. „Cu greu am găsit bani să mă duc la UZI (ecografie – n.r.) la Soroca”, parcă se scuză Ecaterina.
Cu o lună înainte să aducă pe lume cel de-al doilea copil, tot plimbându-se la grădiniță și înapoi după hrană, fără lemne de foc și cu gerul strecurându-se printre fisurile pereților coșcoviți, femeia răcește zdravăn. „Era tare frig în casa în care locuiam. Am stat în spital pe antibiotice.”
La externare, medicii au asigurat-o că fătul e bine și că tratamentul nu a influențat deloc sarcina. Însă la naștere, din ce își mai aduce aminte Ecaterina, au anunțat-o cu jumătate de gură că micuțul are nevoie de îngrijiri speciale, deoarece „nu poate respira singur. Se înădușă. Plămânii erau plini de pete albe. Cică răceala de la mine trecuse, totuși, la el. Dimineața următoare, l-au transportat cu elicopterul la Chișinău.”
Despărțită de copil, Ecaterina a putut să-l vadă abia peste două săptămâni, la Institutul Mamei și Copilului din capitală. „Nu aveam bani de drum… Am căutat și m-am rugat, până mi-a împrumutat o vecină. E îngrozitor să nu fii alături de copilul tău”.
Ceea ce a văzut în secția unde stătea micuțul Alexandru, n-ar mai vrea să vadă vreodată. „Credeam că leșin. Toți erau bebeluși și toți erau cu măști respiratorii pe față și diferite trubci (tuburi – n.r.) aninate de ei. Asta e așa de dureros… Cel mai greu era că nu prea aveai voie să stai mereu lângă el”, povestește femeia, în timp ce își șterge lacrimile cu pumnii osoși.
Acasă, Andrei nimerește la internatul în care a stat și Ecaterina. Nu avea cum să-l ia cu dânsa la spital și l-a lăsat la o prietenă în sat. „Credeam că înnebunesc, când m-au sunat cei de la primărie să-mi zică că l-au găsit pe drumuri, murdar și flămând, fără părinți și că nu au avut încotro.”
În acele momente „de groază” își dorea cel mai mult să o aibă pe mama sa, măcar și beată, doar să-i fie cineva alături. „Era prea mult pentru mine. Singură. Mamă, tată nu ai. Fără niciun ban în buzunar.”
După aproape două luni de stat în spital alături de Alexandru, răvășită și de gândul la Andrei, care-și chema mama și se lovea cu capul de pereții orfelinatului din Bălți, medicii i-au înmânat un document medical. În fișa de externare scria: „insuficiență cardio-respiratorie” și „pneumonie bilaterală polisegmentară”.
„Dacă știau că o să moară, de ce îmi mai dădeau speranță? Ba îmi zicea că trebuie să-l mai vadă un profesor, ba că dinamica e bună și au mai rămas de recoltat doar câteva analize, ba că o să-ți mai faci și alți copii…”
***
Practic 80% din cauzele deceselor copiilor de până la un an sunt diverse afecţiuni în perioada sarcinii, precum și malformațiile congenitale, adică atunci când embrionul uman se dezvoltă cu abateri și care, într-un final, se pot solda cu un handicap mental sau fizic, uneori incompatibil cu viața.
Neli Revenco, președinta Societății de Pediatrie, atenționează că, în perioada sarcinii, trebuie evitate orice infecție la gravide. „Dacă rezistența organismului este scăzută, corpul nu poate lupta. De asta sarcinile trebuie păzite, planificate și urmate cu strictețe recomandările medicilor. Căci orice infecție poate duce la generalizarea infecțiilor, iar copilul se poate naște cu probleme.”
Doar că nota informativă la un proiect de lege din 2018 arată că peste 20% dintre gravide nu consultă un medic în primul semestru de sarcină. Iar acest lucru îngreunează prevenția fenomenului, în condițiile în care malformațiile congenitale și afecțiunile din perioada perinatală pot fi prevenite în proporție de 60%, arată datele unui studiu realizat de către Universitatea de Medicină din Moldova.
Medicul imagist Liliana Fuior e de părere că și diagnosticele puse incorect au partea lor de vină. „Eu aici văd problema cea mai mare. Cu părere de rău, la noi, medicii imagiști sunt generaliști și nu le știu chiar pe toate. Mai avem lipsa profesionalismului, timpul puțin alocat pentru o consultație, dar și atitudinea. Fiecare caz ar trebui diagnosticat ca pentru procurori”, consideră ea.
Specialista recunoaște că astfel de decese o să mai avem, deoarece unele malformații incompatibile cu viața se văd abia în ultimul trimestru de sarcină, când e prea târziu să mai întreprinzi ceva. Plus că mai sunt și femei care află despre viciile fătului încă în primul trimestru de sarcină, dar conștient păstrează copilul și „nu le poți impune să facă avort”.
Și dacă statistica o să mai persiste la acest capitol, atunci celelalte cauze – boli ale aparatului respirator, boli infecțioase și parazitare, diaree, accidente, intoxicații și traume – pot fi prevenite în totalitate. „Persistă încă o pondere mare a deceselor prin boli ale aparatului respirator, în condițiile în care, în țările dezvoltate, decesele din această categorie nu mai există”, remarcă un studiu.
Iar aici ar trebui să intervină calitatea actului medical, consideră Neli Revenco, președinta Societății de Pediatrie, disponibilitatea cărora reprezintă în continuare o chestiune de viață și de moarte pentru unii copii din Moldova. „Calitatea se referă la calitatea supravegherii femeii gravide și identificarea cât mai precoce a maladiilor în sarcină, luarea la evidență din timp a femeilor cu diferiți factori de risc sau suspiciuni de malformații congenitale și să găsim soluțiile în cazul dat”. Adițional, mai „urmează calitatea îngrijirilor oferite copiilor născuți prematur, iar șansa de supraviețuire crește. După care, copilul născut la termen presupune iarăși calitate a supravegherii de către medicii de familie și asistentelor medicale.”
Lilia Oleinic, specialistă în cadrul Ministerului Sănătății, afirmă că autoritățile au întreprins un șir de măsuri care ar trebui să ducă la scăderea indicelui mortalității infantile. „Asigurarea gratuită a copiilor 0-18 ani cu servicii medicale la toate nivelurile; dezvoltarea serviciului de intervenție timpurie în copilărie; au fost împărțite pe trei niveluri maternitățile, ceea ce presupune că nașterile cele mai complicate se fac la Institutul Mamei și Copilului, la nivelul doi sunt centrele prenatale interraionale (10 la număr), unde ajung nașterile cu careva patologii, iar nașterile fizioligice, fără vreun risc anumit, se fac în raioane; se fortifică programul de Medicină Fetală, unde am trimis în străinătate doi imagiști ca să se stabilească patologiile fetale; iar mai nou, a fost introdus funcția de pediatru pe lângă centrele de sănătate, ca părinții să nu mai depindă de medicul de familie”, enumeră Oleinic unele măsuri.
Specialista recunoaște că mai este de lucru la acest capitol, dar că o parte din vină o poartă și autoritățile locale. „Eforturile cele mai mari trebuie depuse de lucrătorii medicali, mai cu seamă de asistența medicală primară. […] Dar să nu uităm și de colaborarea intersectorială, unde autoritatea publică locală își are atribuțiile sale și anume ei sunt responsabili atât de copiii din păturile social-vulnerabile, cât și de femeile de vârstă reproductivă. […] Nu poți pune această problemă doar pe umerii Ministerului Sănătății. Toți trebuie să ne unim pentru bunăstarea copiilor”, consideră Oleinic.
***
Amiaza e pe sfârșite. Ecaterina mai are două ore până să-i ia de la grădiniță și pe ceilalți doi copii. Îi propune lui Alexandru și Inei câte o farfurie cu borș, dar ei strâmbă din nas. „Cine vrea înghețată?” Cei doi își ridică capetele din iarba înaltă, înmărmurind de bucurie. Femeia le face semn cu mâna să o ajungă din urmă și intră în casă. Le împarte celor doi câte una, iar pe-a Alexandrei o pune într-o ceașcă și o bucșește pe copila cu o linguriță. „Ia le mai place dulcișorul! Dacă ar putea să mănânce numai dulce, ap’ tare bucuroși ar mai fi”, comentează femeia, în timp ce pe fața copilei apare o mustață albă.
Femeia își privește copiii blajin, pe sub pleoapele ochilor obosiți. De dimineață a fost la un Spital din Chișinău să-l ia pe Andrei acasă, după trei săptămâni de tratament. Drumul până în capitală și înapoi, dar și emoțiile revederii cu Andrei, au stors-o definitiv de puteri. Așezată pe un scaun din lemn, dă să-i despartă cu o vorbă de duh pe cei doi copii mai mare care se hârjonesc, dar nu-i ajunge puteri decât să le facă din deget.
„Seara, când se adună toți, care de la școală, care de la grădiniță, se cutremură casa și dârdâie ferestrele. Vecinii s-au obișinuit cu chițcăielele lor, dar l-a început se cam speriau”, râde femeia printre cele două cioturi de dinți înnegrite.
Brusc, zâmbetul îi piere și fuge până în casă. Aduce două pastile și le pune pe masă. „Să nu uit să i le dau”, spune ea mai mult ca pentru sine. „Andrei are și grad de dizabilitate. Uneori fuge de acasă. Odată l-a găsit poliția, în miezul nopții, la Telenești. Așa o să fie, cred că, toată viața”, suspină ea lung.
După ce l-a îngropat pe Alexandru, administrația orfelinatului nu i-a permis să-l ia pe Andrei. I-au transmis că doar când va avea un post de lucru, o locuință decentă, atunci și se va reuni cu băiatul. A muncit pe rupte în două locuri. Spăla vase într-o cafenea și într-o pizzerie. Mâncarea care rămânea de la clienți, șefa o punea în caserole și i-o dădea ei, ca să o ducă copilului la internat.
„Era fericit că mă vede. Și eu. Voiam așa de tare să-l iau acasă… Mi se sfâșia sufletul când vedeam cum se dă cu capul de pereți. Nu știu de ce făcea asta”. Medicii i-au spus că de vină era tensiunea craniană cu care se născuse, dar ea se tot biciuiește că e din cauza ei, că, dacă nu ar fi ajuns la internat, poate astăzi Andrei ar fi fost sănătos.
Centrul „SOTIS” din Bălți iarăși a adăpostit-o, ca să-l scoată pe Andrei din internat. Au urmat apoi ani în care Ecaterina ba a închiriat apartament în Bălți, ba s-a aciuat la o prietenă, ba SOTIS i-a oferit un acoperiș deasupra capului, târâindu-i după ea pe Andrei și pe Ina, născută, între timp, de la actualul soț, pe care l-a întâlnit pe rețelele sociale.
În vara lui 2018, aduce pe lume al patrulea copil. Însă, la naștere, medicii depistează probleme la plămânii bebelușului. În timpul sarcinii, Ecaterina lucrase o lună la o fabrică de cauciucuri din România fără să poarte mască, inhalând tot aerul toxic împreună cu fătul, conchide ea.
La primul deces admite că răceala se transmisese de la ea la făt, dar nu s-a așteptat ca și a patra naștere să se soldeze cu deces. La fel ca și Alexandru, Maxim s-a stins pe un pat de spital, numai că la Bălți.
„Nu respira. Iarăși l-au pus sub mască. Avea probleme și cu rinichii. Însă avea șanse mai mari să trăiască, decât Alexandru. Îl transferase după patru luni de la Chișinău la Bălți. Eram acasă, când m-au anunțat că a murit.”
***
Specialiștii mai punctează că există o legătură complementară între sărăcie și indicele mortalității infantile. Or factorii indirecți care cauzează decesul copiilor prin malformaţii congenitale şi alte afecţiuni din perioada perinatală îl constituie mediul ambiant și locul în care se nasc.
Datele unui raport arată că șansele de supraviețuire ale copiilor variază în continuare extrem de mult în funcție de locul în care se nasc aceștia, situația fiind cea mai grea în mediul rural, unde se înscriu 65% din decesele copiilor cu vârsta de până la un an. Ponderea este explicată inclusiv prin „diferenţele privind condiţiile de trai, infrastructura dificilă, distanţele relativ mai mari până la instituţiile medicale, insuficienţa medicilor de familie”.
Iar Ecaterina nu doar că locuiește în mediul rural, dar face parte și din grupul femeilor vulnerabile și extrem de sărace. Tatiana Beschieru, angajată a organizaţiei neguvernamentale CCF Moldova, spune că lucrează de ani buni cu familia Ecaterinei, iar când au găsit-o prima dată, în 2014, la Institutul Mamei și Copilului, se afla în mari probleme sociale și cu un grad înalt de vulnerabilitate.
„Este cunoscut faptul că indicatorii înalţi de mortalitate infantilă se menţin pe seama copiilor din familie cu risc medico-social sporit. De aceea, este foarte important ca medicul de familie să depisteze cât mai timpuriu condiţiile nefavorabile de diferită geneză în familie, pentru a monitoriza eficient situaţia”, spun specialiștii.
Cu părere de rău, femei ca Ecaterina nu sunt captate de către sistem, iar medicii continuă să aibă o atitudine discriminatorie față de ele, influențând, astfel, calitatea actului medical, de aici rezultând și creșterea indicelui mortalității infantile, afirmă Angela Capcelea, expertă UNICEF Moldova.
„La noi, deocamdată, este stilul de conducere autoritar. Instituția este mai importantă decât omul, necătând la fapul că instituția este creată pentru om. Din păcate, medicii noștri nu sunt învățați să comunice cu pacienții, mai ales cei vulnerabili. Asta tot joacă un rol. Dacă primul contact cu medicul nu a fost pozitiv, probabilitatea ca femeia va veni la timp la a doua vizită nu va fi. Trebuie să ne axăm, în deosebi, pe grupurile vulnerabile și să investim aici și, în acest fel, o să se îmbunătățească toți indicatorii”, consideră Capcelea.
Medicii din satul unde a locuit Ecaterina când i-a decedat primul copil dau asigurări că și-au făcut treaba, că i-au prescris analize și că au trimis-o gratuit la ecografii, dar că nu ține de competența lor să-i achite drumul până la raion. „E greu de lucrat cu categoria asta de persoane. Analizele se fac gratis, ca și ecografiile. Dar, e chestia cu deplasarea, nu au bani de drum, nu au bani de alta. Sarcina a decurs normal, doar că condițiile de trai erau incompatibile cu viața”, mărturisește medicul Andrei Pașa.
Însă, încă în 2010, Guvernul a aprobat un regulament prin care a stabilit cum un șir de instituții – medico-sanitare, de protecţie socială, comunitare sau autorităţi ale administraţiei publice – ar trebui să coopereze pentru a soluţiona problemele familiilor şi copiilor aflați în situaţie de risc și, astfel, să prevină și să reducă rata mortalității infantile.
Tatiana Beschieru de la CCF Moldova punctează că, „dacă s-ar fi lucrat la timp cu această familie, pe toate fronturile, progresele erau altele, astăzi, și poate altă stabilitate ar fi avut”. Astfel, în opinia specialistei, mecanismul arată bine pe hârtie, dar, în realitate, lucrurile nu sunt chiar atât de roz, mai ales că și numărul asistenților sociali este mic, cu un volum de muncă peste capacitățile lor, în timp ce remunerația acestora e de două ori mai mică decât salariul lunar mediu pe ecomonie.
„Eu îi văd pe asistenții sociali obosiți de propriile probleme și în burnout. Primarii ar trebui să se implice mai mult și să le ofere mașină, ca asistenții să se deplaseze în satele vecine și să verifice mai des familii ca Ecaterina. Totodată, mulți habar nu au cum să rezolve unele cazuri a căror soluții sunt extrem de simple, deoarece nu toate cazurile necesită suport financiar”, conchide angajata CCF Moldova.
Aceeași situație persistă și în medicina de familie, pe seama căreia multe din aceste decese sunt pasate. Și aici lipsa cadrelor se face simțită. Datele Agenției Naționale pentru Sănătate Publică arată că, în 2022, comparativ cu 2021, erau cu 40 de medici de familie mai puțini. Asta în condițiile în care medicii de familie sunt specialiștii care lipsesc cel mai mult în sistemul medical din Moldova, pentru suplinirea acestui segment fiind nevoie de peste 200 de cadre.
Din această cauză, un medic de familie deservește, în mediu, două mii de locuitori. E o cifră mult mai mare decât media europeană, unde un medic generalist deservește 1.250 locuitori, potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății.
***Soarele s-a mai potolit din pârjolit. Ecaterina se pregătește să meargă la grădiniță să-i ia acasă și pe ceilalți doi copii. Nu înainte să-l hrănească pe câinele Rex și să-i dea apă, care sare în sus când o vede cu ulciorul cu apă.
Printr-o gaură din gardul de la drum, capul unei pisici își face apariția spionând mișcările stăpânei și ale dulăului însetat. „Tare vreau să repar și gardul, să mai dau cu vopsea pereții casei, dar banii aceștia nu mai ajung niciodată, mai ales cu scumpirile astea”, remarcă ea trist.
Casa bătrânească cu viță-de-vie în spate și ogradă spațioasă cu grădină în față le-a fost cumpărată anul trecut de către CCF Moldova. Un gest care o umple de bucurie, având siguranța că nu va mai trebui să doarmă prin centre și că cel de-al șaselea copil se va naște cu un acoperiș deasupra capului.
Nu s-a așteptat să rămână însărcinată pentru a opta oară (2012, 2014, 2016, 2018, 2019, 2021, 2022, 2023). Medicul de familie i-a propus, inclusiv după nașterea Alexandrei, pastile contraceptive gratis, dar Ecaterina nu s-a mai dus la punctul medical să ridice rețeta. „Aveam o relație haotică cu tatăl copiilor și m-am gândit – la ce îmi trebuie mie toate astea, dacă și așa nu prea ne culcăm. Și uite că la Paște ne-am împăcat”, râde ea cu subînțeles.
Mai mulți au sfătuit-o să avorteze, că e săracă și cu mulți copii, dar cei doi bebeluși decedați, spune ea, au traumat-o atât de tare, încât nu are curaj să-i omoare în burtă. „Dacă mi l-a dat Dumnezeu… Eu avort nu fac. Eu nu pot să-l omor. Ei sunt unica mea bucurie”, asigură ea, mângâindu-și burta.
În iunie a fost la prima ecografie. Bani de drum nu a mai trebuit să împrumute, deoarece asistenta socială din sat a încadrat-o în toate programele de susținere a familiilor vulnerabile, asigurându-i un ajutor social de vreo opt mii de lei.
„Toate analizele le-am dat. Tot ce zice medicul de familie, fac. Am fost și la ginecolog la Telenești. Nu prea pot bea pastilele de fier, că le vomit, dar îmi cumpăr ouă proaspete de găină și soțul îmi aduce rodii de la Bălți. Totul o să fie bine. Nu mă gândesc la nimic rău”, povestește fericită Ecaterina.
***
În iunie curent, Guvernul a aprobat o strategie națională care își propune să transforme complex sistemul de sănătate și, astfel, să contribuie „la realizarea angajamentelor asumate în Programul de Asociere dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova”.
Iar printre angajamentele Moldovei în următorii 7 ani se numără și reducerea mortalității infantile. „Asta înseamnă că, în 2030, în Moldova indicele mortalității infantile ar trebui să fie 2”, susține Lilia Oleinic, specialistă în cadrul Ministerului Sănătății. Altfel spus, indicele ar trebui să scadă de mai bine de patru ori, comparativ cu cel înregistrat în 2021 (9). În vieți de copii, asta ar însemna, cu aproximație, o scădere de la 243 la 54 de decese.
Însă Neli Revenco, președinta Societății de Pediatrie din Moldova, privește lucrurile realist și se arată sceptică cu privire la angajamentul Ministerului Sănătății, deoarece prognozele arată că, spre anul 2030, vor fi doar 22 de mii de nașteri. Iar datele oficiale confirmă picajul.
„Vă imaginați că deja fiecare copil e de aur. Indicele mortalității infantile e una să-l raportezi la 60 de mii de copii vii și alta la 22 de mii. Speranța noastră este să descrească măcar la media europeană din prezent (3.2, în 2021 – n.r.) și de aici un alt imperativ care apare este calitatea asigurării serviciului medical”, subliniază Revenco.
De menționat că, dacă în primii 20 de ani de independență, Moldova a înregistrat o oarecare scădere constantă a indicelui mortalității infantile, atunci în ultimii opt ani acesta practic stagnează, fără să înregistreze vreo evoluție notabilă.
Un simplu calcul arată că, dacă o ținem în același ritm, mai avem nevoie de cel puțin 20 de ani pentru a atinge acel indice de 2 pe care autoritățile l-au stabilit în noua strategie. Iar acest lucru presupune că Moldova ar mai putea pierde încă aproape 4 mii de copii, pe lângă cei aproape 20 de mii pe care i-a pierdut de la independență încoace.
Situația e și mai gravă în contextul în care populația Moldovei a scăzut cu 2 milioane de la independență, astăzi numărând doar 2,6 milioane de cetățeni. „Nu ne putem permite să irosim atâtea vieți. Mai întâi de toate merge vorba despre copii. Copiii pe care i-am pierdut și o parte care ar fi putut fi salvați”, punctează Angela Capcelea, expertă UNICEF Moldova.
:
Editare – Nicolae Cușchevici
Foto – Polina Cupcea
