Vadim VasiliuPare că nu sunt multe de văzut la Lipcani – un oraș din nordul țării, înghesuit între frontierele cu Ucraina și România. Strada principală e străjuită de niște clădiri cu două nivele, ca niște mausolee cu tencuiala cărămizie scorojită, în care mai bântuie spiritul sovietic. URSS-ul este încă glorificat aici, la Lipcani, majoritatea populației vorbind mai mult în limba rusă, ca pe vremuri.
„A fost mai bine atunci. Orașul înflorea. Avea 11.000 de locuitori. Era centru raional, cu spital unde se făceau operații complicate, cu fabrici care hrăneau întreaga republică. Acum, Lipcani este un orășel lovit de migrație și șomaj. Pe hârtie, are o populație de 4.700 de locuitori, dar, de fapt, aici locuiesc sub 3.000”, o spune chiar primarul, Eugen Dumenco, care e la al patrulea mandat.
Edilul e un bărbat înalt și flegmatic. Poartă o geacă de piele și blugi, părul cărunt și riduri expresive. Vorbește pe îndelete într-un grai nordic fonfăit, trecând cu ușurință de la limba română la cea rusă, de parcă granița dintre aceste idiome s-a șters demult în aceste locuri.
Când ajungi la Lipcani nu mai contează nimic. Nici cele patru ore de mers hurducăit din Chișinău în microbuzul cu scaune înghesuite, nici nămeții de pe drumul central, încovoiat și deluros, nici gerul de februarie. Primarul, la volanul unei Skoda Superb de culoare albă, se oferă s-o facă pe ghidul, deși e trecut de ora cinci seara, iar orașul se scufundă încet, dar sigur în semiîntunericul străveziu.
„Cândva, orașul a fost un centru de negustori evrei. S-a datorat poziției sale geografice, aici interesctându-se drumurile din Cernăuți, Lvov și Botoșani. Întreg centrul era împânzit de gherete, prăvălii, magazine și taverne. Evreimea a înflorit aici până a început al Doilea Război Mondial. Ultimii au plecat de aici în anii 1980”, povestește primarul.
Pe strada principală răsare un panou electoral, rămas încă de la parlamentarele din vară, pe care e ilustrată o familie, aparent unită și fericită, și mesajul – „Eu vreau să trăiesc bine acasă”. Pe cealaltă parte a panoului, e o altă reclamă politică, care ne anunță „vremurile bune”, iar de partea cealaltă a șoselei un alt panou electoral, pe care apare chipul unui fost prim-ministru și încă o promisiune – „Va fi bine!”.
Lipcani este separat în două de râul Medvedca, o fâșie îngustă de apă ce se revarsă în Prut, apele căruia spală orașul dinspre vest. După podul peste Medvedca, răsare Gara Auto, o platformă deschisă, împrejmuită de gherete, un fel de bojdeuci cocoșate și ghemuite. La marginea platformei e un singur felinar ce luminează gara pustie. Nu e niciun autobuz, deși aici obișnuiesc să staționeze rutele ce vin dinspre Lvov și Cernăuți.
Ca să ajungi de la vama cu România la punctul de trecerea a frontierei cu Ucraina, faci 15 minute cu mașina pe drumurile înzăpezite. Nordul este în nămeți. Trecem pe lângă o stație de alimentare cu benzină ce răsare ca un far imens în mijlocul pustiului alb. Orașul are cinci benzinării la 3.000 de locuitori. Două dintre acestea se află pe drumul ce duce la vama de pe Prut.
Primarul povestește, fără grabă, care-i treaba cu benzinăriile. „Timp de cinci ani veneau românii în Lipcani să cumpere mărfuri și să facă plinul la mașină. Cred că a fost un soi de contrabandă. O mașină putea să vină de cinci, șase ori pe zi ca să facă plinul. Intra cu câțiva litri, cât să ajungă la stație”. La un moment dat, au început să vină și camioanele. Fără remorci, pentru că vama de la Lipcani nu permite transportul marfar, dar cu rezervoarele aproape goale și se întorceau cu ele pline cu motorină ieftină.
„Așa duceau tone de motorină în România și făceau bani turbați. La un moment dat, românii n-au mai lăsat camioanele să vină după motorină, iar automobilele au fost lăsate să intre doar o singură dată pe zi. Între timp, s-au scumpit și la noi carburanții”, spune, cu regret, primarul, pentru că „românii lăsau bani în Lipcani”. Acum, însă, nu mai e înghesuială la benzinăriile din Lipcan, luminoase ca vitrinele magazinelor centrale.
Noaptea pune stăpânire peste mica urbe nordică. Drumul spre vama cu Ucraina trece pe lângă Parcul Central cu copaci răzleți, încremeniți sub crusta de gheață. La o margine de parc e un tir părăsit, cu geamurile sparte. La câțiva zeci de metri se află un fel de instalație urbană, cu mesajul: Eu iubesc Lipcani. „Iubesc” e, de fapt, o inimă pe care e imprimat tricolorul cu stema Moldovei.
Instalația e aprinsă, iar lumina neoanelor se lasă peste statuia lui Lenin cocoțată pe un piedestal enorm de vizavi. De fapt, Lipcaniul are două statui ale lui Lenin, cel din parc, alături de primărie, și cel de lângă Casa de Cultură. Acest Lenin din Parcul Central, luminat de o inimă cu tricolor și stemă, e o statuie semeață care-și ține mâna îndreptată înainte, ca și cum arată calea spre un viitor socialist luminos. Lipsește un „n”, iar Lenin nu e decât un „Leni”, adică lene din rusă.
„Acest Lenin a aparținut satului ucrainean Novoselița din regiunea Cernăuți. Ucrainenii au vrut să-l topească încă la începutul anilor 2000. Președintele de atunci, Vladimir Voronin, l-a salvat de la ucraineni. L-a cumpărat și instalat la Lipcani”, povestește primarul. Celălalt Lenin, de la Casa de Cultură, nu e decât un bust zdravăn, bolfos și gălbejit.
Cu o populație cât un sat, Lipcani are, totuși, toate atributele unui oraș: două gimnazii – unul cu predare în limba română, altul în limba rusă. Gimnaziul cu predare în rusă, e o clădire arătoasă în stil stalinist, fațada căreia e sprijinită de coloane și ornamentată cu steluțe comuniste. În oraș este și o grădiniță bilingvă, renovată din banii poporului român.
Trecem pe lângă Colegiul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, un cămin pentru studenții colegiului, un centru medical, o casă de cultură. Primarul, însă, continuă istoria benzinăriilor: „Pentru un oraș mic, cinci stații de alimentare e bine, pentru că vin bani în bugetul primăriei. Fiecare din aceste stații achită primăriei în jur de 74.000 de lei pe an. Traficul cu motorină a durat până acum trei luni, când vameșii români au interzis contrabanda, argumentul fiind pandemia. Se câștiga între șase și opt lei moldovenești pe litru. Iar o stație de alimentare avea vânzări de 100 de mii de lei pe zi!”.
Despre traficul cu motorină aflăm și de la un alt localnic, fost anchetator la Briceni, acum agent la Serviciu de Pază al MAI: „Veneau în vamă câte cinci într-un automobil. Șoferul și patru pasageri. Fiecare avea dreptul să treacă două sticle de vodkă și câte două pachete de țigări. Pasagerii primeau, în schimb, o remunerare simbolică. Și, iată, șoferul avea zece pachete de țigări, zece sticle de vodkă și 80 de litri de motorină. Făcea bani grei”.
Hotarul cu Ucraina este un cotlon însingurat și melancolic. Acesta este, de fapt, un punct local rutier de trecere a frontierei care este traversat zilnic, potrivit Poliției de Frontieră, de vreo trei-patru oameni. În timp ce românii veneau la Lipcani după mărfuri, moldovenii făceau același lucru, mergând în Ucraina. „Dar vameșii noștrii îi luau la puricat. Nu înțeleg, dacă e permis micul trafic la frontieră, de ce vameșii noștri nu-i lasă pe oameni să aducă mărfuri din Ucraina? A luat omul marfă de 200 de euro, a arătat la vamă cecul și lasă-l să treacă!”, se indignează primarul.
Pe timpuri, Lipcaniul avea un parc de mașini cu peste 600 de unități de transport, își amintește primarul, arătând spre un teren ascuns după niște garduri. Parcul e pustiu acum. Recent, a venit un investitor român și a cumpărat terenul cu intenția de a construi o fabrică de erbicide cu tehnologie de ultimul răcnet. „A promis salarii de 8 – 10 mii de lei pe lună și între 25 și 50 de locuri de muncă. Din cauza pandemiei, proiectul e înghețat”, spune Dumenco.
Nu este prea mult de lucru la Lipcani. Pe lângă locurile bugetare, în școli, grădiniță, vamă și penitenciar, localnicii lucrează în vânzări și munci agricole sezoniere. O bună parte e plecată la munci peste hotare – jumătate, spune primarul, în Europa, altă jumătate în Rusia. „Am avut cândva de toate la Lipcani. Și fabrică de conserve, și fabrică de băuturi spirtoase, renumită în toată Moldova!”
La doar câteva minute distanță, după clădirea primăriei rămasă testament de la sovietici, dar renovată în stil „euroreparație”, în apropierea căreia stă un tractor cu caroseria ruginită, se află un bar însingurat – Astoria. Proprietară este Sabina, o tânără de 20 de ani. E proaspătă absolventă a Colegiului Pedagogic din oraș. Sabina vorbește rusește cu un accent propriu etnicilor ucraineni din Moldova, întărind consoanele. Barul, o clădire strâmtă cu două nivele, la primul se înghesuie patru mese și la al doilea – trei.
Clienții, majoritatea tineri, foști colegi de-ai Sabinei, își iau bere la pet de doi litri și jumătate, o toarnă în pahare și o sorbesc ca la bucătărie. Dacă se plictisesc de bar, iau peturile afară, le golesc apoi le aruncă, deșertate, în urna din preajmă. Un ceai costă cinci lei. Nicăieri nu mai sunt așa prețuri. Dar localul e deschis de o lună, e prea devreme să calculezi venitul. Sabina e și barman și chelneriță. Bucătăreasa e o mătușă. Aici poți comanda o pizza cu blat gros. Mai sunt și pelmeni și colțunași. Tânăra începe serviciul la nouă dimineața și închide prăvălia la zece jumătate seara.
„Nu cred că voi pleca mai departe de Briceni. Familia mea e aici, iar eu mă țin de familie. Nu planific să plec. Prietenul meu mă chema în Franța și, pentru că nu am vrut să merg cu el, am rupt relația. Nu e normal să pleci peste hotare și să proslăvești o altă țară”, zice, în spirit patriotard, Sabina.
Roman și Alexandru sunt printre ultimii clienți ai barului, doi prieteni, foști colegi ai Sabinei. Sorbesc din berea la pet și ies din când în când la o țigară. Ei doi comunică în limba rusă, deși au studiat la școala cu predare în limba română, ca și Sabina, de fapt.
Roman, student la Suceava, e la palton și cămașă. Prietenul lui, Alexandru, poartă geacă și hanorac. E student la Universitatea de Stat de „Educație Fizică și Sport” din Chișinău. Dintr-o boxă portabilă, ce stă în apropiere de masa celor doi prieteni, răsună hiturile rusești din anii 1990 – „Младший лейтенант” și „Белые розы”, hituri cunoscute în tot spațiul post-sovietic.
Localul pare o bucată dintr-o frescă pictată în ‘90, ani în care s-a dat panihida în cinstea Uniunii Sovietice, ani care prevesteau schimbarea. Dar schimbarea, pare-se, nu a venit la Lipcani.
Roman nu are nicio certitudine privind viitorul său în acest oraș. „Aici e bine, e plăcut, aici e casa, e familia. Dar ce să faci aici? Poate doar să te întorci aproape de bătrânețe”, spune Roman amețit de la hameiul berii din pet. Alexandru, ușor cherchelit și el, vorbește înflăcărat: „Țara mea nu e în genunchi, țara mea e pe brânci. Dar vreau să fiu mândru de ea!”.
„Iată, ne-ați întrebat, sare Roman, ce ne e mai aproape – Cernăuțiul sau Chișinăul. Vreau să vă spun că vom merge la Cernăuți ca să facem cumpărături, iar Chișinăul îl vom dezvolta!”. Imediat, Alexandru intervine declamativ și patetic: „Chișinăul e țara ta, e steagul tău, e stema și imnul tău! E mama ta și tatăl tău!”. Cei doi își mai iau un pet de bere care le va anima discuțiile despre viitor. Din boxă răsună „Владимирский централ”.
A doua zi, în aceeași Skoda Superb, cu primarul șofer, ajungem la ora amiezii la Grădinița „Albinuța” care e caldă, curată și reparată. A fost renovată capital din banii contribuabililor români. Pe coridoare miroase a terci și ceai. „Bu-nă di-mi-neața, dra-gă gră-di-niță. Sa-lu-tăm fetițe cu co-siiiițe”, se aud copiii ce recită sacadat o poezie.
Directoarea, Diana Nicolae, este emoționată și bănuitoare, de parcă a venit inspecția raională. Când a devenit directoare, acum cinci ani, la grădiniță erau înscriși 160 de copii. Acum sunt 120 de copii. Nimic nu prevestește o creștere a natalității. Explicația directoarei – lumea fuge de salariile mizere. Grădinița, de exemplu, are 26 de angajați – educatorii au, în medie, un salariu de 6.000 de lei, iar un bucătar are un salariu de 2.800 de lei.
„Bucătarul nostru e la pensie, vrea să plece. Am plasat anunț de angajare acum jumătate de an, însă nimeni nu vrea să vină”, spune Diana Nicolae. Grădinița nu are nici profesor de muzică. Fostul, pensionar, a plecat și nimeni nu-i ia locul. Și medicii de familie din Lipcani, spune Diana Nicolae, sunt toți pensionari. Policlinica se va închide, dacă nu vor veni tinerii.
Nina Pavlovna, o femeie octogenară, fostă bibliotecară, așteaptă de 40 de minute în fața porții casei sale sosirea primarului. I s-a spus solemn că va veni și-i va înmâna o diplomă din partea Parlamentului în semn de recunoștință pentru o viață lucrată la bibliotecă. Nu știa sigur ora evenimentului, de aceea a preferat să stea în fața porții, în ger, ca să nu piardă momentul.
„Bună ziua! – începe, festiv, primarul. Am venit cu o misiune mare din partea Parlamentului. Vă înmânăm această diplomă pentru truda de mulți ani în beneficiul statului nostru!”, declamă primarul cu patos. Apoi caută în buzunare un plic cu o mie de lei și i-l înmânează femeii. Bătrâna, înghețată și emoționată, în galoși și o pufoaică ponosită, schițează un zâmbet care seamănă cu un geamăt. Dar e fericită, așa cum numai copiii pot fi fericiți când primesc un dar mult așteptat.
O plimbare pe jos pe străzile Lipcaniului deschide un peisaj rustic. Pe ici, pe colo case abandonate. Unele par îngrijite, însă geamurile astupate cu ziare, lipsa acareturilor în preajmă, gardurile de fier încovoiate – toate vorbesc că sunt lăsate în voia pustietății.
În delăsare e și conacul Rosetti-Roznovanu, monument istoric de importanță națională, construit în 1820 – o comoară arhitecturală. Tencuiala pereților e brăzdată de timp și umiditate, pardoseala scârțâie gata să se prăbușească, vechile uși de lemn sunt dărăpănate și ies din țâțâni. În una dintre aripi, crește un copac cu rădăcinile la vedere, încovoiate ca într-un film horror. Coloanele scorojite încă mai țin cu stoicism tavanul. Plante cățărătoare, asemenea unor liane, acoperă ca într-o îmbrățișare pereții externi ai monumentului arhitectural. Interiorul e plin de gunoaie prăfuite – cutii de conserve, sticle de bere și de vodkă. Pe pereții murdari sunt câteva inscripții în limba rusă: „Noi suntem ruși!”; „Inimile noastre cer schimbări!”.
Pe timpul URSS, în conac se afla secția de chirurgie a spitalului din Lipcani. După destrămarea Uniunii, spitalul a fost mutat la Briceni, iar conacul a fost lăsat în voia sorții. „După soarta conacului putem vedea cum s-a făcut Furtul Miliardului. Cineva l-a cumpărat pe copeici, apoi a luat un credit consistent pentru renovare. Acea persoană a plecat din țară. Banca și-a revendicat conacul, dar nu l-a putut vinde cu prețul creditului oferit. Într-un final, banca a scăzut prețul și l-a vândut”, explică primarul.
Localnicii tind să creadă unei legende, care spune că acest conacul ar fi fost unit, printr-o rețea de tuneluri subterane, cu biserica ce se află la câteva sute de metri depărtare. Chiar părintele Nicolae, parohul bisericii Sf. Ecaterina, un alt monument arhitectural, aflat vizavi de conac, povestește într-un grai moale ucrainesc legenda tunelurilor: „Moșierul care trăia aici avea o fiică bolnavă. Fața ei era mutilată. El a săpat trei tuneluri: unul spre biserică, unul spre centrul orașului și altul enorm, care ducea în România. A făcut-o pentru fiică-sa, să o protejeze de ochii lumii”. Nimeni însă nu a văzut aceste tuneluri.
Misterul conacului și tunelurilor îl dezleagă Andrei Babii, un istoric din Lipcani, absolvent al Universității „Ion Creangă” din Chișinău și care acum lucrează la vamă – vorbe, dar niciun fapt. Andrei a cercetat conacul și biserica, și nu a găsit niciun tunel. Dar nu lipsa tunelurilor îl întristează: „Mă uit la acest conac și mă întreb – cine suntem noi? La începutul secolului XIX, Lipcaniul se afla în proprietatea moșierei Ecaterinei Rosetti-Roznovanu. Boieroaica a construit două conace, unul la Iași și altul la Lipcani. Conacul de la Iași găzduiește primăria orașului, iar al nostru e o dărâmătură”.
Editare – Olga Ceaglei
Foto – Mihail Călărășan