Vitalina SimerețchiiSandu și Daniel, doi copii de vreo șapte ani, pândesc de pe o ulicioară îngustă o ceată de băieți zgomotoși, costumați în fuste colorate, pufoaice militare și cu fețele ascunse sub măști hidoase.
E Crăciunul, iar la Drepcăuți, un sat din raionul Briceni, aflat la peste 250 de kilometri de capitală și la cinci de vama moldo-ucraineană „Criva-Mămăliga”, au loc tradiții pe care localnicii încearcă să le păstreze și să le transmită noilor generații: Capra, Căluții, Plugușorul, Colinde.
Cei șapte jucători, cu vârstele cuprinse între 15-20 de ani, lasă în urma lor o vale și un deal, trec pe lângă Casa de Cultură, apropiindu-se de centrul satului. În tot acest timp, saltă haotic chiar prin mijlocul șoselei care taie satul în două. Cară după ei o boxă portabilă. Muzica, acompaniată cu pocnete de bici, răsună nedeslușit. Un băiat e costumat în capră, altul în medic, iar ceilalți în polițist, babă, moșneag, cumpărător și vânzător. Băieții mărturisesc că și-au confecționat costumele individual, numai la cel al caprei au lucrat împreună.
Peste vreo 10 minute de când ceata de băieți și-a făcut apariția pe drumul central, se zărește o mașină. Tinerii nu se grăbesc să facă loc automobilului. Șoferul e pus în situație. Nu are de ales și frânează brusc, practic atingându-le genunchii cu botul mașinii. Cei șapte o înconjoară, îi șterg capota și farurile cu mișcări largi rupte dintr-un dans săltăreț.
După câteva clipe, își aruncă câte o privire, prin care dau de înțeles unul altuia că acum e momentul.
„Ța-ța-ța, căpriță ța,
Nu te da, nu te lăsa,
Ța, căpriță de la munte
Cu steluță alba-n frunte”, cântă ceata în jurul caprei.
„Nimeni nu trebuie să-și uite replicile, iar cuvintele trebuie să fie pronunțate clar, răspicat și cu suflet, ca să ajungă și la cei aflați în mașină”, ne spune un băiat din ceată.
Cei din mașină au întredeschis geamurile de câteva degete și au scos telefoanele să imortalizeze momentul. Povestesc că sunt din satul vecin și revăd cu bucurie, în fiecare an, această tradiție, iar cândva, în tinerețe, au jucat și ei aceste roluri în scenete similare.
„Tare interesant ați făcut anul ăsta, maladeț!”, spune șoferul mașinii, cu zâmbetul până la urechi. Scoate pe geam o bancnotă de 50 de lei, apoi claxonează lung și pornește la drum, petrecându-i cu privirea.
Ceata repetă scena și cu o altă mașină, apoi cu un microbuz de rută.
– Moare capra!, exclamă medicul grupului.
– Să moară, că n-am ruble să vă dau!, spune șoferul microbuzului, rupând-o din loc.
Capra este una dintre cele mai vechi tradiții din Republica Moldova, care are loc atât de Crăciun, cât și de Anul Nou, ne spun participanții. Alexandru, liderul cetei, care are și rolul caprei, ne-a explicat că, de regulă, cei care merg cu Capra sunt băieți tineri. pregătesc din timp sceneta tradițională, relatând povestea unui moșneag care încearcă să-și vândă capra unui negustor. Capra, însă, nu este una docilă și se avântă să-și muște noul stăpân, iar acesta o imobilizează la pământ. Ceilalți participanți ai scenetei îi cântă, pentru a o face să-și revină.
De-a lungul drumului, sătenii, de la mic la mare, ies din case. Cei mai bătrâni stau rezemați de porțile vopsite în verde sau albastru, iar cei micuți merg tiptil din urma cetei, rezumând abia șoptit cele văzute.
Scââârț, se aude poarta Dariei Danilovna, o femeie de 90 de ani care a acceptat să primească ceata la ea în ogradă.
„Nu prea văd, nu prea mai aud, dar ies la poartă în fiecare an și mă bucur de dânșii. Eu când eram de seama lor, nu eram așa bucuroasă, aveam o viață grea și nu mă gândeam cât de frumoasă îi tradiția și că trebuie de-o dus mai departe”, mărturisește femeia cu emoție în glas.
Bătrâna își aduce aminte că, pe vremea ei, de sărbători, ieșeau câte 10 astfel de cete, care concurau între ele, iar fiecare se străduia să aibă cele mai frumoase costume și să recite cât mai bine. Astăzi, satul mai numără vreo trei sau patru cete, oftează femeia. Chiar și așa, Daria Danilovna se bucură că puținul tineret rămas în sat continuă să facă asta în fiecare an.
Peste vreo oră de cutreierat case, cei șapte tineri au făcut un mic popas la unul dintre cele mai populare baruri de odinioară – „Mugurel”. După ce au ronțăit te miri ce, îmbracă capra în cojocul mițos și merg mai departe, fiind urmăriți de picii Sandu și Daniel, roșii ca niște sfecle de frig.
Băieții au ieșit iarăși pe șoseaua centrală. Din urma lor răsună muzică vie de la o altă ceată cu vârste mai mari, în frunte cu un acordeonist și un toboșar. Sunt altfel costumați și cu personaje diferite de prima ceată. În componența lor sunt patru cai roșii, împodobiți cu tot felul de zorzoane colorate și strălucitoare, care merg sprinten pe tonul dat de cei doi muzicieni.
Alexandru, unul dintre muzicienii cetei, spune că merge în fiecare an cu căluții, „încă din 1998”. Înaintea lui, asta a făcut și tatăl, și bunicul său. Costumele și le-au confecționat singuri, deși, cu ani buni în urmă, obișnuiau să le mai împrumute din satele vecine sau de prin Cernăuți.
Caii sunt urmați de doi tineri îmbrăcați în costume cu elemente naționale, iar alții doi joacă rolul unei babe și a unui moșneag, abordând mașinile de pe stradă. Traseul lor este același – de la intrarea în sat, pe șosea, până în celălalt capăt de sat, mergând din casă-n casă.
„Aiștea îs blatnâe (șmecheri – n.r.), o să se ducă numai la casele care au bani”, se șușotesc două femei, care au ieșit, împreună cu alți săteni, să-i privească. S-au pripășit cu toții în fața porții celei mai noi și arătoase case din sat, care aparține unui lider local.
Odată acceptați de gazdă și intrați în ogradă, cei patru căluți se aranjează într-o linie și așteaptă semnalul de start. Cu o mișcare aprobatoare din cap, muzicienii încep să cânte sincronizat, iar caii se rotesc săltăreț pe ritmul muzicii.
„Hop-șa!”, exclamă căluții la fiecare accent ritmic, tapetând cu picioarele pământul înmuiat de ploaie. Baba, moșneagul și cei îmbrăcați în ii invită gazda la o horă, iar pe fata cea mare – la un dans în doi.
„Hai, cine-i acolo cu torba?”, întreabă stăpânul casei, remunerând ceata cu dulciuri, bani și cu câte-un 50 de grame în „stopcă”.
Între timp, sătenii adunați la poartă privesc cu multă curiozitate și interes jocul. Bătrânii povestesc că aceste tradiții există „de când eram iac-așă-ia”, arată o bătrânică cu mâna de la pământ și până la genunchi.
Grupul format din 10 bărbați își continuă drumul, pierzându-se pe una dintre ulicioarele înguste peste care nămolul se întinde negru și lucios.
„Cu COVID-ul ăsta nu i-am mai văzut de vreo trei ani și eram tare tristă că nu vine nimeni la mine. Pregăteam și colăcei, și hulubași, și un tălgerel cu bomboane. Mă gândeam că nu vor mai veni nici de acum încolo, că știu că-s mai puțini”, spune o altă bătrână, în timp ce căluții se dezlănțuie la ea în ogradă.
Pe timpuri, își amintește o săteancă, au avut și o tradiție pe care o numeau „Malanca” – tinerii îmbrăcau haine de culoare închisă și mergeau pe la casele fetelor nemăritate din sat și le cântau la fereastre.
Potrivit etnologei Raisei Osadci, pe lângă babă și moșneag – personaje care reprezintă anul vechi, personajul principal în „Malanca” este mireasa, jucată de un flăcău. „Malanca face parte din categoria de alaiuri a teatrului popular și, conform tradiției, se practică în ajunul Anului Nou”.
Osadci explică dispariția unor tradiții prin faptul că, în perioada sovietică, ele au fost în dizgrație, iar revigorarea lor nu e o sarcină tocmai ușoară. „Este important să ne păstrăm tradițiile, dar nu oricum, ci învățând să distingem ce este autentic și ce nu, pentru a nu ne modifica percepția asupra personalității noastre etnice și a culturii neamului nostru”, atenționează etnologa.
Deși „Malanca” nu se mai practică în Drepcăuți de multă vreme, unele elemente din aceasta se regăsesc și în tradițiile de azi.
Din ograda unei alte case răsună o altă ceată, poreclită și „muzicanții satului”. E formată din cinci muzicanți: trei trompetiști, un toboșar și un acordeonist. Acestora li se alătură și două personaje tradiționale – polițistul și baba. La fel, ceata din șapte persoane merge din casă în casă, jucând și cântând oamenilor.
Mihail, acordeonistul formației, este cel mai în vârstă dintre ei. Are peste 60 de ani. Spune că merge prin sat „cu muzica” de vreo 15 ani. Mărturisește că străbate pe jos cătunul în lung și-n lat, chiar dacă nu-i ușor la vârsta lui. O face dintr-un singur motiv – „așa-i tradiția, că-i odată-n an și că ne bucurăm, astfel, de sărbătorile de iarnă”.
Iulius, tânărul care are rolul polițistului, zice cu mândrie că, de când a mai crescut, a fost inclus în ceată. Când era mai mic, mergea cu uratul. Pe-atunci doar visa să facă parte din vreo ceată.
Cel mai vorbăreț din ceata „muzicanților satului” este Denis. Povestește că abia dimineața a ajuns în sat, după două zile de mers din Franța, unde lucrează de mai mulți ani. Denis spune că, în pofida oboselii, a ieșit cu vechii lui prieteni pentru a continua tradiția, dar și pentru că, în aceste timpuri grele, caută să-și creeze singur mici bucurii.
Spre amurg, toți devin mai tăcuți, glumesc mai puțin. E din cauza oboselii, recunosc jucătorii. Stropiți de noroi până la genunchi, își continua drumul prin glod, cântând din casă-n casă. Cerul a început să capete o culoare roșiatică, vestind apusul zilei de Crăciun.
Rând pe rând, toate cele trei cete au trecut pe la magazinul din centrul satului, servind un pahar de tărie, „după o zi lungă, obositoare, dar frumoasă”.
– Deodată credeam că nu o să ajungă până aici și că nu vor fi atâția în acest an, dar tare ne bucurăm că au venit, spune vânzătoarea magazinului.
– Bea normal! Cu nasul astupat pot și eu, îl probozește un tânăr pe altul, râzând.
Cei doi băiețași, Sandu și Daniel, toată ziua au urmărit scenetele de la distanță . Copiii recunosc că vor și ei să umble cu capra și căluții, dar încă-s mici și nu-i ia nimeni în seamă. Așa că, acum, se mulțumesc cu colindatul și cu uratul, împreună cu colegii de clasă.
Spre seară, asta fac și alți copii din sat, care se grupează cârduri și umblă din casă în casă, vestind Nașterea Domnului.
„Ăștia nu răspund. Hai să mergem la casa aceea de peste drum, că se vede că fac focul și înseamnă că-s acasă”, spune o fetiță dintr-un alt grupușor.
Fetele, ajunse la una dintre gospodăriile din vârful dealului, se poziționează în prag și, numărând până la trei, strigă: „Primiți colindătorii?!”
Din casă se aud pași grei și mărunți. În pragul ușii iese Valerii Ivanovici, un bărbat trecut de 75 de ani. Emoționat, bătrânul afirmă că, în vârful dealului, nu au ajuns încă cetele mari. Însă e foarte bucuros că îl colindă măcar copiii. „De câteva zile nu am avut cu cine schimba o vorbă”, oftează moșul.
Întunericul se lasă încet peste sat. Muzică, urături și colinde răsună pe la casele gospodarilor. Cu cât întunericul se îngroașă, din fiecare ceată se pierde câte-un participant, care se retrage pe la casa lui, încât pe la miezul nopții nu mai rămâne nimeni. Iar capra, căluții, „muzicanții satului” și colindătorii se vor aduna din nou la următoarele sărbători de iarnă, promit aceștia.
Foto – Alex Vengher
Editare – Polina Cupcea și Nicolae Cușchevici