Polina Cupcea– Rușii vor să ocupe Ucraina? Rușii?!
Cu ochii ieșiți din orbite și respirația ușor sacadată, fața i se împietrește, corpul i se chircește, iar degetele noduroase zgârie mușamaua înflorată. Clipește încet, rotind ochii prin camera sărăcăcioasă, căutând parcă un refugiu. Vrea să mai întrebe ceva, dar ultimul cuvânt parcă i-a luat graiul: „Rușii?!”. Alături, doar ceasul mai ticăie. În tinda amenajată cu mobilier de bucătărie și un aragaz, muștele bâzâie supărător, frecându-și picioarele subțiri unul de altul, pe niște ouă fierte și decojite.
Deznădăjduit, bătrânul își sprijină privirea pe candela stinsă. Andrei Corlătean îi spune. Locuiește în Cimișlia. E mărunțel și uscățiv, slab ca un țâr și cu mâinile cât niște lopeți. Trei luni în urmă a atins centenarul și se numără printre ultimii 109 de veterani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, și e unicul în tot raionul.
Un hârcâit înfundat îl scoate din toropeală. Tresărind, murmură ca pentru sine: „Războiul e urât. Tare urât. Ia, nebuni, măi!”. Buzele subțiri îi tremură. Își ia ochii de la candelă, înghițind noduri, și îi ridică sus pe perete, spre niște fotografii vechi. Cuiul gol de deasupra, îi schimbă brusc starea. Scrâșnind, începe a sudui răstit: „Eh, cum mi-au luat nepoții unica fotografie cu băieții de pe front și nu mi-au mai adus-o? În fotografie eram toți doisprezece. Mă împăcam bine cu Gheorghe și Vasile. Omănoși mai erau. Soviste nu au [nepoții – n.r.]!”, strigă moșul spre peretele vopsit cu var, apoi se întoarce zâmbind silit.
Amintirile despre război țâșnesc umede de sub pleoapele încrețite. Cearcănele se adâncesc mai tare. „Avem vreo 20 de ani când am mers pe front… Ei, nu eram eu chiar un copil. Arma o puteam ține în mână. Alături de mine lupta un bărbat de 50 de ani. Cam cum îți închipui, cine avea mai mult curaj? Kanecina că cel de 50.” Schițează un surâs amar, închizând ochii. Apoi continuă: „Cel de 20 de ani își obținea curajul, dând peste cap câte 20 de grame de spirt. Și period!”.
Nu l-a întrebat nimeni, cu 80 de ani în urmă, dacă vrea să lupte, dacă e pregătit, dacă e de acord. „Nu aveai încotro, dar nici prin minte să ne treacă să spunem că nu vrem. Pricazul e pricaz. Și nici să fugi de pe front nu puteai. Stalin a dat ordin clar. Cine dezertează, camarazii au voie să-l împuște.”
Mai întâi a făcut o lună de antrenamente la Tiraspol. După, a fost încărcat, alături de alte sute de soldați, în mașini militare și dislocat pe front în formațiunea majoră a Armatei Sovietice – Pervii Beloruskii Front (1BF)
Își aduce aminte că s-au dat lupte grele lângă râul Oder din Polonia, la nord de Küstrin, aflat la mai puțin de 60 de kilometri de Berlin. Deapănă crispat și cu durere în glas momentele de groază: „Apă mare era. Lățimea de trei kilometri. Dacă te nimerea o bombă, acolo te îneca și mureai. Erau răi nemții, dar nici noi nu ne-am lăsat. Jucov, comandantul, striga: Tovarăși, period! Și numai înainte! Foc mare a fost. Război mare a fost. Urât tare a fost. Puțini am scăpat la Oder”.
Tranșeele erau locurile cele mai sigure când se duceau luptele, deși, iarna sau pe timp de ploaie, erau și cele mai neplăcute. „Era frig și noi cu ciubotele pline cu apă.” Acolo, la război, între pereții de pământ, și-a petrecut cam doi ani din viață. „Vai de mâncarea ceea. Cârnați nu ne dădeau”, glumește sarcastic.
Din cauza că tranșeele erau nisipoase, iar țeava armei se umplea mereu cu nisip și se bloca, i-au dat un „avtomat” cu trei discuri a câte 14 patroane, care secera totul în cale. „Nu știu câți nemți am omorât. Nu i-am numărat. Se împușca de la distanță. Dacă scoteai capul din tranșee, ți-l retezau pe loc. Stăteam acolo ca țânțarii. Nemții ceea nu dormeau niciodată. Noaptea, ia ne mai bombardau și împușcau! Iar ziua se mai linișteau. Dar și ziua nu se hodineau. Ei se temeau de noi și noi de ei.”
Se uită la ceasul ascuns sub mâneca cămășii în carouri. Acuș se face 12:00. La această oră, de obicei, i se aduce un borcan cu mâncare caldă de la cantina socială, aflată în subordinea Primăriei Cimișlia. „Cantina socială a fost creată pentru persoanele nevoiașe, copii aflați în dificultate, bătrâni singuratici, așa ca moș Andrei”, ne explică, mai târziu, secretara Consiliului orășenesc, Cristina Pânzari.
Pensionarul se ridică de pe taburet și se îndreaptă spre ieșire. Afară, o grămadă de hulubi scot triluri ca din butoi. Nu departe, două pisici costelive se tologesc sub un butuc de viță de vie, fără să le pese câtuși de puțin de vrăbiile limbute, care țopăie pe ramuri.
Ușa casei pricăjite, vopsită într-un roșu aprins, se deschide. Centenarul răsare în prag, potrivește perdeaua din tuli slinoasă, ca să nu-l năpădească și mai multe muște. Se îndreaptă spre cerdacul de culoarea cojilor de nucă și se lasă într-un scăunel cu spetează. Șoproanele vechi din fața casei par de aceeași vârstă cu moșneagul și gata să se prăbușească. Razele calde de primăvară îi alintă zulufii albi de păr de după pomeții obrajilor osoși, pe care nu i-a ajuns aparatul de ras.
Așteptând cuminte mâncarea, moș Andrei continuă să depene puținele amintiri de pe timpul războiului, care încă îl mai frământă și astăzi. Multe le-a uitat. Însă, ține minte bine gustul fricii și al strășniciei războiului. „E urât războiul. Nu-i bun. Katiușa când împușca, ardeau pădurile. Foc mare mai făcea. Voiau nemții să ne-o fure, dar nu au mai apucat. Dacă nimerea pe mâinile lor, ne coseau. Erau răi.”
Recapitulează traseul bătătorit pe front. După Oder, s-au pornit spre Berlin. A trecut prin sate nemțești. Povestește și acum, uimit, cât de aranjat și ordonat era totul în calea lor. „Păduchioși mai erau nemții, mergeau păduchii pe ei. Ce, era baie ca acum? Dar ca la nemți, nu-i poreadkă la nimeni.”
25 de kilometri îi mai rămăsese până la Berlin și câteva zile până la 9 mai 1945 – ziua în care nemții au capitulat, iar sovieticii au anunțat victoria împotriva Germaniei naziste, când o schijă i-a sfârtecat piciorul stâng. „A trecut prin pulpă și a ieșit pe partea cealaltă. Ciubota era plină cu sânge. Așa am mers.”
Nu a mai ajuns să vadă capitala Germaniei, dar din ce i-au povestit camarazii ulterior, cunoaște că s-au dus cele mai aprige lupte. „Ardea pământul. Pe cei care au luat Berlinul, numai unul Dumnezeu i-a mai văzut. Dacă nu sărea America, erau sa fie nemții biruitori, dar așa am câștigat noi. Bine că am câștigat. Cu nemții era să fie strașnic”, conchide bătrânul, fosăind.
Își face semnul crucii, mulțumind Domnului că a scăpat din ghearele morții doar cu piciorul ciuruit. S-a întors acasă în 1946, după ce a petrecut un an prin spitalele din Polonia și altele din Moscova. A ajuns în cârje la baștină. Casa părintească de pe stradela Ștefan cel Mare din Cimișlia a găsit-o cu doi membri mai puțini și sfâșiați de foame.
„Am fost nouă copii la părinți. Trei frați, printre care și eu, am mers pe front. Cel mai mic dintre noi nu s-a mai întors. A murit la Berlin. Acolo a fost îngropat. Tata a murit, între timp, acasă, de cancer. Când ne-a văzut mama, nu-i venea să creadă că ne-am întors vii. Foame mare a fost”, povestește, scrutând poarta, poate-poate vine și prânzul cald.
Femeia de la cantină socială nu mai apare. A trecut jumătate de oră, iar mațele chiorăie jalnic. Se ridică de pe scaun icnind și se îndreaptă grăbit în casă: „Înfierbântă soarele”. Una dintre pisici, cea gri, i se gudură pe la picioare:
– Fa, Mâțâcă, fa, fugi de aici!
O împinge ușor cu piciorul pe felina leneșă. Trece prin tinda lungă, tămâiată cu mirosuri grele și usturătoare. Ajuns înapoi, în camera care e dormitor și sufragerie deopotrivă, se așează pe patul de lângă fereastră. Pe covorul de pe perete stau aliniate portretele nepoților de la frați și surori, străjuite, într-un colț, de o icoană și un crăciunel uscat, iar, în alt colț, de fotografia mamei sale. „Eu cu soția mea, Anica, nu am avut copii. A murit de cancer săraca. Acum sunt singur. Toți frații au murit. Am rămas doar eu. Dar nu mă plâng. Bodaproste că nu-s la pat și că nu drujesc cu medicul. E bine. Fac umbră pe pământ.”
Habar nu are cum de a ajuns așa sănătos și lucid la 100 de ani. Pare de fier centenarul. Nu a fumat, chiar dacă pe front îi dădeau gratis țigări și nu a băut până să cadă pe jos. Asta ar fi rețeta longevității, crede el. „Moartea să nu o văd, că e urâtă tare și nu mi-i dor deloc de ea”, surâde veteranul.
Zilele moșului sunt trase la indigo. Timpul se scurge între scaunul de-afară din cerdac și cel din casă de lângă pat. Magazinul e și el un punct de reper, dar acolo mai rar ajunge. Se mângâie cu radioul, televizorul, cele două pisici și nepoții, care îi mai trec, din când în când, pragul. „Vine un lucrător social, care îi aduce de la cantina socială, cinci zile pe săptămână, mâncare, dar de două săptămâni e în concediu de boală. Bătrânul e cu caracter. Nu permite la nimeni să-i facă curat. A zis că el trăiește cum vrea. În casă să nu-i intrăm”, spune Margareta Bulat, șefa serviciului Îngrijire Socială la Domiciliu din Cimișlia.
„E ora unu și ele încă nu au venit. Se mai întâmplă să uite să vină”, se scuză fostul soldat pentru chiorăitul mațelor. Ar trage o fugă până la magazin, dar amețește. „O să-mi fac un ceai amuș”, se alină el.
În trecut a lucrat paznic la bancă. Directoarea, „femeie tare bună”, de cum a poposit în Cimișlia, i-a și propus postul. După 35 de ani de muncă, astăzi, ridică pensia, cu tot cu alocația de veteran, de 1.700 de lei. „Bodaproste, nu mă plâng. Mai rău să nu fie.”
Calendarul de pe perete, cu 365 de foițe subțiri ca de gazetă, îi amintește că peste câteva zile e 9 mai. „O să-mi pun juchetul cu medalii și o să mă duc la Monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul orașului să sărbătorim Ziua Eroilor.”
Face o pauză. Își umezește buzele cu limba. Lasă ochii în jos. Calculează ceva în minte. Bolborosește ceva încruntat. Se ridică de pe pat și se îndreaptă spre o ușă de lemn, dosită sub o perdea, ce duce într-o odaie mică. E amenajată cu o garderobă, pe care o ține încuiată. Acolo, ține hainele și lucrurile cele mai de preț. Printre ele, și sacoul albastru, pe care zăngănesc 11 medalii.
Îl îmbracă o singură dată pe an. Acum va fi pentru a 77-a oară. Recent, Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, a confirmat la un post TV că din 2022 parada nu se organizează de 9 mai. Se pot organiza tot felul de mitinguri, evenimente pașnice, comemorarea celor care și-au pierdut viață în cel de-Al Doilea Război Mondial.
,,Ei, dar ce-o să facă paradă pentru un om? Cui trebuie? Înainte eram mulți, erau și multe ruști care au luptat pe front. Acum am rămas numai eu, unicul veteran din Cimișlia”, conchide moșul. Cristina Pânzari, secretara, spune că o să fie doar depuneri de flori și atât. „Domnului Andrei Corlăteanu o să-i dăm o mențiune și 1000 de lei”.
0
În 8 raioane nu a mai rămas în viață niciun veteran
1
În 7 raioane a rămas în viață doar câte un veteran
Se uită la ceas. E trecut de ora 13:00. Tic-Tac. Înghite în sec. Huietul mațelor goale le acoperă pe cele ale ceasornicului. Își netezește burta. Se dezbracă de sacou și, cu mare grijă, îl duce înapoi în camera răcoroasă și întunecată. Târșâind picioarele, ajunge la patul acoperit cu un cearșaf curat. Se așează pe margine, oftând.
„Nu m-aș mai duce pe front niciodată. Războiul e urât.”