Victoria BortăE puţin trecut de ora 7.00. Un băieţel cu piele tuciurie şi păr scurt stă în picioare, dormitând în faţa mamei sale, care se chinuie să-i prindă centura la pantaloni. Îl cheamă Maxim, are şapte ani şi mai are câteva zeci de minute până va păși pentru prima dată pragul şcolii.
În odăița întunecoasă e vraiște. Un fotoliu în care stă înfundat o combină muzicală veche și prăfuită, o canapea cu o plapumă și o pernă care încă păstrează urmele somnului abia plecat, o a doua canapea pe care sunt împrăștiate fundițe, elasticuri și haine.
Alături o fetiţă slabă şi bălaie îmbracă un sarafan indigo peste o bluză albă. Spre deosebire de fratele ei mai mic, Ana-Maria va auzi primul sunet deja pentru a patra oară.
Mama, o femeie josuță, cu părul creț prins coc, îmbrăcată într-un tricou alb mulat pe corp și în blugi, e în continuare concentrată asupra lui Maxim. O cheamă Zina. Are 30 de ani și s-a pomenit singură cu doi copii. Tatăl acestora i-a părăsit acum șase ani.
Cel puțin nu duce grija unui acoperiș deasupra capului, pentru că stă în casa părintească. În rest, copiii „prea mici” nu îi permit încă să aibă un loc de muncă stabil, iar muncile periodice sunt rare și prost plătite. Astfel, pregătirile de școală au fost pentru ea o adevărată provocare.
Noroc că Ana-Maria nu a crescut prea mult și îi vin bine hainele de anul trecut. Nici Maxim nu s-a ales cu haine noi. Pantalonii îi are încă de pe vremea grădiniței, mama doar avuse grijă să le dezdoaie cusătura de jos a cracilor. Vesta e și ea moștenită din anul trecut, iar cămașa albă i-a dăruit-o o vecină. Îi rămăsese de la nişte nepoți deja prea mari pentru ea.
După ce își chitește băiatul, Zina se apucă de cosițele fetei. O așează pe un taburet și îi piaptănă părul care îi cade peste umeri. E cam încâlcit și, de durere, Ana-Maria face nazuri. „Ridică capul”, îi tot strigă femeia. Îi leagă fundițe albe și îi împletește două cosițe, apoi aleargă repede în grădinuța de lângă casă.
Se întoarce cu un mănunchi de gherghine zmeurii pe care le pune pe pat și le desparte, încercând să facă două buchete. „Unde-s trandafirii?!”, întreabă cu reproș Ana-Maria. Femeia dă un telefon și aleargă la o vecină.
Între timp copila aduce un ceainic electric și pune apă la fiert. Pe o masă din verandă aranjează trei cești și varsă în ele conținutul albicios al unor pachețele. „Cafea cu lapte”. Adaugă apă și le lasă să se răcească.
Când Zina intră în casă cu un buchet de trandafiri, Ana-Maria și Maxim deja stau în picioare lângă masă și iau micul dejun. Sorbesc din cafea și îmbucă covrigi.
– Pis, pis, încearcă Ana-Maria să-i ademenească pe cei doi pisici albi care și-au înfipt ghiarele în draperiile din verandă.
– Dă-le, fa, afară. Tu te duci la școală sau te joci cu mâțele, o dojenește mama îi timp ce le aduce buchetele.
– Da’ trandafirii mei unde-s? sare Maxim, privind mănunchiul de gherghine tăiate scurt.
– Da’ ție nu-ți trebu’. Ești mic și ai să te înghimpi, îl consolează femeia.
Copiii pun florile pe masă și continuă să soarbă din băutură.
– Vezi, fă-te tot numai cafea, îl apostrofează mama pe Maxim.
– Numai pe tine te ocărăște, îl tachinează și Ana-Maria. Bei ca o găină. Kurița, kurița (găină – din rus.).
– Mhâmm, se bosumflează Maxim, lăsând capul în jos.
E timpul de plecare. Frații își aduc ghiozdanele mari în verandă și se contrează al cui e mai frumos. Însă mama îi ia la puricat. „Ia’, să văd ce cărți ai aici”, îi zice femeia fetei. „Unde ți-i garafa cu apă?”, o întreabă după ce aruncă câteva priviri prin ghiozdanul violet. „Da’ tu știi poezia?”, ajunge femeia și la Maxim, fără să mai aștepte un răspuns.
Pe la opt și un sfert, înhămați la ghiozdane și înarmați cu flori, copiii ies mândri din curte. Mama lor încuie ușa și îi urmează, ajutându-l pe Maxim să ducă ghiozdanul. În drum spre școală, care durează vreo cinci minute, se unesc cu alți copii și merg împreună. Strada pustie și liniștită de acum o oră se umple de chicotele răsunătoare ale elevilor.
.
* * *
Început de august. Maxim se leagănă împăcat într-un scrânciob improvizat sub un nuc viguros din ogradă. La un moment dat, sora lui iese din casă și vine spre el în fugă. Vrea să-i cedeze locul. „Ana, lasă-mă în pace. Idioato!”, strigă enervat Maxim.
Mama lor iese în curte și îi îndeamnă să se ogoiască, după care intră în verandă și se așează lângă o masă pe care se odihnește un cuptor electric stricat. Alături, o mașină de spălat rufe veche și sleită de puteri se sprijină de perete.
„Se tăvălesc în glod ca purceii și trebuie să le schimb hainele de trei ori pe zi. Trei culmi am de întins și, când spăl, pe toate le umplu”, se plânge femeia.
Și-ar dori o mașină de spălat nouă, dar încă nu i-a venit rândul. Se uită când la lista de rechizite pentru Ana-Maria, când la cea a lui Maxim. Foi albe, mape, caiete, învelitori, plastilină, acuarele, pensule, carioci, creioane… Câte 30 de obiecte necesare pentru noul an școlar sunt enumerate pe cele două liste primite de la școală.
Dacă anterior o singură listă nu o speria prea mult, acum două îi fac „nopțile albe”. „Mă culc seara și mă gândesc: Ce să fac? Cum să fac? De unde să iau [bani]?” Veniturile instabile abia dacă o ajută să acopere cheltuielile pentru mâncare și serviciile comunale.
De regulă lucrează cu ziua în sat sau la o uscătorie de prune din satul vecin. Ar lucra mai mult, dar nu are cine să stea cu copiii, iar singuri încă nu-i dispusă să-i lase. „I-am lăsat o dată cu mama și au dat foc la niște fân. Mai nu au aprins casa. Sunt încă mici. Mă tem pentru ei”, recunoaște femeia.
Cel puțin cât i-a fost mama în viață își mai permitea să iasă la lucru. A fost chiar și în Italia pentru câteva luni. Dar după ce acum un an i-a decedat și ultimul părinte, situația s-a complicat și mai tare. La surori nu poate apela. „Una e în Israel, alta e în Chișinău. Au familiile lor, problemele lor”.
De tatăl copiilor nu mai știe nimic. Și nici nu vrea să știe. „Dacă el nu are nevoie de noi, nici noi nu avem nevoie de el”. Spune că, după ce au locuit cinci ani împreună, „el s-a întors în Rezina și nu a mai dat niciun semn de-atunci”. De vină ar fi fost păhărelul.
Iar acces la ajutorul unic de școlarizare oferit de către primărie familiilor nevoiașe nu a avut. Mai exact, nu poate beneficia de el pentru că ridică lunar un ajutor social de 1.500 de lei. Cu 400 de lei mai puțin decât minimul de existență pentru un copil școlar, conform calculelor Biroului Național de Statistică.
„Comisia a fost la ea. I-am prelungit ajutorul social ca să o susținem să rămână acasă și să întrețină copiii, pentru că nu are cu cine îi lăsa. Nu este tatăl copiilor și clar că de una singură se descurcă greu, dar face față lucrurilor, nu este problematică”, explică Ina David, asistenta socială din localitate.
Zina e mulțumită de sprijinul financiar acordat de autorități, dar recunoaște că acesta nu-i acoperă necesitățile de bază, care se măresc odată cu creșterea copiilor. „Primăvara asta de trei ori i-am luat încălțăminte lui Maxim, pentru că e băiat – se joacă cu mingea și o rupe repede. Acum cu rechizitele iarăși vor fi cheltuieli mari, chiar dacă nu mă sobiresc (nu am de gând – din rus.) să le iau haine noi”.
.
* * *
Până la primul sunet a rămas mai puțin de o săptămână. Maxim și Ana-Maria se trezesc dis-de-dimineață cu zâmbetul pe buze. Merg la Călărași după rechizite. Ies tustrei la marginea satului și prind o mașină de ocazie. După vreo 20 de kilometri coboară la autogara din oraș.
În drum spre un magazin universal, cei doi frați aleargă și tot își arată cu degetul ba spre spre magazinele cu jucării, ba spre un parc cu tobogane, ba spre autobuzele școlare care le ies în cale.
După aproape un kilometru de mers pe jos intră într-o clădire gri, fără nicio inscripție pe frontispiciu, și urcă la etajul doi. Aici se află mai multe secțiuni cu haine pentru maturi și copii, cu rechizite și diverse mărfuri de uz casnic.
Ana-Maria își ancorează privirea pe un rucsac roz, apoi pe unul violet. „Mama, uite cât e de frumoasă geanta asta”, exclamă copila și-și roagă mama să i-o cumpere.
Zina nu cercetează prea mult ofertele și oprește la secțiunea cu ghiozdanul violet. Pe o masă stau aranjate mai multe teancuri cu caiete, creioane, pixuri, carioci. Rechizitele școlare sunt acompaniate de sutiene, chiloți, rochii agățate pe umerașe și chiar capace pentru conserve.
Scoate lista și i-o dă vânzătoarei, o femeie blondă cu părul prins la spate. Aceasta o inspectează și îi arată ce opțiuni are. Dacă Zina își dă acordul, le pune într-o parte. Încet-încet se formează două teancuri cu rechizite – unul pentru fată, altul pentru băiat.
Femeia acceptă în mare parte toate rechizitele pe care le aleg copiii, dar dacă vânzătoarea îi propune ceva mai ieftin, atunci merge cu ele. Când ajung la capătul listei și fac socotelile – 1.130 de lei. Aproape toți banii cu care a venit la cumpărături. Dintre ei, 1.000 i-a împrumutat de la soră, iar restul i-a adunat după ce a lucrat cu ziua la scos cartofi.
Dar n-are încotro. Scoate banii și plătește. În portmoneu îi mai rămâne 50 de lei.
Ana-Maria ia o sacoșă, Zina pe celelalte trei și ies afară în grabă. „Nu stau mult prin magazine c-apoi ei vor de toate. Dacă ai bani, poți să te mai învârtești, dar dacă nu…”.
În drum spre autogară copiii insistă să meargă la tobogane. Femeia cedează ușor și merg inițial să lase pungile la o vecină din sat care lucrează în Călărași.
În parc Maxim și Ana-Maria aleargă voioși de la un tobogan la altul, mai intră în vorbă și cu ceilalți copii care se joacă pe teren. Când se plictisește, băiatul spune că vrea la piscină și arată spre un bazin mic din parc. „Nu se poate. Hai, acasă”, îl apostrofează femeia. Maxim nu se dă bătut și mai insistă de câteva ori, dar fără niciun rezultat.
Pornesc tustrei în liniște. Băiatul nu se ogoiește și încearcă să obțină deja o jucărie. „Mama, îmi cumperi chistol?! Dacă nu am fost la piscină, hai să-mi cumperi un chistol”. Zina încearcă să-l evite, dar se vede nevoită să-i spune că nu mai are bani.
Maxim parcă n-o aude și bombănește în continuare supărat. „Vreau un chistol. Hai să-mi cumperi chistol”.
.
* * *
În fața gimnaziului se află doar polițistul din sat. Elevii tot vin încetișor, dar merg mai întâi prin clasele lor. Majoritatea au cămăși albe și pantaloni sau fuste indigo. Zina îl conduce pe Maxim într-o sală din capătul primului etaj. Maxim ia loc într-o bancă, iar mama sa îi face poze cu telefonul.
Câteva minute mai târziu elevii sunt scoși în fața școlii. Cei dintr-a noua îi conduc pe boboci de mânuță la locul lor. În spatele picilor stau emoționați părinții.
Directorul adjunct dă startul evenimentului cu un cuvânt de salut. E urmat de reprezentanți raionali, primara satului, preotul și câțiva profesori. Discursurile țin cam o jumătate de oră.
La final, elevii din clasa I-a, 15 la număr, spun poezii. Maxim încheie recitalul cu o strofă despre școală. Stă drept ca un soldat, cu mâinile strâns lipite de corp și privirea ațintită înainte. Ca și în cazul colegilor, învățătoarea e în spatele lui și urmărește pe o foaie corectitudinea versurilor.
Apoi absolvenții le dăruiesc bobocilor Abecedare. Urmează tradiționalul cerc făcut de doi pici pe spatele a doi băieți dintr-a IX-a și clinchetul unui clopoțel vechi și greoi care dă startul la flori. Elevii se îmbulzesc și fac rând să-și felicite profesorii, după care o zbughesc în clase.
Maxim își cunoaște colegii încă de la grădiniță, așa că se simte în largul său, iar în pauze aleargă toți împreună prin fața școlii.
Pe la 12.00, când sunetul anunță sfârșitul ultimei lecții din prima zi de școală, Zina așteaptă deja în curte. A venit să-și ia copiii acasă, ca să nu rătăcească pe drumuri.
Îl întâmpină pe Maxim și, nerăbdătoare, îl întreabă cum a fost. Băiatul refuză să-i răspundă. În schimb învățătoarea zice că a fost activ. „A recitat o poezie de la grădiniță. A numărat până la zece și înapoi. Litere câteva cunoaște. A fost bine”.
Dar Zina nu se lasă și insistă. Vrea să știe dacă i-a plăcut la școală. „Nu știu”, răspunde Maxim dezorientat și o ia înainte spre casă.