Tânărul care s-a dus la romi

În Ursari – un sat fără primărie, școală, grădiniță și nici magazin, aflat la 14 kilometri de orașul Călărași, Lilian Merla – un tânăr brunet de 21 de ani, este mediator comunitar. Adică, e persoana care are grijă ca cei peste 300 de săteni, în mare parte de etnie romă, să aibă acces la educație, sănătate sau alte beneficii sociale. Pe unii îi anunță: „Trebu’ de mers la școală”. Pe alții: „Hai să te vaccinezi” sau „Ți-am găsit ceva de lucru”.   

.

De mai bine de un an, tânărul a devenit puntea de legătură dintre sătenii lângă care a crescut și instituțiile statului, în special cele de nivel local, cum ar fi primăria comunei Buda, din care face parte și Ursari. 

Adesea, comunitățile rome sunt mai închise și dialogul dintre ei și autorități nu este mereu constructiv. „Nu iese comunicarea”, explică mediatorul. 

Lilian vorbește din propria experiență. S-a născut într-o familie mixtă: mama – moldoveancă și tata – rom. A crescut, cunoscând tradițiile romilor, cultura și problemele lor de la rădăcini. 

Nu în zadar, mediatorul e un reprezentant școlit al comunității, pe care ei simt că pot conta. „Romii au mai mare încredere în romi. Dacă îi spune un rom că: „Vreau să te ajut”, dar ceva nu-i așa, el o să înțeleagă mai ușor. Dar dacă un moldovean îi spune asta, el se gândește: „Vrea să mă amăgească”. Pe mine oamenii mă cunosc, au încredere în mine”, spune Lilian.

Între meseria de tencuitor, pe care a învățat-o la Școala Profesională din Călărași, prelucratul pământului și grija bunelului și a fratelui său mai mic, Lilian a fost adesea asaltat de localnici. Veneau la el când „nu funcționa telefonul”, când „trebuia de instalat Windows-ul” sau „de conectat la Internet”. 

Așa că, în 2020, și-a zis că, dacă tot îi place să ajute oamenii, de ce să nu-și depună dosarul la concursul pentru funcția de mediator comunitar.

„La început mi-a fost greu. Cu timpul, eu singur m-am învățat. M-am dus la romi, le spuneam că, dacă ceva nu cunosc, să se adreseze la mine. Dacă ei nu pot să scrie niște hârtii, eu îi ajut să scrie hârtiile șelea. Trebuie de le explicat în limba lor. Că dacă nu le explici normal, ca să înțeleagă, ei nu fac ce trebuie.” 

Decizia lui a venit la șase ani de când primul mediator comunitar și-a făcut apariția la ei în sat și la șapte ani de când a fost instituit oficial serviciul de mediator comunitar în Republica Moldova, urmând ca munca lor să fie remunerată de stat, apoi de autoritățile locale. 

Lipsa polițelor de asigurare, a actelor de identitate, rata mică de vaccinare, de frecventare a grădinițelor și școlilor, și de angajare în câmpul muncii erau doar câteva dintre provocările comunităților rome care cereau iminent rezolvare. Guvernul promitea atunci, în Planul de acțiuni pentru anii 2011-2015, să angajeze câte un mediator comunitar în 44 de localități ale țării, acolo unde numărul romilor constituie cel puțin 30% din totalul populației. 

Dacă în perioada 2013-2015, în toată țara activau 32 de mediatori, în 2021, s-a ajuns la 41, concretizează Valeriu Căldăraru, directorul executiv al Asociației Naționale a Mediatorilor Comunitari. 

Funcția de mediator comunitar mai este necesară pentru că mulți romi migrează din sat în sat și prin mediator se face legătura cu raioanele, satele și le dăm de urmă, explică primara comunei, Tatiana Timofti. „Unii nu știu carte și mediatorul îi ajută la completarea anchetelor sociale sau să le citească scrisorile de la oficiul poștal”. 

Odată cu apariția mediatorului comunitar în Ursari, rata de școlarizare a crescut. În prezent, toți romii din localitate au acte de identitate, continuă primara, iar 131 dintre ei dețin și polițe de asigurare, confirmă Liuba Iurcu, asistenta medicală a comunei. 

Într-o dimineață însorită de aprilie, Lilian adună 11 săteni, în mare parte șomeri, cu un: „Mergem să facem curat la intrare în sat” insistent. Pentru ajutorul social de 2-4 mii de lei, oamenii trebuie să muncească în folosul comunității până la 30 de ore lunar. „În caz contrar, dacă ei nu vor să iasă la orele date, noi facem un demers către asistența socială și îi întrerupe ajutorul social și altădată nu-l mai primește. Nu au fost așa cazuri, că noi am avut de fiecare dată soviste”, precizează mediatorul. 

Sunt nouă femei înarmate cu greble, mănuși și chibrituri și doi bărbați cu topoare proptite pe umăr. Merg târând picioarele alene pe ulița satului. Se freacă la ochi, căscând, se mai întind ducându-și mâinile prin părți ca niște păsări ce stau să-și ia zborul. Trec pe lângă stația de la intrarea în sat – o construcție de beton, de un roz murdar, și se lasă în vale, pe o pajiște verde, împânzită de gunoaie și buruieni uscate. 

Elena Zorilă, o femeia de 47 de ani, își pune o pereche de mănuși de cauciuc, apucă de tulpini buruienile și trage de ele fără milă.

– Lilian, dar tu știi precis că o să primim amu’ socialul? întreabă îngrijorată femeia, ștergându-și fruntea cu dosul palmei. 

– Mie lista mi-o dat-o și înseamnă că o să primiți, o liniștește el. 

Elena este asistată social pentru că îngrijește de bunica ei de 84 de ani. Bătrâna, care a crescut-o de la doi ani, și-a pierdut vederea și e mai mult imobilizată la pat. Pentru că trebuie să fie mai mereu lângă ea „să o ajute să se ridice și să-i fie sprijin când încearcă să facă pași”, femeia merge mai rar să câștige un ban din munca de zilier. 

Pe lângă salariul de asistentă a bunicii, pe care-l primește de vreo cinci ani, și o vacă, care a vândut-o acum câțiva ani, lucratul pământului a ajutat-o să-și câștige pâinea de când se ține minte. După opt clase, a ajuns ba-n Ucraina la cules mere, ba-n Rusia la prășit sfeclă, ba la Buda cu 200 de lei ziua la pus răsad, cules ardei și vânătă. 

Pentru că rămâne țintuită alături de bunică mai des decât de pământ, spune că cei peste două mii de lei lunar sunt prea puțini pentru ea, bătrână și cei trei copii.

 Locuiesc toți cinci într-o cameră cu „o ușă veche prin care trece frigul”. „Fata iaca doarme cu bunica pe pat. Seara tre’ să aștepți să adoarmă băieții, că-s tot mari, ca să te schimbi și să te speli.” Când, iarna asta, mediatorul comunitar le-a adus cam vreun cub de lemne, ajutor de la o organizație străină, parcă i s-a luat o piatră de pe suflet: „Aveam puține lemne și ne-am bucurat”. 

Nu departe, după fiecare pungă, hârtie, sticlă de plastic pe care o aruncă într-o movilă, Maria Parapir, o femeie îndemânatică, dar iute la mânie, îl caută cu privirea pe Lilian și-l tot cicălește: „Da ce noi pentru ajutorul social trebu’ să strângem din urma la toți?”. Lilian îi zâmbește cuminte, ridică din umeri și revine cu mâinile la piept peste puloverul alb cu replica: „Tot voi l-ați aruncat”. 

Femeia ridică din sprâncene, își șterge nasul, apoi se scarpină la ceafă, aruncându-i câteva fraze în limba romani. 

Mariei Parapir și fiicei sale Nina, mediatorul le-a explicat cum pot să obțină ajutorul social. „Băiatul Mariei era pus la evidență la ea în casă și i-am spus că dacă băiatul trăiește în altă casă, să se ducă să se pună acolo cu titlu aparte, că face familie aparte, și tu rămâi cu bărbatul, și voi vă puneți la birjă, și vă faceți ușor așa… Și le-am făcut socialul”. 

Și e Aliona și Marin Parapir, o altă familie cu același nume, care locuiesc în ultima casă din sat cu cei șase copii, Lilian i-a instruit ce trebuie să facă pentru a beneficia de ajutorul social care li se cuvine. Femeia își amintește perioada când în sat nu era nici pomină de mediator comunitar: „Iaca amu dacă este ceva la primărie, Lilian vine și ne spune. Atunci nu știam nimic ce se întâmplă. Acum suntem la curent cu tot”. 

Între timp, o mașină oprește pe marginea drumului. Coboară Tatiana Timofti, primara din comuna Buda, scoțând niște pungi cu var:

– Hai, luați-vă căldări și perii și veniți la dat cu var! le spune primara. 

– Eu mă duc să văd ce face băiatul că a rămas singur, răspunde iute Nina, o  femeie subțire de 28 de ani și se face nevăzută pe o uliță în deal. 

– Ei, da’ eu am căldare, da’i mare, e grea, zice Maria, care locuiește chiar în fața stației. 

– Și perie are și căldare, dar nu vrea, o sfredelește primara cu privirea.

Maria merge chicotind să-și caute o găleată. În timp ce intră în curte, își salută vecina – o vârstnică ce urmărește prin gratiile porții agitația din stradă. „Tanti Maria, dacă te mai duci odată să duci gunoiul acolo, ap’ să ții minte că îți pun amendă”, îi stabilește primara ultimatum bătrânei.

O parte dintre săteni rămân să grebleze, alta să dea cu var copacii, să măture stația și să repare acoperișul care curge de o vreme cu o bucată de ruberoid cumpărată de primărie. Lucrările se termină în scurt timp, până aproape de ora 14:00.

Mulțumit că terminase treburile prin sat, Lilian trage în fugă pe-acasă. Mănâncă un fel de supă de urzici, se urcă în mașină și se îndreaptă la primărie. Ajuns în biroul larg cu geamuri mari și înalte, se lasă în scaunul din fața uneia dintre cele trei mese, aranjate de-a lungul pereților. 

Ziua de muncă încă nu s-a sfârșit.