Liliana BotnariucMagdalena Boța s-a născut acasă, într-o odaie strâmtă, la lumina fumegândă a opaițului. Era sfârșit de noiembrie rece, la doi ani de la Independență. A făcut primii pași în aceeași casă sărăcăcioasă din Strășeni, un oraș situat la 30 de kilometri de capitală, alături de bunicul, mama, sora și doi frați mai mari.
De tatăl său își amintește ca prin ceață. Știe că nu prea muncea. „Da’ nici nu era de lucru în oraș.” Mama ei, Valentina, vindea uneori în piață semințe de floarea-soarelui, țigări la bucată, bomboane sau gume de mestecat. Câștiga, însă, mult prea puțin ca să hrănească șapte guri. Pensia bunicului, deși destul de mică, era cam singura sursă oficială de venit a familiei.
Erau atât de săraci încât, atunci când a murit bunicul, au hotărât să vândă casa din centrul orașului ca să cumpere un sicriu, pomeni și ce mai trebuia pentru înmormântare. S-au mutat cu chirie într-o locuință veche și modestă cu pereți scorojiți din „fundătură”.
În zilele în care mama ei nu câștiga mai nimic din vânzare, iar Magda nu găsea nici firimitură de pâine în casă, „mă trimitea să fac bani. Zicea: Du-te și cere de la oameni. Și eu mă duceam”.
Prima oară când a mers la cerșit avea vreo șapte ani. Era o mână de copil. Ieșea din curte bălăbănindu-și mâinile slăbănoage până la piață. Trecea de la gheretă la gheretă umil, cu ochii mici căprui privind în jos, rugându-i pe vânzători cu vocea moale: „Gheaghi, dă-mi, te rog, o pătlăgică să mănânc”, „Cheochi, dă-mi, te rog, un pepene”, „Dă-mi, te rog, un cartof”.
Oamenilor li se făceau milă de copilul flămând cu mâna întinsă. O mătușă îi dădea o roșie, alta un cartof sau un morcov și în câteva ore aduna o pungă cu legume. „Eu mă duceam de dimineață, făceam de-o mâncare și toată ziua stăteam acasă. Și deam’ mama făcea o zeamă și ne hrănea pe toți. Dacă nu aduceam, nu mâncam. Dacă aduceam, mâncam”.
Mai târziu, Magda ieșea la cerșit aproape zilnic, fără să i se mai spună. „Mă duceam prin baruri, autobuze, la gară, pe drum.” Începuse să perceapă cerșitul ca pe ceva obișnuit. „Cerșeam și eu, și fratele meu, și alți copii. Mama nu ieșea la cerșit niciodată. Eu nu puteam să cer ceva de la dânsa sau să-i zic ceva. Cum să ceri să-ți cumpere ceva dacă vezi că-i vai de capul ei? Da’ ce aveam să fac? Să mor de foame?”
Cerșitul nu era singurul ei mijloc de supraviețuire. În zilele fără zăpadă sau ploi, răscolea cu fratele ei prin gunoaie după metal pe care-l vindeau cu 50 de bani kilogramul. „Ajungeam acasă seara cu mâinile murdare.”
Mai ajuta localnici din oraș să strângă frunze și să ducă gunoiul. „Îmi dădeau câte 10-20 de lei.” De banii primiți cumpăra în primul rând pâine, apoi un fel de prăjituri cu alune. „Ele îs cam scumpe, dar așa de tare îmi plac. Și amu’ nu m-aș da în lături.” Și, mai rar, în zilele în care câștiga ceva mai mulți bănuți, se alinta cu o pulpă afumată. „O mâncam pe loc, chiar acolo în stație.”
„Eu i-am crescut pe dânșii, nu ei pe mine, pe mama și pe toți. Eu cumpăram mâncare, nu-i dădeam banii [din cerșit] mamei că eu tot îs hâtră. Dar dacă nu cumpăram țigări, văleu ce bătaie mâncam.”
Din cauza lipsurilor, toți patru copii au ajuns la internat. Frații mai mari Agutera și Petru – la Târnova, raionul Dondușeni. Magda și fratele ei cu doi ani mai mare, Artur – la 150 kilometri distanță, la școala-internat din satul Văscăuți, raionul Florești. „Acolo nu ne obijduiau deloc. Hrăneau de 4-5 ori pe zi, dădeau și bulociki (chifle – din rusă) și soc (suc – n.r.). Veneau americani, veneau sponsori. Era foarte bine.”
I-a rămas întipărită în memorie ziua în care a primit o păpușă cu părul lung, creț și o mână ruptă, din niște ajutoare de peste hotare. Era prima ei păpușă. Dormea cu ea și o tot cără oriunde mergea, până într-o zi în care colegele de internat i-au aruncat-o. „Și eu așa de tare am plâns, pentru că americanii care ne-au dat jucăriile au venit iar și o întrebat unde-i păpușa și eu mă temeam ca ei o să creadă că n-am avut grijă de dânsa. Am rugat pe cineva să le traducă că mi-o aruncat-o și ei o început a plânge cu mine…”
Magda a revenit acasă când a decedat tatăl ei. Nu a durat mult și la începutul clasei a VI-a a ajuns tot la internat, însă, de această dată la cel din Strășeni. Internatul era școală și casă pentru vreo 200 de copii din toată țara.
Fetele se fereau de Magda pentru că era „smolită și altfel”, iar într-o zi au vrut să-i arunce hainele. A venit plângând la diriginta sa, Ana Bălățel. „Erau parșive fetele față de Magdalena. Nu era primită ca toți ceilalți. Și ea de asta cam suferea”, povestește fosta dirigintă.
Într-un an, de Paștele Blajinilor, Magda a încercat să rezolve conflictul. A cerut voie să iasă măcar pe o oră afară din internat. La început, profesorilor le era frică să o lase, apoi s-au gândit că fata-i de pe loc, născută în Strășeni și cu mama nu departe, și i-au permis.
În scurt timp, Magda a revenit cu o pungă plină cu roșii, castraveți și dulciuri. Le-a servit pe colegele de cameră. „Ea era foarte bună și niciodată nu ținea cont de răutăți”, își amintește diriginta.
La sfârșitul zilei i-a întins un pachet mic și profesoarei, mulțumindu-i că i-a permis să iasă din internat. „Ea era așa de bucuroasă și părea împlinită. Momentul cela m-a făcut s-o țin minte. Atât bun simț și omenie era în ea.”
Magda nici nu-și mai amintește despre asta. Îi revine în minte, însă, momentul în care s-a apropiat de ea un bărbat trecut de 40 și i-a zis: „Dă-mi te rog patru lei să-mi iau o pâine”. Și Magda i-a dat din puținul pe care îl avea. „El o zâmbit și mi-o spus că-s bună la inimă. Mi-o cumpărat iogurturi (iaurturi – din rusă) și pe urmă am văzut că avea și mașină.” De fiecare dată când o mai zărea prin piață îi dădea câte cinci lei.
Maria Zubco, fosta directoare-adjunctă spune că Magda ar fi putut să nu cerșească pentru că la internat copiii erau hrăniți bine. Li se dădeau haine și ce mai trebuie ca să învețe. „Dar știți cum îi la romi, la dânșii cerutul e o normalitate.”
Magda încerca să-și realizeze singură visele și, pentru asta, combina cerșitul cu munca. Pentru că își dorea un telefon, a mers vreo trei săptămâni cu fratele ei la cules de nuci verzi. Le curăța și vindea miezul la păhar. „Mi-am luat un telefon Nokia, care cânta tare, cu 1200 de lei. 150 de lei m-a costat încărcătorul. Da’ nu știu cum, mi l-o furat. Am dat la miliție și l-o găsit.”
La un moment data, Magda putea fi văzută mai mult în cercurile băieților, alături de fratele ei. S-a apucat de fumat. I-a recunoscut dirigintei că la ea în familie s-a fumat mereu, că și ea fumează de mică și că nu poate să se mai lase.
Nu părea interesată de lecțiile la care nu-și găsea locul, nici la orele de baschet, fluier sau fanfară. Programul de la internat cu trezirea la 7:00, masa la 8:00, orele, prânzul, meditațiile de la ora 17:00 și culcarea la 21:00 devenea tot mai greu de respectat. Când la una dintre ore, fosta dirigintă s-a apropiat cu o carte de povești ca să citească împreună, după câteva încercări, Magda s-a lăsat păgubașă, spunându-i: „Of, nu-mi place mie să învăț”.
Magda scria cu greu și nu știa să citească nici în clasa a VIII-a. Fosta dirigintă e convinsă că dacă s-ar fi ocupat cu ea la timpul potrivit și acasă și la școală, lucrurile s-ar fi aranjat diferit pentru ea. „Ea să fi avut un stăpân, o mamă…, pe Magda se putea de schimbat. Eu chiar m-am atașat de ea și încercam, ca o mamă, să o ajut, dar ceilalți [profesori] nu prea o apropiau.”
Devenea curioasă doar atunci când se organizau diferite evenimente festive și putea să se facă remarcată, lucrând fizic, ajutând la aranjatul sălii: tăiat foi, lipit pe pereți și alte lucruri migăloase.
La o vreme, după lecții, mergea acasă. Locuința era la fel de sărăcăcioasă ca și înainte. „Țin minte cum îmi făceam lecțiile la lumina opaițului, adormeam și îmi ardeam capetele părului din față.”
În zilele în care nu apărea deloc la școală, profesorii erau nevoiți să o caute. Diriginta venea în primul rând la ei acasă. „Mama lor zicea că-i este greu, n-are cu ce să-i crească. N-am văzut-o să vină o dată la școală să se intereseze de copii, cum învață.”
Când nu era de găsit prin Strășeni, anunțau poliția. Atunci Magda și fratele ei mergeau la cerșit pe străzile Chișinăului. Când îi prindea poliția, profesorii erau sunați să vina să-i ia de la Centrul de Plasament, își amintește Aliona Șimcic, ofițeră la Inspectoratului de Poliție Strășeni.
Evadările se întâmplau tot mai des, iar Magda intrase în vizorul lor pentru abandon școlar. Șimcic spune că nu a văzut-o vreodată cerșind cu ochii ei, dar știa că o face: „Tot orașul o știa”. În astfel de cazuri pot fi amendați părinții pentru neîndeplinirea atribuțiilor părintești. „Iar când tre’ să plătești o amendă câteva sute, ap’ mai bine îți iese să stai acasă, decât să cerșești.” Lucru care nu a funcționat și în cazul Magdei.
Magda nu a apucat să termine cele nouă clase la internat, chiar dacă legea spune că responsabilitatea școlarizării obligatorii a copiilor de până la 16 ani revine părinților și autorităților locale. „Ea de ce nu a terminat? Pentru că era din familie de romi și se vede că pleca des dintr-o parte în alta. Nu a fost trecută în a IX-a pentru că avea prea multe absențe și trebuia să recupereze. Nici nu aveau din ce să-i scoată notă”, explică fosta directoarea-adjunctă a internatului.
În 2015, casa părintească din Strășeni a fost distrusă în totalitate de un incendiu. Au ajuns pe drumuri. „Pe la autogări am fost și dormeam cu copiii, ba pe la casa ceea prin buruieni”, povestește scurt mama Magdei.
Deodată, Magda intervine supărată: „Primăria ne-o dat două mii de lei și gata, și mama i-o băut, și o făcut șașlâc”. Cum de auzi asta, Valentina sări ca arsă de pe patul strâmt:
– Cine te-o învățat să spui așa? a apostrofat-o printre dinți, pornind spre ieșire supărată.
– Da’ și? Dacă spun, ap’ spun drept, i-a răspuns repezit Magda.
Continuă: „S-o supărat că de ce am zis că o băut banii. Când îi spui verde în ochi, se supără. Dar cum să nu zic? Cum să spun minciuni?”
*
La 16 ani, Magda era o tânără subțirică și josuță, cu părul brunet, lung până la talie, prins neîndemânatic într-o coadă. Vindea ciorapi și colanți prin piață, trenuri sau microbuze. „Eram și bătută, și chinuită, și fugărită cu cerutul, și vindeam. Și dacă nu vindeam tot, știi ce bătaie mâncam?”
În încercarea de a pleca mai repede de-acasă, Magda făcea tot mai des naveta Strășeni-Călărași, în vizită la o verișoară. Acolo l-a întâlnit pe Radu, un băiat cu șapte ani mai mare decât ea. El, la fel ca și Magda, ajunsese la internat. S-a întâmplat după ce tatăl său a înjunghiat-o pe maică-sa la beție, din gelozie. Peste câțiva ani, după gratii fiind, bărbatul s-a sinucis.
I-a plăcut de Radu pentru că era cuminte. „Nu bea așa ca alții, niciodată n-a întins mâna la mine.” Radu nu a cerșit vreodată. Muncise o vreme în Rusia, la cărat materiale de construcție. În Călărași lucra cu ziua la prășit, sădit, cules. Mai mergea să adune fier vechi de prin gunoaie.
La 17 ani Magda a rămas însărcinată, iar la 18 a născut primul lor copil, pe Mariana. „Vreo jumate de an mi-o dat ajutor social de la Strășeni și când m-am dus la Călărași o zis că de acolo tre’ să-mi dea.” Noua familie s-a mutat într-un apartament cu două camere, lăsat moștenire de părinții lui Radu, cu alți patru frați de-ai săi. Peste doi ani s-a născut Tatiana, a doua lor fetiță.
Când Radu nu mai găsea metale prin gunoaie sau de muncă cu ziua, Magda o lua pe Mariana de mână și pe Tatiana în brațe, alteori îi lăsa cu el acasă, se urca în tren spre Chișinău „că e mai ieftin” și mergea la cerșit. „Făceam în zilele bune vreo 100 de lei de mâncare la copii.”
Magda nu-și judecă familia și nici nu e supărată că a fost nevoită să cerșească. „Eu înțeleg că mama pentru noi nu s-o stăruit și noi suntem săraci. Da’ eu mă văd amu pe mine, când Mariana îmi spune că vrea înghețată, dar dacă eu n-am bani, ap’ de unde să-i iau?”
Magda și Radu au trăit în apartamentul primit moștenire vreo trei ani până l-au vândut. Din banii primiți și-au luat o casă veche pe vârful unui deal, chiar la intrare în Călărași.
Au împărțit casa cu acoperiș vechi din foi de ardezie în trei părți cu intrări separate. În două odăi locuiesc Ion și Ruslan, frații mai mari ai lui Radu. Iar într-o cameră mică și strâmtă cât o cutie de chibrituri, cu o singură fereastră îngustă care dă spre drum, s-a mutat Magda și Radu cu cei doi copii ai lor.
Au acoperit tavanul care stătea să cadă cu plăci de lemn presat. Când se umezește după ploi și se formează găuri în părțile mai vulnerabile, Magda le acoperă cu gumele de mestecat aruncate de Mariana. Au lipit tapete albe pe jumătate de perete în dormitor, iar cealaltă jumătate au acoperit-o cu o pătură mare cu doi tigri.
Au reconstruit o sobă din cărămizi roșii. Au instalat la podea niște cotileți, iar deasupra au pus o saltea găsită la gunoi. I-au îndreptat arcurile și au curățat-o. Astfel au improvizat patul pe care doarme Magda și fetele. Lângă pat, un leagăn vechi e folosit drept loc de depozitare a hainelor și scutecelor.
În locul dintre pat și sobă, desfac seara o saltea din burete, unde se aciuează Radu, iar în zilele răcoroase e loc de joacă pentru copii. Și-au tras printr-un fir lumină de la vecini. Acum un an au cumpărat cu 1500 de lei un televizor pe care l-au prins de perete, lângă singurul dulap din cameră.
După o neînțelegere cu vecinii, aceștia le-au deconectat firul, acum câteva săptămâni. „Așa-i greu fără lumină. Eu m-am născut în întuneric, m-o crescut în întuneric acasă și amu iar am ajuns în întuneric. Fetele îmi spun să pornesc televizorul, dar cum să-l pornesc?”
În noua casă, la 23 de ani, a născut-o pe Mădălina, iar acum opt luni – pe Valentina. Nu au aragaz, frigider sau mașină de spălat. „Tare aș vrea să am o mașină de spălat că mă dor mâinile cât spăl în fiecare zi hainele la copii.”
Dincolo de ușile albe decojite ale dulapului, au depozitat o sacoșă cu făină de grâu, câteva cepe, o pungă cu orez și altul cu macaroane. Ultimul pachet de ceai rămas, Magda îl introduce într-o cană mică cu apă fiartă, apoi îl scoate atent și-l lasă pentru încă o folosință. Aprinde focul la o lampă mică cu gaz pe care o alimentează, o dată la două săptămâni, de 60 de lei. Pune deasupra un castron cu cartofi și câteva bucăți de oase cu urme de carne pe ele. „Acestea îs cele mai ieftine, le cumpăr măcar să dea gust la mâncare.”
Î jurul unui taburet, folosit pe post de masă, se adună pe rând copilele. Mariana, cea mai mare dintre surori, are acum 7 ani. E slabă, dar energică și înfulecă dintr-o farfurie adâncă. Tatiana și Mădălina mănâncă și ele cu poftă mușcând lacom din pâine, direct pe podeaua acoperită cu o plapumă.
Între timp, Magda toarnă apă caldă într-o butelie mică de plastic și adaugă câteva linguri de lapte praf. Îi așază biberonul în mână Valentinei, culcată pe pat. Apoi, își aprinde o țigară și bea din ceai, urmărind fetele cum înfulecă repezit. „Eu vreau copiii mei să aibă ce mânca și să fie sănătoși, pentru mine nu-mi mai trebu’ nic’.”
La Primăria din Călărași, Magda s-a adresat pentru prima dată pentru ajutor social în decembrie 2017. Au urmat două luni în care a primit câte 2300 de lei, apoi șapte luni câte 2700. „Apoi Radu nu s-a mai prezentat să semneze niște acte, așa cum prevede legea, și le-a fost oprit ajutorul”, explică asistenta socială, Inga Pricinoc.
În tot acest timp, cu sau fără ajutor social, Magda revenea pe străzile Chișinăului ca să cerșească „Cu toți copiii am cerșit. Îi luam câte unul, câte doi. Mai mult cu Mariana. Mădălina nu șade, că nu-i place.”
Reacțiile oamenilor sunt diferite. Unii îi aruncă câte un leu. „Alții mă trimit la lucru: Du-te și lucrează, că ai bărbat. Eu ți-am făcut copiii să ți-i cresc? Și eu tac, și merg înainte. Cum să zic ceva dacă îs oameni mai în vârstă decât mine”, spune Magda, lăsând capul în jos rușinată, dându-le pe alocuri dreptate.
Magda zice că înțelege că ar fi fost mai bine să fi învățat o meserie, să nu fi renunțat la școală și să mai fi așteptat până la primul copil. Acum crede, însă, că e prea târziu. „Trebuia să mă gândesc când nu aveam copiii. Să fac avort sau ceva nici nu am vrut, nici nu trebuie. Dacă Dumnezeu a dat, trebuie să trăiască. Acolo unde mănâncă unul, mănâncă și al doilea.”
Zice mai în glumă, mai în serios, că ar fi vrut să-i învețe româna pe oamenii care vin de peste hotare la noi „Da’ cine pe mine o să mă ia așa albă la lucru?”
În toamna lui 2019, după ce un cunoscut venise de la cules măsline din Portugalia și le-a spus că e plătit bine, au hotărât să meargă și ei. Și-au făcut pașapoarte cu bani luați cu împrumut și prin decembrie au plecat să muncească și ei peste hotare.
„Primele 14 zile le-am lucrat și am făcut 1000 de euro în doi, dar pe urmă nu era de lucru. O zi lucram și 3-4 acasă.” În februarie au revenit acasă cu datorii de 14 mii de lei. „Radu s-a enervat și și-a rupt pașaportul. L-a dat pe foc.”
În scurt timp, și-a dat seama că este din nou însărcinată. După ce a născut-o pe Valentina, cu patru copii de crescut, greutățile erau de nesuportat. Așa că nemaiputând să facă față sărăciei, a luat în brațe fetița de numai trei luni, a urcat în microbuzul care le-a adus la Chișinău. S-a instalat cu mâna întinsă în fața unui magazin. Nici n-a apucat să câștige un leu că s-a apropiat un polițist corpolent și a întrebat-o: „De ce cerșești?”
„Le-am spus că Radu n-are de lucru, ajutor nu primim și trebu’ să-mi hrănesc cu ceva copiii.”
Polițistul a sunat la Primăria din Călărași. A discutat și cu mediatoarea comunitară Maria Apostol. „A sunat polițistul destul de agresiv și a zis că de ce noi nu-i dăm ajutor social, că trebuie să-i dăm și ne-a învinuit pe noi că ea cerșește. Și i-am explicat că pentru ajutor social sunt un șir de reguli de îndeplinit.” Nu a durat mult până când Magda și Radu au fost chemați la primărie la ședință cu viceprimarul, asistenta socială și polițistul.
„Le-am spus că le luăm copiii dacă se mai duc să cerșească. Noi mereu îi speriem cu asta. Radu a devenit agresiv pentru că își iubește copiii foarte mult și tot repeta că din cauza că primăria nu le dă ajutor au ajuns în stradă. Dar el e cel care trebuia să vină să semneze și uita”, se apără Maria Apostol.
Au încercat cei de la primărie să o angajeze pe Magda ca dereticătoare la școală, de dimineață până la ora 15:00, cu salariu de două mii de lei. Însă fără succes. „Nu i-au zis că ești țigancă și nu te luăm, nu au ofensat-o. Dar i-au dat refuz frumos și gata. Trebuie și să stea acasă cu copilașii. Nici nu poți să o pui să lucreze. Problema la ei e că Radu e omul care dă-mi o pace și-ți dau o mie. El are noroc de ea. El ba este, ba nu-i”, spune mediatoarea comunitară.
S-a găsit totuși o soluție. „Magdei i-au dat statut de șomer, iar Radu figurează ca întreținătorul copiilor. Așa că ea e cea care va veni lunar să semneze și nu Radu, care uita să o facă”, precizează Maria Apostol.
Apoi, după lungi negocieri în care le-au explicat că, în cadrul unui proiect, se plătește grădiniță și se oferă haine de vreo două mii de lei pentru fiecare copil, au convins-o pe Magda să dea fetițele la grădiniță. Mariana, la 7 ani, nu știe încă ce culoare e cerul sau soarele. Așa că a sărit în sus de bucurie când a mers cu maică-sa și mediatoarea comunitară ca să-i cumpere un training, adidași și rechizite. Tatiana, de 5 ani, nu a înțeles unde urmează să meargă, dar zâmbea în tandem cu entuziasmul surorii mai mari.
La 5 mai, în prima zi de grădiniță a fetițelor ei, Magda a venit într-un pulover gri, pantaloni negri și adidași. Avea unghiile făcute cu lac-gel, în roz și verde, pentru care plătise 120 de lei. „Am vrut să mă simt și eu în rând cu alte femei.”
Despre implicarea autorităților în cazul de cerșit al Magdei, începând din copilărie până în adolescență, părerile autorităților sunt împărțite. Poliția spune că trebuia să se implice asistența socială și primăria pentru că: „Oricât n-ai combate cerșitul prin amenzi, dacă omul n-are ce mânca, oricum o să se ducă să cerșească”, spune polițista din Strășeni, Aliona Șimcic, care și-o amintește și acum pe Magda.
În cazurile extreme, pârghiile legale pe care le aplică polițiștii, în cazurile în care copiii cerșesc, este investigarea părinților pentru neîndeplinirea atribuțiilor părintești, care se pedepsește cu amendă de la 15 la 25 de mii de lei sau 100 de ore de muncă neremunerată în folosul comunității. Totodată, cerșitul care provoacă la milă și nu este unul organizat nu se pedepsește. Este considerat un fenomen prin rândul familiilor social-vulnerabile fără surse de existență sau care nu vor să muncească.
Republica Moldova pedepsește penal doar organizarea cerșitului în scopul obținerii unor bunuri materiale pentru o altă persoană. În cazul unui verdict final al instanței de judecată se poate ajunge la pedeapsă cu amendă sau până la trei ani de închisoare.
La Primăria din Strășeni, însă, nici numele Magdei, nici numele mamei sale nu apar în vreun document sau bază de date. Nimeni dintre angajații primăriei nu le cunosc, deoarece niciodată nu au solicitat ajutor, susține viceprimara Elena Pereu.
„Eu nu știu dacă cerșitul depinde de sărăcie pentru că noi toți am crescut în familii cu lipsuri. Dar am fost educați să ne facem averea prin muncă. Totul începe cu educația de acasă. Ceea ce îi pui copilului în creier, el cu asta crește”, crede Valentina Casian, primara din Strășeni.
În lipsa intervenției din partea statului, reprezentanții Fundației de binefacere „Optima Fide”, care au ajutat-o pe Magda să-și dea copiii la grădiniță cumpărându-le haine și rechizite, s-au gândit că familia ar avea nevoie de o casă. S-au adresat pentru ajutor la o altă organizație „Copil, Comunitate, Familiei” (CCF) cu sediul în Moldova.
Astfel, în luna mai, Diana Andrusceac, reprezentanta CCF Moldova, a trecut pe la primărie și de acolo, cu Maria Apostol, s-a dus direct la casa Magdalenei, într-o vizită de lucru în care să analizeze condițiile de trai ale familiei ca, mai târziu, să găsească o soluție. Când a intrat în curtea fără poartă, femeia n-a zărit pe nimeni. Magdalena era la centrul de sănătate ca să rezolve cu vaccinurile și actele pentru Mariana și Tatiana pentru grădiniță.
Mediatoarea l-a strigat pe Radu, care a ieșit din casă, ținând în brațe fetița de trei ani, care era dezbrăcată. Femeia apucă un pulover de pe sârma, întins la uscat, și o îmbrăcă atent sub privirile celorlalte două femei. Radu aduse și o pereche de colanți.
– Putem intra? interveni reprezentanta CCF Moldova.
– Nu, că-i râs, răspunde Radu rușinat.
– Ce face cea mică?
– Sănătoasă.
– Găini nu aveți?
Radu clatină din cap.
– O să puneți în grădină niște răsad? Dar grăunțe?
Bărbatul continuă să-și miște capul în semn de negare.
– Aveți mașină de spălat?
Radu zâmbește scurt în loc de răspuns și se face nevăzut în casă. În scurt timp se auzi zgomotul unei mături pe podea. În câteva minute le-a invitat în casă, iar reprezentanta CCF l-a lăudat că e curat și că nu are de ce să-i fie rușine, îmbărbătându-l.
La câteva săptămâni de la vizita reprezentantei CCF Moldova, în curtea Magdei a apărut 40 de pui mici, într-un ocol mic împrejmuit cu foi de ardezie. Magda îi privește zâmbind, mândră de noua achiziție. „Pui am luat, dar iaca cu ce să-i hrănesc, n-am. Până voi vedea și eu carne din-trânșii, ap’…”
Magdalena se apropie de Radu, care stă așezat pe aceeași canapea improvizată. Îi ia țigara de după urechea stângă și îi zâmbește ștrengărește. „Noi – o cafea și o țigară, și ne trece foame când nu avem ce mânca. Principalul pe copii să-i hrănim.” Radu zâmbește și revine cu privirea la fetița de opt luni pe care o ține în brațe. Îi lasă biberonul plin cu lapte în mâinile mici, apoi o pune la loc în cărucior, privind-o cum mănâncă pofticios.
Mariana, fiica cea mai mare, iese bucuroasă din casă cu un caiet de matematică în mână și un pix. Se așază lângă părinți, lăsând materialele pe scaun. Vrea să învețe să scrie numele ei. Magda îi desenează litera „M” sub privirea curioasă a lui Radu. Fetița scrie atent din urmă, zicând cu un zâmbet până la urechi: „Vreau să mă duc mai repede în clasa I”.
Acum sunt în căutarea unei locuințe. În Călărași o casă costă vreo 5-6 mii de euro. Au mai aflat că sunt locuințe sociale pentru care nu trebuie să plătească chiria, ci doar serviciile comunale. „În cazul în care nu o să ne permitem o casă, ne gândim și la așa variantă”, susține reprezentanta CCF Moldova.
Magda spune că nu mai vrea să cerșească. Și nu pentru că i se pare cerșitul ceva umilitor, dar pentru că vrea un alt viitor pentru copiii ei. „Sper că Dumnezeu îi mare și măcar copiii mei să nu trăiască așa cum am trăit eu.”
Editare – Olga Ceaglei
Foto – Liliana Botnariuc