Mâna noduroasă a lui nea Gheorghe apucă cu putere bărdița. O ridică ușor în sus și apoi lovește o bucată de lemn de tei uscat. Bucăți de surcele sar în toate părțile, iar meșterul închide ușor ochii, făcându-și parcă un scut de protecție. Își scutură așchiile de față cu umărul și continuă să lovească în lemnul care începe să capete un anumit contur. Cu o altă unealtă, scobește în forma încă incertă. Lucrează atent și cu dibăcie, în timp ce pufăie între dinți o țigară.
În scurt timp, bucata de lemn prinde la viață. Are o coadă lungă și o parte ovală pe care nea Gheorghe o cioplește la ochi. „Asta e lingură pentru prăjit ceapa în tigaie. Nu te frige, nimic nu se topește, e naturală”, spune acesta, în timp ce-și privește atent lucrarea. La final, cu o unealtă ce seamănă cu un cârlig cu lamă foarte ascuțită, netezește încă odată lemnul și îl face aproape gata de vânzare. Voilà! A muncit o oră la confecţionarea unei linguri din lemn pe care o vinde cu 20 de lei.
Nea Gheorghe Drumea face asta de când se ştie şi nu a conceput niciodată că ar putea face altceva. Meseria nu a căutat-o, ci a moştenit-o de la tatăl lui, care, la rându-i, a prins-o de la generația de dinainte. Tot neamul lui, din toate timpurile, au fost lingurari.
Avea doar 9 ani când a pus unealta în mâna pentru prima dată. De atunci, a trecut o viață de om, iar nea Gheorghe încă dă formă și personalitate lemnului. „Nu am făcut tare multă școală. Părinții nu au avut posibilitatea. Însă, am stat mult pe lângă tata și am prins și eu meșteșugul. Cu asta se ocupau atunci mai toți oamenii din sat. Făceam linguri și polonicuri, pe care le vindeam la negustori.”
Neamul lui nea Gheorghe a trăit mereu în ținutul Călărașilor, într-o localitate care era cunoscută drept un centru de lingurari. Leordoaia, un sătuc mic în componența comunei Hârjauca, se află la o margine de Codru. Casa lui nea Gheorghe e ultima din sat. Acolo unde drumul se termină, pe un vârf de deal.
„Când eram eu mic, erau vreo 60 de meșteri în sat. Veneau negustorii cu căruțele, strângeau de la toți marfa și plecau la târg la Bălți. Stăteau acolo o săptămână-două, până le terminau și apoi veneau după altele. Cu asta am crescut eu, cu asta a crescut tata și alte generații dinaintea noastră”, povestește nea Gheorghe.
Bărbatul își amintește că primii bani din linguri i-a făcut la vârsta de 11 ani. A confecționat singur 100 de bucăți, pe care le-a vândut cu „10 copeici” fiecare. „Din cele 10 ruble adunate am fost la Călărași și mi-am cumpărat o pereche de încălțăminte. Le țin minte și acum. Erau timpuri grele, eram săraci, iar 10 ruble erau bani atunci. Când am văzut că-mi reușește, am mai făcut peste o bucată de vreme 100 de linguri. Din acei bani am fost la un om în sat și am cumpărat trei kilograme de carne de porc, ca să avem ce mânca.”
Nea Gheorghe a fost al doilea copil al familiei Drumea. Fratele său mai mare, Vasile, a fost de asemenea lingurar. „Tata ne-a învățat pe amândoi. Când eram mici, ne întreceam – care lucra mai mult. Apoi am crescut și fiecare s-a dus pe la casa lui, dar oricum nu am lăsat niciodată această meserie”, spune nea Gheorghe.
O bună bucată de vreme, cioplitul lingurilor a fost ocupația lui de bază. „Cu lingura am crescut eu și tot cu lingura am crescut opt copii”, spune bărbatul, așezat pe un scăunel mic din lemn făcut tot de mâinile lui. „Am lucrat și în colhoz o bucată de timp. Căruțaș! Dar, în mare parte, mi-am hrănit familia din cioplitul lemnului.”
După armată, la vârsta de 21 de ani, nea Gheorghe a cunoscut-o pe Valentina, de care s-a îndrăgostit lulea. „Era frumoasă. Îmi place tare de ea. Am făcut nuntă în câteva luni. Apoi, rând pe rând, au apărut copii”. Din cei doi feciori și șase fiice, niciunul nu a preluat de la tatăl lor meseria.
Acum nea Gheorghe speră să-l mai țină anii, ca să crească nepoții. Poate cineva dintre ei vor duce mai departe tradiția familiei. „Nu am putut să-i impun [pe copii]. Nu au vrut să învețe. La început le era rușine că lucram cu lemnul, mai apoi le-a părut rău. Poate să mai crească ăștia mici…”.
Totuși nea Gheorghe a avut mai mulți ucenici cărora să le transmită meseria. Iar unii dintre ei chiar au ajuns să-și întreacă profesorul. „Cu vreo 15 ani în urmă, eram în piață la Ungheni. S-a apropiat de mine un profesor de la școala-internat din oraș. M-a întrebat dacă aș fi de acord să predau meseria copiilor. A chemat și directorul instituției acolo, în piață. Ne-am înțeles ca, de două ori pe săptămână, să vin să învăț copiii să cioplească în lemn.”
Meșterul își amintește că îi lua mai bine de două ore ca să ajungă să predea într-o clasă de copii de clasele primare. De acasă, punea geanta în spate și făcea o oră pe jos, până la stația de cale ferată din satul Bahmut, iar apoi, încă o oră, cu trenul, până la Ungheni.
„Copii erau toți mici și se uitau cu mare interes. Însă, doar patru au prins meseria. M-am întâlnit peste ani cu ei la Chișinău, la o expoziție. Când m-au văzut, tare s-au bucurat și au venit să-mi mulțumească.” Iar nea Gheorghe a fost surprins să vadă pe mesele elevilor săi lucrări complexe și valoroase. „M-am bucurat. [Înseamnă că] Meșteșugul va supraviețui.”
Deși sunt ani buni de când nea Gheorghe s-a apucat de cioplit, el zice că încă mai practică metoda tatălui său, cu învățăturile din străbuni lăsate. „Așa cum am prins eu meseria pe timpuri, așa și o practic. Am până și uneltele rămase de la tatăl meu. Totul este lucrat manual.” Patru unelte: bărdița, tesla, cuțitul și scoaba, dar și două mâini dibace, l-au făcut și membru al Uniunii Meșterilor Populari din Republica Moldova.
A bătut toată viaţa lui târgurile și festivalurile din ţară şi a trăit din ce a cioplit cu mâinile sale. „Încărcam căruța și mă porneam la piață. Mergeam la toate concertele și hramurile unde eram chemat. În ultimii ani, am vândut mai mult la sanatoriul [„Codru”] din satul vecin [Hîrjauca]. Mergeam într-o zi și primeam comenzi pentru toată săptămâna.”
Nea Gheorghe nu a avut nevoie de internet și rețele sociale pentru promovare. Îl recomandau lucrările care ieșeau din mâinile sale. Doar că, „de la o bucată de vreme, lingurile au început să nu se vândă așa ca înainte. În schimb, oamenii întrebau de funduri de bucătărie, melesteie, furculițe pentru grătar, coveți pentru copt pâine, farfurii, chiar și scăunele mici”.
De nevoie, nea Gheorghe a învățat să meșterească orice îi cere clientul. Lângă o anexă a casei bătrânești, are un atelier mic plin cu lucrări încă nefinisate. Vara, meșterul lucrează acolo. Însă, când e frig, se mută în casă, la gura sobei.
De obicei se scoală cu noaptea în cap și lucrează până când se lasă zorile, apoi iese și lucrează pământul. „În grădină am de toate, crescute cu mâinile mele. Le reușesc eu pe toate, însă cu timpul deja nu mai pot”, se vaită nea Gheorghe, ducând după el o bucată mare și zgrunțuroasă de lemn.
În gospodăria lui bătrânească nu lipsește niciodată lemnul. Mereu în rezervă. „Lemnul trebuie să stea să se usuce mult timp. Altfel, nu faci nimic cu el. Am lemn de un an, am și de cinci”, demonstrează bărbatul, pe rând, niște scânduri lungi aranjate cu grijă sub un acoperiș de ardezie.
În mare parte, nea Gheorghe lucrează cu lemn de tei, dar are și lucrări din paltin, un arbore înalt, cu frunzele crestate adânc și fructele prevăzute cu aripi. „E tare lemnul ăsta și mai scump, dar se lucrează tare ușor”.
Pe când era mai în puteri, bărbatul înhăma calul la căruță și mergea singur în pădure după lemn. Acum, însă, la 72 de ani, nu mai poate umbla dealurile. „Știam fiecare parcelă însemnată, care copac e de tăiat, care nu. Cumpăram direct din canton. (unitate în administrația pădurilor – n.r.). Acum, doar dau comandă și îmi aduce [lemnul] direct acasă.”
Chiar dacă, în ultimii ani, lemnul s-a scumpit, nea Gheorghe spune că prețul lucrărilor sale a rămas același. „Vin oameni care îmi dau mai mult decât le cer. Însă eu nu m-am lăcomit niciodată. De la un client mulțumit, veneau alții doi după cumpărături. Bogăția noastră sunt copii, nepoții și deja strănepoții”, râde meșterul în colțul gurii.
După 50 de ani trăiți împreună, timp în care „am trecut prin multe”, soții Drumea, recunosc că nu ar schimba nimic în viața lor, pentru că „am învățat să ne mulțumim cu ceea ce avem”. „Înainte se cumpărau mult mai multe lucruri din lemn pentru bucătărie. Acum lucrurile s-au schimbat. Se pierde meșteșugul”, dă verdictul soția bărbatului, Valentina Drumea.
Însă schimbările îl lasă rece pe nea Gheorghe. El doar speră că, la fel ca tatăl său, să cioplească în lemn până la ultima suflare. „Fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui.”
Foto – Mia Bucătaru
Editare – Nicolae Cușchevici