Polina CupceaÎn sala semi-întunecată a casei de cultură dintr-un sat de la graniță cu Ucraina, câteva sute de spectatori așteaptă cu sufletul la gură să fie trasă cortina. Înarmați cu Fanta și semințe de floarea soarelui, își tot fac semne unul altuia – când începe comădia. De la independență încoace, e pentru prima dată când o trupă de actori profesioniști le calcă pragul. La ultima vizită, protagoniștii piesei – maeștrii Victor Ciutac și Veniamin Apostol – mai erau în viață.
E sâmbătă. Satul Copceac din raionul Ștefan Vodă mustește. Toată săptămâna s-a trâmbițat prin cătun că vin artiștii de la Chișinău și vor da o prezentație la Club, mai nou – Casa de Cultură. Așa că dobitoacele au mâncat mai devreme, păsările s-au culcat cu ziua în cap, iar obloanele de la magazin au fost trase cu mult înainte de apus.
„Ei, noi de pe la două am aruncat lopețile și sapele, ca să avem timp să ne [pre]gătim și să venim la spectacăli”, spune un omulean cu căciula îndesată pe cap, în timp ce, cu un aer galant, își așteaptă soția în drum.
La Casa de Cultură ușa e deschisă vraiște. Directoarea Mila îl roagă pe adjunctul său, un bărbat rotofei în scurtă din piele și șapcă englezească, să ducă o sobă electrică în sală de spectacole, „ca să le fie cald actorilor când or juca”.
Femeia are până în 50, dar trăsăturile fine și frumoase ale feței arse de soare și tunsoarea, à la Marlin Monroe, o întineresc. Vorbește mult, dar cu tâlc, și se învârte ca un titirez de ici-colo: pregătește biletele și foarfeca, îndreaptă perdeaua de la o fereastră, pune pe-un pervaz o căldare cu apă și-o cană, lipește afișul hand-made care anunță spectacolul – „Testamentul” de Gheorghe Urschi.
„Din cele 300 de bilete, dl director de la SRL Focarul-Agro a cumpărat 100 pentru lucrătorii săi. Așa că, nu mă tem că nu le voi vinde și pe celelalte. I-am anunțat pe oameni și eu, și primarul. O umblat vestea din casă în casă – vin artiștii de la Chișinău”, povestește Mila, subțiindu-și buzele actoricește.
Își amintește că, ultima dată când la Copceac a venit o trupă de actori, mai erau în viață maeștrii Veniamin Apostol și Victor Ciutac, care au și jucat pe scena improvizată.
– Venise cu spectacolul …, nu mai țin minte cum se chema. S-au unit două prițăpuri (remorci – n.r.) pe șes, că așa era pe vremuri. Și uite, după câți ani, [actorii] ne-au călcat iar pragul. Ar trebui să meargă mai des teatrele prin sate, să se organizeze mai multe concerte, că e jale mare la sate.
Clădirea care adună copcenii la cele mai importante evenimente culturale se învecinează cu alte două atracții locale – stadionul și biserica. Proaspăt renovată, cu pereții de culoarea dovleacului aprins, interiorul casei de cultură a rămas încremenit în trecutul gloriei socialiste.
„Cum vedeți și voi, are două încăperi: una e sala cu 300 de locuri, iar cea de-a doua, nu mai fotografiați și voi tăt râsu’, a fost biblioteca satului. Au mutat-o la liceu după ce s-au furat niște scaune căptușite. Toată vina a căzut pe mine”, își amintește directoarea, trântind cu biletele de masă.
La ora 15.30, după ce jonglează pe-un drum în care se mai oglindește ploaia din ajun, autocarul cu viză de Chișinău parchează în fața Casei de Cultură. Copiii de pe stadion uită pentru câteva clipe de minge. Încremeniți, își tot dau coate.
Mila îi întâmpină pe actori în prag. Îi examinează din cap până în picioare apoi dispare undeva înăuntru. Deodată, liniștea după-amiezii e spartă de câteva rafale de râs. Artiștii, adunați în fața afișului hand-made care le anunța sosirea, se tot holbau la el și chicoteau – „Teatrul Luciafărul”. Litera i strălucește mai tare decât luceafărul noaptea în ochii curioșilor.
Mila aude chicotelile actorilor, dar se face că nu înțelege. De după masa plină cu bilete, așezată în ușa fostei biblioteci, dă degajată din mâini, că „atâta greșeală să fie în viața asta”. În spatele directoarei atârnă țanțoș un panou măreț cu Mihai Eminescu – „Luciafărul poeziei noastre”.
În timp ce personalul descarcă recuzita, actorii fac cunoștință cu scena, sala și WC-ul a cărui ușă trebuie ținută cu mâna, dacă nu vrei să vezi cuiva perii rușinii. Bine-dispuși, fac haz de necaz.
– Din Copceac e Xenia Sobceac (vedetă din Rusia – n.r.)? – întreabă o actriță smolită și cu forme, în timp ce cară stativul unui proiector.
– Nu, parola la Wi-Fi e – xeniasobceac@mail.ru, îi răspunde un coleg cu ochelarii pe cap. Trage relaxat din țigară și se uită galeș la stativul de pe umărul femeii, poziționat ca un lansator de grenade.
Actorii se oploșesc în odăiță de lângă scenă care deja e plină cu recuzita în spectacol: costume, o căldare cu cartofi, o ladă cu șampanie, plăpumi, țoale, pahare și multe altele.
Mila, ajutată de câțiva oaspeți, strânge mărțișorul și fluturașii din hârtie prinși de cortina din mătase. Ion, actorul principal, sare și el la ajutor. Nu înainte de a scurta cu privirea scaunele din sală tapițate cu piele albastră, care lasă să se vadă de sub crăpături buretele gălbejit de timp.
Câte unul sau perechi, copcenii se adună în fața casei de cultură. Femeile se grăbesc să intre, în timp ce consoartele mai tăgăduiesc pe afară, la o țigară de vorbă. Lângă afișul hand-made, câțiva bărbați chinuiți de muncă, dar cu zâmbetul că – „nu mor caii când vor câinii”, revizuiesc bârfele de pe agenda satului și tot arată cu degetul spre poza actorului principal. Pe scările de la intrare, o droaie de copii mititei stau cuminți și țin biletele strâns la piept.
Din interior, primarul se bunghește pe fereastră. În mână are două bilete – unul pentru el, celălalt pentru prima lui profesoară. „Trebuie să vină. Dacă nu, o să dau și eu biletul unui mai păcătos”, se consolează primarul.
Aruncă o privire la ceas – mai sunt cinci minute până la începerea spectacolului, dar lumea tot vine și vine. Vădit deranjat, primarul uită de prima învățătoare:
– Ei, la noi îs deprinși să vină ca la cumătrie. Da’ așa-i la țară – până oamenii dau la animale…, explică edilul și își aranjează furios insigna CALM de la piept.
Mila iese repejor de după masa cu bilete și intră în sala zgomotoasă și nerăbdătoare, ca să le anunțe consătenilor regulile de conduită:
– Dragi bărbați și femei frumoase, vă rog frumos să nu faceți gălăgie cât ține spectacolul, că oamenii ăștia îs de la Chișinău.
Apoi, se întoarce spre un copil care taman intră în sală:
– Și, dacă o să vă mai foiți pe ușă în timp ce joacă actorii, nu o să vă dau voie să mai intrați, le aruncă în nas, furioasă.
Într-un final, spectacolul începe. Cu întârziere de o oră. „În timpul spectacolului vă rugăm să deconectați telefoanele mobile și să nu folosiți aparatele de fotografiat”, anunță solemn o voce din boxe. Speriată că ratează începutul, Mila se strecoară și ea în sală. Nu înainte de a ruga plasatoarele s-o cheme, în cazul în care s-ar mai găsi vreun rătăcit care nu are bilet.
Liniștea sălii e acompaniată cu pocnitul semințelor de floarea soarelui și fâsâitul sticlelor cu apă gazoasă. Copiii le țin tonul, icnind din când în când, la fel ca sunetele telefoanelor mobile.
– Și vrei, măi? Eu ‘s la teatru! – tună deodată o femeie corpolentă după care, liniștită, își ascunde telefonul în buzunar.
Cortina e trasă și cele 200 de perechi de ochi se ațintesc spre scenă – pe-o laiță stă culcat un bătrânel cu burta prea mare pentru obrajii supți. Se scoală greoi, oftând din rărunchi. „E Ion Jitari, fiul Ninei și al lui Valerie Pimovici”, se șușotesc spectatorii.
Bătrânelul din scenă nu are decât 28 ani.
* * *
Noaptea a avut un coșmar. Se făcea că era acasă la părinți. Și-a îndreptat privirea înspre Casa de Cultură, care i se arată din ogradă ca în palmă – țipenie de om. „Chiar nimeni să nu vină să vadă spectacolul?”Această mizanscenă îl trezise. Rămase cu privirea ațintită în pod preț de câteva minute.
Când ajunse la Teatrul „Luceafărul”, unde joacă de când a părăsit băncile facultății, recuzita era deja încărcată în autocar. În cap tot roiesc întrebări: Oamenii vor veni la spectacol? Cum va fi? Cum va reacționa publicul?
– Azi e zveozdnîi ceas (momentul de glorie – n.r.) al actorului Ion Jitari. Mergem să jucăm la el în sat, – vine explicația ironică de la unul dintre colegii săi.
Până să pornească autocarul, șefa trupei face apelul. Glumele pe seama lui Ion nu contenesc, însă.
– Ei, lasă, că oricum azi numai Ion va vorbi în spectacol, așa că nu vă stresați dacă cineva lipsește, – se aude o voce din spate.
– Măi, Ion, la voi în sat este Star Kebab? – întreabă un coleg.
– Este Subway (metrou – n.r.), – zice altul înțepenit cu ochii în fereastră, după care izbucnesc în râs.
Ion nu prea bagă în seamă remarcile colegilor. Se tot învârte, cam abătut, de colo-colo prin autocar. Și tot molfăie câte ceva – ba un covrig, ba o bucată de plăcintă. După o habă de drum, șefa trupei ordonă repetiție generală. Mulți strâmbă din nas, dar se conformează. Ion își uită replicile de câteva ori. Are emoții.
– Pe Ion l-o cuprins depresia și s-o închis în sine când o văzut că nu știe textul, îi trage o ciupitură ascuțită, unul dintre colegi.
Impasibil, Ion își îndreaptă privirea spre șefă:
– Stela, da’ din Copceac nu mai era un actor, care a jucat în trupa Teatrului „Luceafărul”?
– Da, îl chema Lazarev.
– Și era mai bun decât mine?
– Ha, ha! Mai bunicel, Ioane!
La intrarea în sat, Ion trage un chiot de bucurie. Se uită cu jind la străzile copilăriei, însemnate acum cu stema Uniunii Europene. Lumea se agită. Ion cel mai tare. Autobuzul oprește în fața Casei de Cultură.
* * *
Pe la mijlocul spectacolului, sătenii s-au mai relaxat și îi tot dau cu râsetele până la urechi. Femeile ating apogeul când în scenă intră eroina cu ochiul vânăt și mintea afumată, iar bărbații – când soțul acesteia, vânăt și el pe la ochi, își dezmiardă consoarta în sudalme.
Spre sfârșitul piesei, eroul principal moare. Un copil începe a răcni – vrea să învie moșul și gata. Mamă-sa e nevoită să-l scoată afară ca să-i explice că bătrânul e viu și sănătos tun.
Final. Aplauze. Emoționat, primarul îi felicită pe actorii Teatrului„Licurici”. Cineva îl corectează. Își cere scuze și-i dă înainte. Încurcă iar cuvintele. Face glume, dar nu toți le înțeleg. Coboară de pe scenă.
Urcă directoarea liceului și-l laudă pe Ion că și-a urmat visul. Urcă și prima profesoară – îi laudă nebuniile din școală și că nu a uitat „scena” care l-a format.
Cinci minute mai târziu, sala e pustie. Au rămas doar angajații teatrului care strâng recuzita. Pe sub scaune sclipesc mormane de coji de răsărită, prin unghere – sticle goale. Un actor fotografiază peisajul și, ca pentru el:
– Ap’ ce să le faci la oamenii aceștia!?…
În fața Casei de Cultură Ion își ia rămas bun de la părinți. Le promite că va trage mai des pe acasă și, să nu taie porcul, până nu vine și el de la Chișinău. Ia un buchet de flori și-l înmânează mamei sale. O pupă pe creștet și urcă în autocar
Mulțumim trupei de actori de la Luceafărul că ni-au permis să le tulburăm deplasarea!
Foto –Polina Cupcea, Nicolae Cușchevici