Tatiana Ețco6 și 10 minute dimineața. Este ora la care Petrișor-Ionel Dumitrescu, Consulul României la Bălți, își începe ziua de aproape jumătate de an de când se află în Republica Moldova. Deja o rutină: pregătește micul dejun pentru cei doi gemeni ai săi de 17 ani și, până se trezesc adolescenții, cu sunetul televizorului și al știrilor pe fundal, diplomatul e cu gândul la ce urmează peste zi.
La aceeași oră, undeva la peste 50 kilometri distanță, în satul Căinarii Vechi din Soroca, începe rutina Mariei Cîrțîca, pensionara care lucrează căruțaș la școala din localitate. Întâi face curățenie în grajdul improvizat într-o casa bătrânească, sub privirile fixe a trei icoane pe care le-a agățat ca să-i protejeze animalele de „oamenii răi”. Apoi îi aruncă vacii Vinerica un braț de fân în iesle, iar iepei Zorica – o căldare de știuleți de porumb.
.
În afară de ora matinală la care își încep ziua, cei doi nu aveau nimic în comun până în dimineața zilei de 11 februarie 2020, când consulul Dumitrescu a aflat de existența Mariei și a Zoricăi dintr-o știre care anunța că animalul a fost scos la licitație publică. A lăsat totul baltă și a notat rapid numele localității și al școlii. „A fost atât de profund emoționant acel titlu – Or e salvat, or ajunge în salam”, își amintește consulul. În acel moment a și decis că, indiferent de circumstanțe, va încerca s-o salveze pe Zorica.
De la independență încoace, Zorica a fost calul școlii, unde a muncit mai mulți ani decât unii cai trăiesc. Mai în glumă, mai în serios, oamenii din Căinarii Vechi spun că ar fi unul dintre cei mai longevivi „angajați” ai școlii. Pentru autorități, însă, Zorica a devenit „un bun de producție” de care nu mai e nevoie, așa că au scos iapa la licitație.
Doar că, de la decizia consiliului care să permită vânzarea singurului cal de școală din raionul Soroca – după cum ne-a asigurat directorul instituției, și până când acesta a ajuns la noul proprietar, a trecut un an, două luni și patru zile. „Kinou, nu alta”, descriu localnicii situația. Unii veseli, alții mai puțin, dar majoritatea aveau ceva de zis despre cum mai bine de procedat cu calul școlii lor, despre care a ajuns să se scrie „la gazet” și să arate „pi tilivizor”.
A doua zi după ce a aflat despre Zorica, consulul Dumitrescu tocmai avea o deplasare la penitenciarul din Soroca. Așa că, la întoarcere, a trecut neanunțat pe la școala Zoricăi, să o vadă și să afle detaliile licitației. „Puteam eu să nu mă duc s-o văd pe Zorica? E o înlănțuire de fapte binecuvântate.”
.
*
Gimnaziul „Andrei Porcescu” din Căinarii Vechi are două intrări și două curți spațioase. Cea din față, de paradă, e vegheată pe mijloc, dinspre drum, de o răstignire mare din lemn, iar cea din spate, care prinde viață în fiecare pauză dintre lecții, e vegheată de Zorica. Iapa a fost botezată în cinstea zorilor de zi, asemeni multor cabaline din zonă. Și numele se pronunță nu oricum, dar cu accent pe prima silabă – Zórica.
Curtea din spatele școlii servește adesea drept scurtătură pentru sătenii ce trăiesc în vecinătate, din care motiv nu a fost îngrădită niciodată. Doar gospodăria Zoricăi are gard. E din sârmă și e mai degrabă simbolic. Oricum pe aproape 3/4 din perimetrul acestuia sunt acareturi construite unul în altul.
În stânga țarcului e ocolul. Seamănă mai degrabă a casă – are pereți tencuiți, fereastră cu șase ochiuri acoperită cu peliculă, iar la ușă atârnă un lacăt ruginit. Urmează un fel de terasă acoperită și două construcții pentru provizii.
Într-un colț stă căruța. Veche, vopsită în albastru și cu roți metalice. Demult nefolosită, expusă doar pentru potențialii cumpărători. A fost și ea scoasă la licitație, odată cu iapa care paște iarba verde din ograda care i-a fost casă aproape 30 de ani. Practic întreaga ei viață.
Din când în când, Zorica își înalță capul pentru câteva secunde, de parcă ar urmări ce se întâmplă în jur. Face asta mai des când sunt copiii în pauză și trec gălăgioși pe lângă ea. Ograda ei se află între construcțiile vechiului și noului veceu și la câțiva metri de stadion, adică în mijlocul acțiunii din afara orelor.
Iar acolo unde este Zorica, este și Maria, cea care în ultimii cinci ani are grijă de ea. De fapt ar fi mai mulți, dacă adunăm și cei vreo zece ani în care soțul ei, Victor, a lucrat căruțaș la școală și pe care ea l-a ajutat până a decedat. Atunci și i s-a propus Mariei să-i preia funcția.
Zorica a avut mai mulți îngrijitori. Majoritatea au plecat de la ea când au murit, dar Maria este prima femeie căruțaș. Toți în sat îi zic Marusica. Are 64 de ani și este la pensie de aproape șase ani. A fost nevoită să lucreze. Necesitățile și datoriile nu mai conteneau. Abia de curând a reușit să întoarcă cei aproape 50 de mii de lei împrumutați pentru operațiile care așa și nu i-au salvat soțul.
Pensia inițială îi era de 520 de lei. Acum a ajuns la o mie. Cam tot atâta câștigă pentru că este portar, căruțaș și are grijă de curățenia din curtea școlii. „Împreună cu Zorica”, specifică femeia. Până anul trecut, ridica aproape două mii de lei, dar, după ce administrația școlii a decis să-i lichideze funcția, până să vândă calul i-au redus în jumătate norma de lucru. Respectiv, și salariul.
Ea a acceptat schimbarea, că are drag de iapă. Oricum ar fi îngrijit-o și de pomană. De când a rămas văduvă, cu Zorica pune țara la cale și cu ea își ține de urât o bună parte din zi. Subțirele și trecute de tinerețe ambele – „două babe”, spune Maria, râzând.
Femeia e iute și la vorbă, și la lucru. Gura nu-i tace mai mult de câteva minute, cum nici mâinile și picioarele nu-i stau locului timp îndelungat. Și nu se plânge. E adevărat că, uneori, mai varsă câte o lacrimă-două. Bunăoară, când aflase că Zorica ar putea ajunge la abator, în „cârnaț”, dacă nu se înscrie nimeni la licitație.
La un moment dat se gândise să cumpere ea calul, dar i-a trecut entuziasmul când a aflat prețul. 5.000 de lei suma de pornire, plus taxa de înregistrare – 600 de lei. Cât pensia ei pentru jumătate de an.
În criză de bani e și angajatorul Mariei, adică administrația școlii. Au tot calculat și cântărit și au decis că, una dintre modalitățile de a mai face economii, este lichidarea funcției de căruțaș. Grigore Marinescu, directorul gimnaziului din Căinarii Vechi, justifică financiar de ce o astfel de funcție nu mai este atât de necesară ca pe vremuri.
Dacă înainte cu căruța se aducea zilnic laptele de la fermă și apa de la fântână, acum este folosită doar la transportarea gunoiului. Și pentru că localitatea beneficiază de servicii de salubritate, ele i-ar costa mai ieftin decât salariul căruțașului. Chiar dacă ar părea o economie nesemnificativă – aproximativ două mii de lei lunar sau o mie, după ce funcția a fost redusă în jumătate în ultimul an -, pentru o școală care nu-și permite să cumpere nici hărți noi, vreo 12 mii de lei anual înseamnă o mică avere.
.
*
Cariera Zoricăi la școală a început și a sfârșit cu lichidarea funcției de căruțaș. La începutul anilor ‘90, spitalul din localitate a decis că nu mai are nevoie de cal și de căruțaș. Era vorba de Zorica, cunoscută atunci drept iapa lui Andropov, cum era poreclit proprietarul ei din acea vreme. Și pentru că la școală pieriseră caii, Andropov și iapa sa nu au rămas fără lucru. Ulterior bărbatul a plecat, dar a lăsat animalul, care, peste ani, a fost inclus în acte drept proprietate a școlii, respectiv, a Consiliului Raional Soroca.
Dar, să scape de cal s-a adeverit a fi mai complicat decât să lichideze funcția de căruțaș. Pentru că Zorica era proprietatea consiliului, administrația școlii i s-a adresat cu rugămintea de a găsi o soluție. Asta se întâmpla în toamna lui 2018.
În decembrie același an, consiliul a emis o decizie prin care anunța organizarea unei licitații de vânzare a calului. Apoi s-a aflat că Zorica, despre care nimeni nu-și amintește să fi fătat în ultimii ani, era gravidă. Iar când și-a dat seama că, după licitație, există și probabilitatea ca ea să ajungă la abator, administrația școlii a rugat autoritățile raionale să amâne vânzarea.
Între timp, iapa a pierdut sarcina, iar ideea de a o dona mănăstirii din apropiere părea cea mai bună soluție. „Noi am fost atașați de acest cal și niciunul nu a avut gândul să facem ce-om face, numai să scăpăm de dânsul. Foarte mult am discutat cum să facem ca să nu-l obijduim, că e tot un suflet. Nu am vrut pur și simplu să ne debarasăm de el”, ne spune Rodica Terenti, învățătoare de clasele primare de vreo 20 de ani la gimnaziul din Căinarii Vechi.
Consiliul oarecum acceptase ideea cu donația și chiar inițiase procedura de modificare a deciziei anterioare, până au ajuns să afle de la jurist că legea nu permite donarea unui bun al statului, chiar dacă acesta este doar un cal bătrân, își amintește directorul Marinescu.
Astfel, licitația publică a devenit inevitabilă. Mai aveau speranța că se va găsi cineva care s-o cumpere din milă și apoi s-o doneze. Au și fost abordați de un grup de tineri care lucrează peste hotare și care ar fi pus mână de la mână, ca să adune banii necesari, dar s-au împotmolit în proceduri.
.
„De ce se spune: pușca, calul și nevasta? Vedeți cu cine era pus alături calul?”
.
Oamenilor din sat le era greu să înțeleagă de ce nu e posibil să pună banii pe masa directorului și să ia animalul, dar trebuie transfer, cereri, participare la licitație. Învățătoarea Rodica Terenti își amintește că, și la recentul consiliu de părinți, unii au întrebat de ce este necesară procedura cu licitația. „Așa zice legea și altfel nu e posibil, că putem avea și probleme.”
Nici evaluarea făcută de experții care au decis valoarea iepei la 5.000 de lei nu era în favoarea celor care aveau dorință să salveze animalul, dar nu și putință financiară, explică Grigore Marinescu, directorul gimnaziului. Și asta pentru că, cu două-trei mii de lei, poți lua un animal tânăr și în putere sau, nici cu o mie, un mânzișor pe care singur să-l crești.
„E sensibilă lumea noastră. Mulți m-au sunat, s-au interesat. Cum noi ne comportăm cu animalele, spune multe lucruri. E greu de povestit ce este un cal. E un suflet, în primul rând. Pe vremuri era parte din familie. De ce se spune: pușca, calul și nevasta? Vedeți cu cine era pus alături calul?”
Nina Iabanji este proprietara unei florării din Chișinău și salvatoarea câtorva zeci de pisici pe care le-a îngrijit sau adăpostit în magazinul ei sau în jurul acestuia. Cum a văzut știrea despre Zorica, a decis și ea că va încerca să salveze animalul. „Mă doare sufletul că unii oameni se comportă urât cu animalele”, își explică motivația femeia.
L-a telefonat pe directorul gimnaziului cu propunerea de a cumpăra calul și de a-i găsi un stăpân bun. I s-a spus că este deja un cumpărător, „un om serios”, își amintește femeia. Era vorba de Consulul României la Bălți, primul din cei interesați care și-a asumat angajamente. Dar Nina Iabanji a continuat să țină legătura cu directorul Marinescu, cu promisiunea că, oricând și orice ar avea nevoie calul, ea va contribui, fie că e vorba de nutreț sau de un medic veterinar.
.
*
„Istoria Zoricăi spune multe despre noi ca indivizi, în parte, și ca societate, în ansamblu, și a atins oamenii pentru că, inconștient, mulți s-au identificat cu ea – un suflet care nu mai trebuie nimănui pentru că este bătrân și inutil”, consideră Valeriu Tăbârță, cel care a fost directorul școlii din Căinarii Vechi timp de un sfert de secol, până când a fost invitat să plece la pensie, acum câțiva ani.
Cât despre scoaterea la licitație a unui cal bătrân, fostul director spune că e o situație absurdă. „Lăsând la o parte procedurile birocratice și ce spune legea, vorbim despre oameni care pot lua decizii omenești”, este convingerea acestuia.
Și nici nu este de acord cu faptul că Zorica n-ar mai fi de ajutor. În cei 25 de ani cât a fost director, calul era nu doar în folosul școlii, dar și al comunității. Și la învățători la deal mergea, când era vremea de adus roadă, ajuta și bătrânii la adus lemne din pădure sau ce mai aveau nevoie. „Nu este ceva de ascuns sau de rușinat”, spune fostul director.
Era ceva obișnuit ca, pe drumul spre gunoiște, oamenii să lase sub gard saci cu murdărie pe care Maria să-i ia, dacă tot încolo ținea calea. Nici n-o mai rugau, iar ea nu făcea mare caz din asta. Poate doar să spună câteva cuvinte pipărate pe sub nas sau să-i zică Zoricăi despre logica curățeniei care se termină în fața porții.
Și zilele trecute o bătrânică a rugat-o să-i aducă niște lemne de foc, că nu mai avea cu ce se încălzi. „Cum puteam s-o refuz?”, se întreabă femeia. Chiar dacă nu a mai fost bucuroasă, după ce s-a pomenit în fața unui drum desfundat. I-a dat frâu liber Zoricăi și aceasta a tras căruța cum numai ea știe mai bine. „Ce deșteaptă ești tu, fato”, a alintat-o femeia, când au lăsat porțiunea anevoioasă în spate.
În toți acești ani, Maria s-a convins că un cal este mult mai înțelept decât un om, și mai cumpătat, și mai cuminte. Și un mai bun ascultător. Cel puțin în cazul ei, care vorbește mult și despre toate, mai ales de când a rămas singură. „Eu grăiesc cu ea ca c-un om, c-ap’ ea mă ascultă, dar dacă ai striga, calul se enervează și nu te-ascultă.”
.
„S-o furat miliardele și nu răspunde nimeni, da’ aici atâta nebuneală de la o iapă păcătoasă și bătrână.”
.
Maria crede în Dumnezeu, iar duminicile se străduie să meargă la slujbe. E și una din puținele ocazii când poate să iasă în lume chitită, că în restul zilelor e în pantaloni și în halat de lucru. „Să mă vezi cum m-am îndelicățât, cu pălărie și pe kabluși (tocuri – din rus.). Femeile se niră: ‘Ia uite la dânsa.’ Da’ eu: ‘Fa, toată săptămâna îs munșitor, portar și căruțaș, dar duminică îs cucoană.”
Cucoană o fi Maria duminicile, dar de cal oricum trebuie să îngrijească și să-l hrănească, fără zi liberă, vacanță sau concediu. Cel mai problematic erau iernile, când afară-i întuneric diminețile, zăpada trebuia rânită și-n ograda școlii, și-n ocolul calului, iar de acasă până la serviciu drumul e destul de lung.
Spre sfârșitul anului trecut, și-a fracturat piciorul și l-a rugat pe directorul școlii să-i permită s-o țină pe Zorica la dânsa. Vânduse una dintre cele două vaci și avea loc în grajd. Oricum ea era responsabilă să găsească hrană calului și ținea proviziile în propria-i gospodărie, apă avea lângă casă și nu trebuia să târâie cu căldările hăt de unde, ca la școală, și mai avea și câțiva vecini pe post de ajutoare de încredere.
Așa s-a simplificat viața și munca femeii. Dar, „când m-am înhâtrit și eu, trebu’ s-o dau pe Zorica”. Între timp, și-a făcut și-un plan. Dacă Zorica va fi donată mănăstirii, ea va da-o cu tot cu mâncare, că are „ohoho! mai bine să rămână, decât să nu ajungă“, sau îi va propune preotului s-o țină la ea până o scoate la iarbă, în primăvară.
Cu câteva zile înainte de 24 februarie – data licitației, Maria a tăiat crengile de prin curtea școlii, ca să reușească să le ducă la gunoiște cât mai este Zorica. Salută pe nume pe toți oamenii care-i ies în cale și are câte un cuvânt pentru fiecare.
Unii o mai strigă să-i zică că le-au văzut la știri: „Marusîcî, și fașiți cu iapa șeia a ta? Nu vî-i rușine? Umblați cu dânsa pi la tilivizor?”. Sau ca să întrebe ce s-a decis în privința calului: „Trebuia s-o ieie de frânghiuță și s-o dăruiască mănăstirii. S-o furat miliardele și nu răspunde nimeni, da’ aici atâta nebuneală de la o iapă păcătoasă și bătrână.”
Maria parcă ar fi de acord, dar își zice că nu depinde nimic de ea. Își legase speranțele de promisiunea consulului Dumitrescu de a cumpăra calul. Și diplomatul s-a ținut de cuvânt. În vinerea de dinaintea licitației, a transferat pe contul stabilit taxa de participare, așa cum cere legea.
Și, spre surpriza administrației școlii, la licitație s-a mai înscris și un om de afaceri din Drochia.
.
*
Consulul Dumitrescu spune că Zorica i-a amintit de calul care-l ducea la grădiniță în copilărie și că, din momentul în care a decis să se implice, s-a temut să nu intervină ceva și să fie anulată licitația. „Am tras permanent după mine talerul acesta. Eu am luat decizia că o cumpăr cum am aflat de ea, dar când am ajuns acolo și am văzut-o cât e de minunată, m-am îndrăgostit de ea. Nici nu mai trebuia să am argumente.”
Diplomatul recunoaște că înscrierea la licitație e o procedură „anevoioasă, să mă credeți”. În primul rând, este perioada exactă de timp până când trebuie să te înregistrezi, apoi trebuie să depui pe un cont bancar anume taxa de participare, care e 600 de lei, în cazul persoanelor fizice, și zece la sută din prețul bunurilor licitate. Mai e și participarea – fizic trebuie să te prezinți.
Licitația din 24 februarie 2020 a fost o premieră atât pentru consulul Dumitrescu, cât și pentru directorul Marinescu și căruțașa Maria. Aceasta s-a desfășurat la școală, în cabinetul directorului, cu începere de la ora 14:00, așa cum fusese anunțată în Monitorul Oficial.
În prezența a aproape 20 de oameni înghesuiți în cabinet – membrii comisiei, participanții la licitație, mai mulți învățători, dar și cei doi feciori ai consulului Dumitrescu, directorul a citit decizia consiliului raional prin care li se permitea „vânzarea prin licitație cu strigare a bunurilor de producție: lotul 1- un cal; lotul 2 – o căruță”, dar și anunțul publicat în Monitorul Oficial din 7 februarie 2020, la pagina 222.
.
„Să vii cu ea șase kilometri prin văile celea în sat… Eu am făcut gestul acesta ca s-o țin în viață, nu ca s-o chinuiesc.”
.
Prețul de pornire – 5.000 de lei. „Comisia a stabilit pasul licitării în mărime de 10%, ce constituie 500 de lei. Licitația se începe. Prima sumă care se propune – 5.500 de lei. Poftim, care propunere aveți”, i-a îndemnat învățătoarea Rodica Terenti, care mai e directoarea adjunctă și membră a comisiei, pe cei doi înregistrați oficial la licitație: consulul Dumitrescu și omul de afaceri din Drochia.
Prima ofertă a venit de la businessmanul din Drochia – 5.600 de lei. Învățătoarea a repetat suma și, ca în filme, a bătut în masă cu un ciocan.
„5.700!”, a spus Dumitrescu, apoi „5.800”, tot el.
„Vândut!”
Astfel, în lunea când românii au sărbătorit Dragobetele, consulul Dumitrescu a oferit celor doi feciori ai săi, dar și întregii comunități, o lecție despre iubire și bunătate. „S-a întâmplat să fiu eu, dar putea să fie oricine. Nu persoana mea e importantă, oricine putea să facă asta. Pentru ca umanitatea să dăinuiască pe acest pământ, noi, ca oameni, avem nevoie de astfel de gesturi. Un gest care arată că omul poate să fie bun cu semenii lui, cu animalele care l-au ajutat în viață.”
Speranța și socoteala dinaintea licitației era ca noul proprietar să doneze calul mănăstirii. Cel puțin cu acest gând a plecat Maria de la școală în acea după amiază. Oaspeții au mers la mănăstire să vadă condițiile în care ar urma să trăiască Zorica, înainte de a lua o decizie. Într-un final, consulul a hotărât să i-o dăruiască Mariei.
„Calul are totuși o etate care trebuie respectată, iar condițiile acolo nu erau bune pentru ea: acoperișul era spart, era un frig teribil, depresiune în câmp și un curent foarte puternic. Să vii cu ea șase kilometri prin văile celea în sat… Eu am făcut gestul acesta ca s-o țin în viață, nu ca s-o chinuiesc. O altă chestiune care m-a emoționat profund este că doamna Maria, în loc să lase calul la gimnaziu, că, teoretic, gata, se terminase, intră în proprietatea altcuiva, luase calul acasă și-l dusese în grajd. Iar pentru mine asta a fost un gest sublim”, își explică consulul decizia.
„Niș nu vă închipuiți ce s-o întâmplat. Îmi era rușine. Domnul consul m-o cuprins, m-o sărutat. O zis că o să vină să mă viziteze în fiecare lună”, își amintește Maria de momentul în care a aflat că Zorica îi este oferită în dar. Femeia recunoaște că acesta este cel mai valoros cadou pe care l-a primit vreodată. „De multe ori am fost furată, dar să câștig ceva – niciodată.”
Cu câteva zile înainte de licitație, Maria spune că l-a visat pe soțul ei decedat. Se făcea că venise în ospeție cu un străin care i-a zis că are un cadou pentru ea. S-a tot gândit ce-ar fi însemnat acel vis și crezuse că este un semn că bărbatu-său o va lua la dânsul.
Acum, că a primit-o pe Zorica, este convinsă că străinul din vis era consulul Dumitrescu. Acesta i-a și promis că, atâta timp cât va sta în Moldova, cu siguranță încă trei ani și jumătate, se va îngriji ca Zorica să-și petreacă bătrânețea nu doar cu dragoste, de care deja are parte, dar și în bunăstare.