Polina CupceaPrin punctele de control la intrarea în unele localități, prin pickup-urile cu mitraliere care mă depășeau, prin urletul sirenelor sub care a trebuit uneori să dorm.
Prin ghișeele de la care, alături de militari, cumpăram cafea sau țigări, prin cimitirele înțesate cu steaguri care fluturau greu peste mormintele proaspete, prin durerea mamelor care și-au pierdut copiii pe front.
Prin ochii oamenilor obosiți, prin protezele veteranilor, prin geamurile baricadate, prin fotografiile celor morți lipite prin orașe.
Și, totuși, nimic din toate acestea nu se compară cu noaptea dintre 13 și 14 mai, când Ucraina a fost supusă la „unul dintre cele mai masive atacuri de la începutul invaziei ruse”.
În acea noapte, când Rusia a făcut uz „de toate mijloacele disponibile” – de la rachete de croazieră și balistice, la drone de atac și aparate de zbor fără pilot cu reacție -, mă aflam chiar în centrul Kievului. Și, pentru prima dată, am simțit că moartea nu mai e o idee îndepărtată, ci ceva care putea intra oricând pe fereastră, odată cu exploziile.
În acea noapte, am înțeles cât de fragilă devine viața atunci când frontul nu mai este un punct pe hartă, ci o realitate care îți crapă pereții, somnul și mintea.
***
Suntem un grup de jurnaliști din Moldova, Georgia și Armenia, aflați într-o vizită de studiu în Ucraina care a început exact la expirarea armistițiului de câteva zile solicitat de Moscova pentru celebrarea zilei de 9 mai.
La bordul unui microbuz alb, mergem din Odesa în Kiev. În timpul celor aproape șase ore de drum, colegii mei vorbesc înfocați despre război. Cei mai experimentați sunt, desigur, organizatorii – jurnaliști ucraineni care își împărtășesc experiențele triste și înfricoșătoare. Conversațiile sunt sparte, uneori, de cântece precum „Putin **ilo” sau „Ruskii voennîi korabli”, iar alteori – de povești blânde despre familie și casă.
La un moment dat, ne oprim într-un lan de rapiță, care pare să gâdile cu galbenul lui cerul plumburiu. Strigăm „Slavă Ucrainei!”, în loc de englezescul „cheese”, imortalizându-ne în câteva fotografii pe fundalul aproape simbolic al războiului și al rezistenței.
Kievul ne întâmpină pe la ora 10 seara, cu străzi luminate, clădiri impunătoare și bannere despre război. E un oraș căruia i-am descoperit frumusețea încă în 2016, când venisem pentru câteva zile la un concert al trupei Scorpions. Același oraș aveam să-l regăsesc și peste zece ani: cochet, viu și maiestuos.
Și, în timp ce contemplam în liniște splendoarea arhitecturilor și oamenii care își continuau firesc serile pe bulevarde sau prin cafenele, habar nu aveam că, în mai puțin de 24 de ore, același oraș avea să scoată trupuri de sub dărâmături și să-și plângă morții.
***
Alarma unei aplicații ucrainene din telefon mă trezește violent. Ea te anunță cu minute bune înainte ca cerul să fie străpuns de drone și rachete rusești și că trebuie să te ascunzi în cel mai apropiat adăpost antiaerian.
Privesc alerta, în timp ce sunetul tăios al sirenelor de afară pătrunde agresiv în cameră. E aproape unu dimineața. Încerc să o neglijez. În fond, auzisem deja atâtea sirene – unele mai stridente, altele mai apăsătoare, cu voci îngroșate sau, dimpotrivă, aproape pițigăiate…
Făcusem cunoștință cu ele încă din primele luni ale invaziei ruse la scară largă, când mă aflam în regiunea Odesa și documentam viața localnicilor ucraineni cu rădăcini basarabene. Deși ar fi trebuit, din instinct de conservare, să urmez măcar „regula celor doi pereți”, când urlau, eu le ignoram.
Dar războiul părea atunci ceva care li se întâmpla mai ales altora – oamenilor pe care îi intervievam, oamenilor care își îngropau rudele, oamenilor care fugeau din case sau care își vedeau orașele sfâșiate de bombardamente. Eu doar treceam prin el, cu reportofonul și aparatul de fotografiat în mâini, având iluzia că distanța mă protejează.
Sirenele au tot mugit încă de cu ziuă în difuzoarele amplasate prin Kiev, străfulgerând orașul dintr-un capăt în altul. Și, totuși, mamele continuau să meargă liniștite alături de copiii lor pe trotinete, cu sacoșe burdușite în mâini și pași lenți, fără măcar să se retragă din mijlocul străzilor pietonale.
Respectiv, după această experiență aproape sterilă a alarmelor auzite până atunci, stau în pat și mă întreb: Care e probabilitatea ca tocmai în această noapte de mai, cu castani înfloriți și stele care pălesc timid pe cer, să mi se întâmple?
De câte ori am mai fost în Ucraina, niciodată nu m-am gândit la moarte ca la ceva iminent sau măcar ceva foarte probabil. Niciodată nu am văzut-o ca pe o piesă importantă din setul meu de lucru. Nici când traversam granița pe la Serpneve, nici când pe la Tudora, nici când pe la Palanca. Poate și pentru că frontul părea mereu undeva departe, la câteva sute de kilometri, ca un zgomot surd care nu ajunge până la tine.
Stau în pat și sunt cuprinsă de frământări care nu mă lasă să adorm liniștită. Prin minte îmi roiesc vorbele președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenskiy, care atenționase de cu zi că la noapte toți trebuie să fie pregătiți, pentru că rușii vor ataca în forță. După cele aproape 900 de drone trimise în timpul zilei, soldate cu câțiva morți și zeci de răniți, aveau să urmeze rachetele.
În minte își fac loc și vorbele surorii mele, care m-a privit cu fața crispată, când am anunțat-o că plec pentru șapte zile în Ucraina. O vedeam pentru prima dată că își face griji colerice pentru mine. „Te pornești exact după 9 mai, când rușii vor ataca nemilos, mai ales după înfrângerea și umilința pe care Zelenskiy i-a dat-o lui Putin prin decretul prezidențial care le-a permis să-și sărbătorească Ziua Victoriei. Mă rog, nu că în alte ocazii ar fi mai blânzi, dar totuși…”, mi-a spus ea direct.
Pentru astfel de situații, eu mereu am pregătită aceeași replică: „Ucrainenii au război la scară largă de patru ani și trei luni. Deci, nu am dreptul să mă miorlăi sau să fiu lașă.” Doar că, pentru prima dată de când sunt în Ucraina, propriile mele cuvinte nu mă conving nici măcar pe mine.
Totuși închid ochii și încerc să mai leg câteva ore de somn. Dar simt cum bătăile inimii cresc odată cu urletul sirenelor de afară. Respirația mi se schimbă și ea: mai rapidă, mai scurtă, mai sacadată, ca și cum corpul ar înțelege pericolul înaintea minții. Apăs butonul „ignor” și pentru sirene, și pentru emoțiile care îmi bat tot mai apăsat la ușă.
Privesc în întunericul gros al camerei, iar un nod marinăresc îmi sugrumă gâtlejul. Nu fac decât să mă întorc pe partea cealaltă, cu fața la perete și spatele la geam, de parcă simpla întoarcere a corpului m-ar putea proteja de ceea ce se întâmplă afară.
„Măcar dacă vor exploda ferestrele, să-mi facă răni pe spate, și nu pe față”, îmi spun într-un gând absurd, aproape mecanic.
Ațipesc.
***
.
E 1:20 și alarma mă trezește violent din nou. Privesc ecranul telefonului. Alarma precedentă e încă în vigoare, iar aplicația mă anunță de un pericol aerian și că trebuie să mă îndrept spre cel mai apropiat adăpost. Sunt confuză. „Oare e posibil să-ți mai vină o alertă, când prima încă nici nu s-a finalizat?!”
Mă încăpățânez ca un catâr și refuz să mă ridic din pat. Nu că mi-ar fi lene să-mi iau gentuța galbenă în care îmi stă toată identitatea – actele, banii și un powerbank, să-mi pun impermeabilul și papucii și să cobor în adăpostul hotelului, ci pentru că mă urmăresc poveștile auzite în timpul zilei.
O femeie din Mariupol îmi spusese aproape senin că ea nu mai coboară în adăpost când pornesc sirenele, iar un militar ucrainean ridicase și el din umeri: „Eu nu mă ascund”. Și poate că, într-un mod absurd și inconștient, o parte din calmul lor obosit se lipise și de mine. Ca un fel de solidaritate tăcută cu oamenii care trăiesc astfel de nopți de ani întregi. Sau poate doar o iluzie prostească că, dacă ei au rezistat atâta timp, atunci și eu pot suporta câteva sirene într-o noapte de mai.
„Relax, de-atâtea ori ai auzit alarmele, le-ai ignorat mereu și niciodată nu ți s-a întâmplat nimic. Șansele sunt infime ca tocmai noaptea asta să ia un alt chip.”
Închid ochii, oftez adânc și ațipesc din nou.
***
E 1:55 și alarma mă trezește pentru a treia oară. Ușile de la camerele vecinilor se trântesc cu putere și aud, pe fonul sirenelor, pașii apăsați și grăbiți care foșnesc pe holuri. Sunetul lor pare mai neliniștitor decât alarma însăși. Sunt pași de oameni care nu mai negociază cu pericolul, ci coboară instinctiv la subsol.
Mă uit spre ecranul telefonului și nu mai înțeleg nimic. „Au trecut doar câteva minute și iarăși trimit alerte? La un timp atât de scurt? Din 10 în 15 minute? Ce, Doamne, se întâmplă?”
Logica mea e simplă și copilărească: trimiți o alertă, durează maximum jumătate de oră și gata. Apoi, peste câteva ore, mai trimiți una, iar alta peste câteva zile. Cam asta mi se întâmpla când mai poposeam în Ucraina: sirene rare, împrăștiate, aproape abstracte. Nu ceva care să urle încontinuu și să nu-ți mai lase somnul să se așeze.
Scrâșnesc din dinți și mă întorc pe o parte, apoi pe alta, mototolesc plapuma și o strâng la piept, dar nu mă clintesc din pat. „Nu mă duc eu în subsol.” Mă liniștesc cu gândul că ar putea fi și ultima alarmă și că cei care stau acum în adăpost doar o să regrete că nu s-au odihnit în pat, ci au moțăit pe scaune sau au stat lungiți pe jos, inconfortabil, cu ochii lipiți de telefoane și urechile ciulite spre sirene.
Totuși intensitatea bătăilor inimii, împreună cu respirația sacadată și boțul din stomac, nu mă părăsesc. Din contra. Parcă toate cresc, ca un val care încă nu s-a spart, dar despre care simți că vine direct spre tine.
Gânduri împrăștiate și răzlețe se împletesc când cu fuioare dulci de somn, când cu sirenele care urlă ca niște șacali în nopțile valpurgice cu lună plină. Între somn și frică, mintea începe să alunece într-un soi de ceață grea, în care nici logica nu mai funcționează limpede. Și încep să mă îndoiesc.
Ecranul telefonului e colorat în roșu de notificări și de megafonul galben-albastru care nu mai contenește să trimită alarme. Eu sunt total derutată – și de la somnul ciopârțit de zbieretul sirenelor, și de la spaima care, ușor-ușor, se culcușește tot mai adânc în mine, ca un pui de căprioară ascunsă în iarba deasă și mustoasă, de frică să n-o găsească vânătorul. Numai că, în acea noapte, vânătorul nu mai era o metaforă. Zbura undeva deasupra Kievului, în întuneric, cadelnițând cu moarte.
Mă fulgeră un gând care mocnise toată ziua și pe care îl întemnițasem cu forța în pușcăria ignoranței încă de dimineață, când Kievul fusese cuprins de alarme care nu mai conteneau: și dacă în această noapte va fi mai mult decât niște sirene? Îl alung și mă culc, cu pleoapele ca de plumb și cu cearșaful și mai strâns la piept, de parcă bucata aceea subțire de material ar putea ține războiul la distanță.
E mult zbucium afară. E mult zbucium și în mine. Orașul nu mai doarme, iar mintea mea nu reușește nici ea să se liniștească pe deplin.
Ora 2:00 – alarma urlă, sirenele înnebunesc.
Ora 2:20 – alarma urlă, sirenele sfâșie Kievul ca o fiară.
Ora 2:35 – alarma urlă, sirenele par că nu se vor mai opri niciodată.
Ora 2:47 – …
***
Iadul se dezlănțuie. Îl simt cum își cască gura neagră și înfiorătoare deasupra Kievului. Și simt, atât de clar, că nu am nicio putere să-l înving. Paralizez în pat. Tot corpul mi se înmoaie, mi se face ca o cârpă, ca și cum o forță nevăzută mă dă prin mașina de tocat carne.
Frica mă lovește cu aceeași brutalitate cu care rachetele lovesc Ucraina și rad de pe fața pământului oameni, case și vieți întregi. Mă sparge în mii de bucăți. Mă chircesc toată. Nu mai există nici armura falsă a curajului, nici replici învingătoare, nici solidaritate romantică cu războiul. Există doar instinctul crud al omului care înțelege că moartea poate ajunge până la el.
Inevitabilul s-a produs.
Afară, sirenele sunt acompaniate de împușcături grele și asurzitoare. Detonări, bubuituri, vuiete, explozii. Totul trosnește. Pereții par că respiră odată cu bombardamentele, iar aerul însuși vibrează ca înaintea unei prăbușiri.
Rachetele rusești spintecă noaptea și o transformă în zi. De după geam văd cum cerul s-a albit la față, iar aștrii s-au retras speriați și ei de nebunia dezlănțuită, lăsând loc luptelor asurzitoare și grele. Parcă întreg orașul era înghițit de un hău care scuipa foc, explozii și moarte.
Totul pare atât de brutal, sălbatic și violent, încât am impresia că linia frontului e chiar lângă hotelul unde sunt cazată. Sunt înfricoșată. Nu mi-am imaginat niciodată că războiul arată anume așa pentru ucraineni – asfixiant. Nu doar prin moarte, ci prin felul în care îți intră în corp, îți ocupă auzul, respirația și gândurile, până când nu mai rămâne loc pentru nimic altceva.
Mă gândesc că, dacă pentru mine totul pare deja copleșitor, deși am posibilitatea să mă adăpostesc într-un subsol, iar la câțiva kilometri distanță sunt apărată de militarii ucraineni ce doboară drone și rachete, atunci cum este pentru tinerii de pe front care nu au nimic din toate acestea și care sunt propriii lor apărători? Cum e să dormi luni și ani întregi cu moartea lipită de piele și cu cerul transformându-se, noapte de noapte, într-un animal turbat?
„Dacă ei pot, pot și eu.”
Mă ridic rapid din pat. Mă apropii de geam și îl deschid. Sângele îmi îngheață în vene. Războiul mă izbește direct în față. Nu-l mai aud prin pereți, prin știri sau prin poveștile altora. Îl simt viu, feroce și dezlănțuit, la câteva sute de metri de mine.
Privesc luminile roșii care aleargă pe cer și, aproape inconștient, ridic telefonul spre ele. Parcă dracii dansează pe cer, prinși într-un ritual funebru al războiului. Bubuiturile și detonările se rostogolesc violent peste oraș, zguduindu-l din temelii. Geamurile vibrează.
Închid fereastra. Inima îmi bubuie mai tare decât exploziile de afară. Tremur toată. În astfel de clipe, dispar toate lucrurile care până atunci păreau importante. Cu papucii într-o mână și gentuța în cealaltă, ies din cameră.
***
Am de străbătut tot holul ca să ajung la scări, pentru că liftul nu ai voie să-l folosești. Nu reușesc să fac nici câțiva pași, când întreaga clădire se clatină din încheieturi, iar ferestrele zăngănesc furioase. Încremenesc. Simt cum mă apucă panica, iar de la atâta frică mă ia cu amețeala. Mi se face greață. Vreau să plâng, dar un gând îmi taie brusc pofta: ascunde-te după câțiva pereți.
După camera mea începe un alt hol, mai îngust, ferit de artera principală a hotelului. Alerg rapid spre el și mă lipesc de perete, de parcă betonul acela rece ar putea deveni, dintr-odată, scut împotriva războiului. Mă simt atât de neputincioasă și mă mir cât de mică am devenit în câteva minute. Atât de mică, de parcă aș fi de vârsta fetiței mele de șapte ani, care noaptea își ascunde nasul în pieptul meu, când visează urât. Doar că eu nu am unde să-mi ascund frica, decât să-mi bag nasul în sânii de beton ai hotelului.
Mă bușește plânsul, în timp ce bubuiturile cuprind clădirea și continuă să o zgâlțâie, să o plesnească cu forță. Ferestrele clănțăne ca niște dinți loviți de frig. Afară se împușcă de parcă frontul a ajuns în centrul Kievului. Vreau să fie cineva lângă mine, să mă ia de mână și să-mi spună că totul va fi bine, pentru că nu mă simt protejată de cei câțiva pereți. Înțeleg cu o luciditate aproape crudă că, dacă o rachetă lovește direct clădirea, nu mai rămâne nimic viu din noi.
Stau lipită de perete, cu mintea vraiște, stomacul făcut ferfeniță și inima zdrențuită de frică, așa cum cerul e zdrențuit de rachete rusești. Un cutremur durează câteva secunde. În Kiev, cutremurul războiului durează zeci de minute, timp în care detonările și împușcăturile nu mai contenesc și îți strivesc mintea până când nu mai știi unde se termină zgomotul de afară și unde începe cel din tine.
Îmi iau inima în dinți ca să mă îndrept spre scări și exact în acel moment Kievul e cuprins de un nou val de duduituri și explozii. Îngheț. Părul mi se face măciucă. Disperarea mă doboară și mă moleșeşte complet. Un gând îmi spintecă mintea: povestea hotelului Bristol din Odesa, lovit direct de o rachetă. Imaginea aceea îmi cade peste creier cu toată greutatea ei și, pentru prima dată, mă gândesc la moarte ca la ceva inevitabil.
O simți altfel în astfel de momente. Probabilitatea aceea vagă, cu care te mințeai cu câteva ore în urmă, începe să dispară și să se transforme în ceva real. Dintr-o dată, moartea nu mai pare imposibilă. Devine chiar posibilă. Și poate tocmai atunci, când o simți atât de aproape, se întâmplă ceva straniu.
În mijlocul acestui iad, dorința de a trăi renaște atât de nestăpânit, încât mă lasă perplexă. Pe fonul exploziilor și al panicii care mă zdrobește din interior, nu-mi doresc decât să trăiesc, să prind zorii zilei, să-mi revăd familia, să-mi strâng copilul în brațe.
Trag adânc aer în piept și, cu mișcări de bețiv, fug spre scări. De câteva luni mă supără un genunchi și mă doare dacă îl forțez, chiar și când urc sau cobor câteva trepte, dar acum nu mai simt nimic. Nici durere, nici oboseală. Doar forța aceea animalică de a supraviețui. Pe trilurile drăcești ale exploziilor de afară, cobor treptele a cinci etaje cu aceeași grabă cu care rachetele rusești par să cadă peste Kiev și mă pomenesc la parter.
Țipenie de om. Recepția e pustie. Lumina rece cade peste tejghea și peste computerele abandonate, de parcă toți au dispărut dintr-o dată din clădire. Mă îndrept spre adăpost. Trec pe lângă paznic, care are pe monitor harta Ucrainei brăzdată de linii roșii, toate îndreptate spre Kiev. Priveliștea aceea îmi taie respirația mai tare decât exploziile. Orașul pare încolțit din toate direcțiile.
Mă vede și îmi spune scurt, în ucraineană: „Parcare”. Îmi deschide ușa și mă pomenesc afară. Afară, unde infernul e în toi. Văd niște scări și o iau instinctiv spre ele, dar el mă strigă din urmă și îmi arată disperat să fug mai repede spre parcare. Sunt derutată și speriată. Nu înțeleg unde naiba e parcarea aceea. Și-mi vine să urlu de neputință. Acest moment dezolant mă sleiește de puținele puteri care le-am adunat cu atâta trudă în ultimele minute.
O pocnitură atât de puternică se aude la vreo cinci metri, încât mă îngheață pe loc pentru câteva milisecunde. Inima îmi sare în piept, așa cum sare țărâna când explodează o grenadă. Și atunci înțeleg cât de fantastică și barbară este lupta dintre frică și dorința de supraviețuire.
În gânduri, deși totul e un talmeș-balmeș de zgomote, explozii și panică, realizez că cineva a trântit ușa de la parcare. Mă îndrept spre zgomot și în față îmi răsar câțiva bărbați care fumează nervos. Trec pe lângă ei, deschid ușa și, în sfârșit, mă pomenesc în adăpost.
***
În parcarea hotelului e mai liniște, dar chiar și aici, prin pereții groși de beton, răzbat ecourile bubuiturilor și împușcăturilor. Dau peste un coleg de-al meu din Moldova, care mă ajută să-mi găsesc un scaun. Suntem zeci de oameni adunați acolo, fiecare cu telefonul în mână sau cu privirea pierdută în gol. Mă întreb dacă lor tot le e teamă. Colegul meu îmi confirmă.
Încercăm să alungăm frica prin glume, să o facem mai mică, mai suportabilă, dar oricât ne-am minți, tot ne întoarcem în iadul din care pare că nu vom mai ieși. Colegul îmi citește încontinuu de pe telefon: „Vin 25. Vin 10.” Fiecare nou val de rachete vine peste noi ca o tornadă ce pare că acuș-acuș ne va înghiți.
Și atunci mintea începe să nască gânduri monstruos de contabilicești. „Dacă o rachetă nimerește hotelul, nu scăpăm de sub dărâmături. Parcarea asta, cel mai probabil, nu ne va salva. Vom fi îngropați de vii sub bucăți de beton.” Iar gândul acesta mă înspăimântă mai tare decât explozia în sine. Nu frica unei morți bruște, ci posibilitatea unei agonii lente, în întuneric, printre oameni care vor striga după ajutor și pe care nimeni nu-i va putea scoate la timp. Și, absurd, ajung să mă întreb dacă nu era mai bine să fi rămas în cameră.
Stăm în tensiunea aceasta aproape două ore. Care pe scaun, care pe covorașe, care în mașini. Unii discută încet, alții tac, alții se ițesc afară prin ușa întredeschisă și privesc cerul care pocnește și se lăpteşte la față de fiecare dată când o rachetă e doborâtă. Iar timpul pare suspendat între următoarea alarmă și următoarea explozie.
Oboseala începe să mă copleșească tot mai tare. Vreau să dorm, însă creierul mă bombardează cu un nou val de gânduri. Realizez că frica are multe chipuri: frica de sărăcie, de abandon, de singurătate. Și există o frică aparte, pe care până atunci doar o privisem din exterior: frica de război. Strașnică frică.
În timp ce clădirea continuă să se zgâlțâie ușor la fiecare explozie, iar eu mă întreb dacă voi mai ieși vie din această noapte, încep să mă cuprindă și un alt val de gânduri ciudate: despre moarte, despre viață, despre război.
Mă gândesc că moartea are locul ei firesc pe pământ. Că oamenii ar trebui să plece de bătrânețe, unul câte unul, așa cum sunt legile acestui pământ. Doar că noi, oamenii, îi schimbăm rostul, pentru că, în război, moartea ia chipul nostru: lacomă, nesătulă, coruptă de atâta putere.
Și o văd peste tot: în numele scrise pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor militare, printre mașinile de lux și autobuzele pline de soldați care pleacă spre front. O văd stând la aceeași benzinărie cu tine, bându-și cafeaua lângă tine, așezându-se în trenuri, în gări, în spitale și în telefoanele oamenilor care așteaptă un mesaj ce poate să nu mai vină niciodată.
Și atunci îmi răsare în minte piesa „Mutter Courage” a lui Bertolt Brecht. E despre o văduvă care percepe războiul ca pe o sursă de profit, dar ajunge să-și piardă copiii din cauza conflictului. La spectacolul meu de licență la Academia de Arte, am jucat rolul principal în această piesă și acum mă întreb dacă a fost doar o coincidență sau nu.
Pe atunci, cunoșteam războiul doar din text, din replici precum „Blestemat să fie războiul!”, din metafore și din scene repetate în lumina reflectoarelor. Însă acum, într-o parcare subterană din centrul Kievului, „Blestemat să fie războiul!” nu mai e doar o replică spusă de pe scenă, ci laitmotivul sufocant al unei nopți ce pare să nu se mai termine.
Și cât de diferită este scena de teatru de scena războiului. Atunci credeam că joc frica, disperarea și durerea, însă abia acum îmi dau seama cât de puțin înțelesesem, de fapt, din ele. Și că, dacă mi s-ar mai ivi încă o dată ocazia să urc pe scenă în rolul acelei femei nebune, l-aș juca cu totul altfel.
***
Prin toate aceste gânduri dezlânate, observ cum unii oameni din parcare se îndreaptă spre ieșire. Afară se crapă de ziuă și s-a făcut liniște. O liniște aproape nefirească după atâtea ore de iad. Și inima îmi tresare de bucurie. „Am rezistat! Am supraviețuit! Trăiesc!”
O zbughesc spre parter. Lifturile funcționează din nou, semn că orașul, măcar pentru câteva clipe, respiră liber.
Ajunsă în cameră, nu mă culc. Mă apuc febril să-mi fac bagajul. Deși e aproape cinci dimineața, somnul nu se mai lipește de mine, dar nici eu nu-l mai las să se apropie. Mă gândesc doar să reușesc să-mi strâng lucrurile. În cazul în care mai vine vreun val de rachete, măcar să am totul pregătit. Împachetez. Mă spăl. Mă aranjez. Totul durează cam jumătate de oră. Îmi aliniez gențile lângă ușă, gata să fug în orice secundă.
Deschid geamul. De afară răzbat triluri de păsări. Și atunci îmi spun aproape cu lacrimi în ochi: „Doamne, în sfârșit pace.” Îmi vine să pup cerul. Să-l pup pe Dumnezeu că nu ne-a uitat. Și să-i strâng la piept pe ucraineni.
Cu emoțiile acestea încă vii în mine, mă lungesc pe pat, desigur îmbrăcată, cu gândul să ațipesc puțin. Mai e o oră până la șapte, când voi putea să cobor la cafenea ca să-mi iau trei cafele tari. Adorm liniștită, cu razele soarelui mângâindu-mă ușor și cu o mică oază de pace așezându-se peste mine.
Peste nici zece minute, o bubuitură mă smulge din somn. E atât de puternică, încât mă năucește și mai că nu-mi spintecă inima în două. Practic instinctiv, mă apropii de geam, deși înțeleg că riscul e mare. Dintr-o clădire situată la o aruncătură de băț se ridică nori albi și grei de fum, în timp ce sunet de împușcături răzbat în aer.
Încep să plâng. Nu de panică și nici de slăbiciune. Ci pentru că înțeleg cât de plăpândă e pacea într-un oraș aflat în război. Și mă întreb cum reușesc ucrainenii să trăiască și să reziste în acest coșmar, în care până și speranța pare lovită de bombardamente.
În noaptea dintre 13 și 14 mai, armata rusă a lansat asupra Ucrainei 731 de ținte aeriene, inclusiv 56 de rachete și 675 de drone de diferite tipuri, potrivit Forțelor Aeriene Ucrainene.
În Kiev, ținta principală, atacul s-a soldat cu moartea a 24 de persoane, dintre care trei copii, iar 48 au fost răniți, motiv pentru care autoritățile au decretat Zi de doliu ziua de 14 mai.
*Ilustrații inspirate din imagini reale, generate cu AI