Bach la casa de bătrâni

La sfârșit de 2019, șase muzicieni și-au luat pianul electric de vreo 80 kg și viorile și-au pornit într-un mini-turneu de muzică clasică. Destinațiile – un internat și patru case de bătrâni din sate și orașe la capete opuse de țară. 

La orfelinatul din Cărpineni, sala de festivități n-a fost deschisă din 2014. Au deschis-o, la 15 decembrie 2019, pianistul Marcel Lazăr și violoniștii Dan-Iulian Druțac și Dan Lazăr. Pentru asta, l-au cărat pe cele zece trepte ale clădirii și pe Yamaha, pianul lor de trei ani, l-au dus în mijlocul scenei, s-au lăsat în genunchi și l-au fixat cu șuruburi pe un suport din lemn.

Mini-turneul este organizat de Moldo Crescendo, un proiect creat în 2015 de tineri muzicieni din Republica Moldova plecați la studii peste hotare. Iar când revin acasă, duc muzica clasică prin conace dărâmate, subterane sau spitale. 

Ideea de a cânta la internat și la casele de bătrâni i-a venit lui Marcel Lazăr, pianist și fondatorul Moldo Crescendo, prin noiembrie. Nu mai cântase niciodată acolo. Și „pentru că bătrânilor li se oferă prea puțină atenție”, explică Marcel. 

Și cum dintre colegii săi în țară era doar Dan-Iulian Druțac, revenit din Londra, unde își face studiile la vioară, Marcel Lazăr i-a cooptat pe vioriștii Dan Lazăr, Lucian-Dominic Druțac și Alexandra Rotaru și pianista Inesa Oselschi, toți patru elevi la Liceul republican de muzică „Ciprian Porumbescu” din Chișinău.

Au ales locațiile după distanța din capitală, numărul persoanelor de acolo și deschiderea administrației. Au propus piesele, au ales și solo, și duouri și triouri, și-au stabilit repertoriul cu piese mai mici, mai simplu de înțeles, fiind conștienți că mulți vor asculta muzică clasică pentru prima oară. 

Alexandra și Lucian-Dominic au repetat o săptămână special pentru aceste concerte „Balada și Jocul” de Ligeti, iar Trio” de Shostakovich – vreo trei zile. Repetiția generală le-a luat trei ore în ajunul primului concert. 

A doua zi și-au baricadat instrumentele în huse, husele în două mașini și-au pornit pe drumuri peticite. S-au pomenit în fața unei săli arhipline cu părinți și copii din cel mai mare sat din raionul Hâncești, adunați de directorul internatului și cei 16 copii orfani în ultimele rânduri. 

Din mijlocul scenei, Marcel preia și rolul de prezentator și-i întreabă pe spectatori dacă au ascultat vreodată muzică clasică. Din sala cu vreo sută de oameni, ridică mâinile patru. Îi întreabă ce compozitori sau muzicieni cunosc. Numele lui Doga, Mozart, Beethoven răsună dintr-o parte în alta a sălii. Apoi îi întreabă pe copii ce-și doresc să devină când vor fi mari. 

Cântăreață, șofer, bucătar, polițist, profesor de educație fizică, medic răspund cei mici. Marcel le spune că mama lui e medic, că e o profesie tare nobilă și, dacă ei lecuiesc corpurile, muzicienii lecuiesc sufletele. 

Dau start concertului.  

Acordarea viorii, specifică fiecărui început de piesă, este însoțită de plânsul unui copil și de „Șșșș”-ul mamei ce-l ține în brațe. Primele atingeri ale coardei de vioară continuă să fie acompaniate de vocea copilului și a mamei ce-l liniștește. 

Sarabanda și Giga” din partita nr. 2 de Bach curge ușor în mâinile lui Dan Lazăr. Se face liniște. Copii nu mai foiesc. Maturii nu-și iau privirea de la scenă, iar directorul privește mândru din stânga sălii. 

Brusc, melodia sonoră a unui telefon sparge liniștea din sală. Stăpâna scotocește grăbită prin geantă, scoate telefonul, apasă și iese să răspundă. 

Urmează o „Sonata” de Mozart, interpretată de Dan-Iulian Druțac la vioară și Marcel la pian. Patru persoane intră nestingherit în sală, întorcând privirile. Același copil începe să plângă din nou. „Șșșș”-ul mamei se aude pe fundalul viorii, iar altă mamă cu doi copii ies afară. 

În sala luminată de ferestre mari răsună „Cantabile” de Paganini la vioară și pian și „Balada” de Enescu tot la vioară și pian. Mama cu doi copii revine în sală, scârțâind pe podeaua din lemn. Un copil din primul rând a ațipit în brațele bunicii. 

– Ați obosit?, întreabă pianistul.

– Daaa!, se aude dintr-o parte a sălii. 

– Nuuu!, răsună din cealaltă. 

– Pentru cei care o zis „Da”, cântăm „Oleandra și Hora” de Boris Dubosarschi. Pentru cei care o zis „Nu”, răbdăm. Dacă faceți liniște, mergem acasă. Dacă nu, cântăm până se face liniște, râde Marcel. Și puteți să dansați, dacă vreți.   

Mai în glumă, mai în serios, în sală se lasă liniștea, iar notele sar pe clapele pianului și corzile viorii. 

.

*

În patru zile, pe 19 decembrie, Moldo Crescendo cară pianul dintr-un subsol de la intersecția A. Pușkin și Ierusalim din Chișinău – un spațiu pe care tatăl lui Marcel vrea să-l dea cu chirie și care le găzduiește temporar instrumentele și repetițiile.  

De acolo ajung la Azilul privat de bătrâni din Săseni, Călărași, deschis de două luni. Se nimerește exact în ziua de Sfântul Nicolae, pe stil vechi, când cei mici își caută cadourile în încălțăminte. 

Aproape de ora 15.00, descarcă pungile cu portocale, cutiile cu dulciuri, mănușile și ciorapii cumpărați din 120 de euro donați de o femeie. Cei nouă bătrâni așteaptă într-o încăpere, împrăștiați în jurul unei mese lungi cu cornișoare coapte de casă. Toți nouă au copii peste hotare și toți nouă au văzut concerte de muzică clasică numai la televizor.  

Lacrimile se înșiră pe obrajii unui bărbat în scaun cu rotile, la văzul lui Marcel și a lui Dan-Iulian cum cară pianul în husă roșie și-i salută cu-n zâmbet până la urechi. 

Un alt bărbat în scaun cu rotile îi privește țintă. Nu-și ia privirea nici când Marcel le spune istoriile compozitorilor, nici când muzicienii își acordează viorile, nici când le cântă Bach, Mozart sau Paganini. Zâmbește modest și aplaudă încet la final. 

.

O bătrână de 90 de ani în pulover verde își atinge palmele entuziasmată la fiecare început de cântec, asemenea unui copil care știe că va primi dulciuri. 

– De Sfântul Nicolae, a fost un Nicolae în azil, începe dialogul unul dintre bătrâni, după încheierea concertului. 

– Voi să ne scuzați că aplauzele nu sunt puternice, pentru că mâinile nu mai sunt atât de viguroase, continuă o femeie. 

Muzicienii înghit în sec și le zâmbesc. Apoi se amestecă printre bătrâni la masă, iau o cană de ceai și-un cornișor cu magiun și-i întreabă: 

– Cum e la Dvs.?

– Ca acasă!, le răspund ei.   

.

*

A doua zi, 20 decembrie, pianul și viorile i-au dus la Azilul Republican din Chișinău. Vârstnicii au ascultat tăcuți, au zâmbit modest și i-au aplaudat cum au putut ei mai tare. 

La final le-au mai cerut muzicienilor „Anotimpurile” de Vivaldi. Marcel le-a spus că, pentru Vivaldi, sunt necesari mai mulți muzicieni, așa că, data viitoare, neapărat vor veni mai mulți să le cânte. 

Bătrânii zâmbesc la auzul că-i vor mai vedea în ospeție și se apropie care-n cârje, care-n scaunele cu rotile, de masa cu fructe din fața pianului. Într-o mână iau două banane, și-n cealaltă care două portocale, care cinci, câte încap într-o mână și-n buzunarele hainelor. Apoi merg încet spre camerele ce le-au devenit casă.

În aceeași zi a plecat și Dan-Iulian Druțac la Londra, urmând ca Marcel și elevii de la „Ciprian Porumbescu” să continuie mini-turneul.

.

*

În alte două zile, Moldo Crescendo a ajuns la Susleni, Orhei. Casa cu 35 de bătrâni nu se dădea găsită pe hărțile on-line. Cinci muzicieni din ansamblul de naiști „Pan Academic” din Chișinău, cu care Marcel vorbise anterior să vină să cânte, erau deja pe loc. Așa că au împărțit programul în două părți. 

Prima – pian și vioară cu „Sarabande și Giga” de Bach, „Cantabile” de Paganini, „Melodia” de Tchaikovsky, „Balada” de Enescu și „Oleandra și Hora” de Dubosarschi. 

A doua, la nai cu „Primăvara” de Vivaldi, „Hallelujah” de Handel, „Dans Ungar” de Brahms și alte melodii mai vioaie, la auzul cărora bătrânii dau din picior, aplaudă și zâmbesc. 

După vreo cinci piese la nai, o bătrână în scaun cu rotile zice că vrea și ea să cânte. Și cântă vreo zece strofe dintr-o piesă din popor. Colegii și oaspeții o aplaudă. Femeia prinde la curaj și zice că vrea să mai cânte una. Mai scurtă. Cei din sală îi oferă iar aplauze. 

Când băieții cu naiurile sunt gata să pornească o nouă interpretare, bătrâna își mai amintește una. De data asta e o piesă despre dorul de mamă. Bătrânii se întristează, iar aplauzele sunt stinse.   

La sfârșit, muzicienii se închină pe scena improvizată și le dăruiesc bătrânilor un aparat de măsurat tensiunea, o mașină de tocat carne, un aparat de frizat, un blender și un fier de călcat. O parte din lucruri au fost donate de oameni, altă parte – plătite de cei 42 de susținători ai proiectului Moldo Crescendo. 

Apoi aduc o ladă de mandarine și, rând pe rând, servesc bătrânii aranjați în perimetru. Marcel lasă câteva mandarine în poalele unei fete de vreo 30 de ani cu mâinile încleștate, apoi în mâinile bătrânilor cu degete lipsă. Câteva fructe cad pe podea, vârstnicii zâmbesc parcă incomodați, iar muzicienii se grăbesc să le ridice, să le lase în poală și să le spună, zâmbind, că este în regulă. 

Cutia este încă pe jumătate plină cu mandarine. Muzicienii formează grupuri a câte trei, se echipează cu fructe și merg prin saloanele bătrânilor căzuți la pat. În prima cameră, cu miros de urină, două bătrâne slăbite stau întinse pe pat. Prima de la ușă se ridică nedumerită de îndată ce zărește oaspeții. Ține fața în jos. 

Marcel îi lasă în palme o portocală și merge s-o servească pe-a doua. În drum spre ieșire, întoarce capul și înlemnește. Bătrâna duse portocala la gură cu tot cu coajă și încearcă de câteva ori să muște din ea. Marcel rămâne nemișcat câteva secunde, apoi, buimatic, ia grăbit altă portocală din ladă, o decojește și i-o întinde zâmbind. Nedumerită, bătrâna ridică ochii de la fructul său și face schimbul, mușcând din fructul decojit. 

.

*

Vineri, 27 decembrie, pianul și viorile ajung pentru prima oară la 25 de bătrâni din Șoldănești. Vârstnicii îi așteaptă în jurul unei mese dreptunghiulare, lângă un brad artificial, le zâmbesc și-i urmăresc cu privirea cât muzicienii aranjează portocalele și cutiile cu dulciuri. 

Marcel îi întreabă dacă au ascultat vreodată muzică clasică. Un bătrân în cârjă din fața lui îi răspunde că-l recunoaște de la radio. Marcel râde și-i zice că el este acel Marcel de la radio și că fost la o emisiune să le vorbească despre concertul organizat câteva zile în urmă. 

Tradiționalul Bach răsună la vioara lui Dan Lazăr în sala luminată de geamuri mari. O bătrână cu probleme de sănătate mintală, așezată la vreo trei metri distanță de pian, plânge și suspină. Într-un minut, două angajate se apropie, o aburcă cu tot cu scaun și-o duc în cameră. Directoarea face semn că femeia se simte rău. 

Mâinile încrețite de vreme aplaudă rând pe rând la „Sarabande și Giga” de Bach, „Sonata” de Mozart, „Cantabile” de Paganini, „Balada” de Enescu la pian și vioară, „Trio”de Alnaes la două viori și pian, „Balada și Jocul” de Ligeti la două viori și „Oleandra și Hora” de Dubosarschi la pian și vioară. 

Marcel îi tot întreabă dacă n-au obosit și dacă vor să le mai cânte. O bătrână îi îndeamnă să cânte, căci fac bine ceea ce fac. Muzicienii zâmbesc. Marcel face glume: 

– Cum a zis Lăpușneanu – ‘Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu‘…

– Dodon tot așa o zis, intervine bărbatul cu cârjă. Și aeroportul l-o dat la ruși…, continuă bătrânul, ținându-și privirea în podea.

– Cum se zice la București: Ne bydem o grystnom (să nu vorbim despre lucruri triste – din rusă), continuă Marcel. 

Bătrânii întorc capurile unii spre alții, nedumeriți, apoi izbucnesc în râs și ascultă clapele pianului și corzile viorilor cuminți. 

Spre final, directoarea azilului ține un discurs în care insistă să povestească, în fața bătrânilor și a camerei de filmat, că bătrânii au fost abandonații de propriii copiii, că din 25 numai vreo patru au copii peste hotare care le plătesc întreținerea și au grijă de ei, iar la restul – nu le pasă. 

Bătrânii privesc triști în podea. Apoi, când concertul ia sfârșit oficial, o bătrână se apropie de camera de luat vederi și întreabă:

– Da’ o să mă vadă și băiatul meu din Irlanda? Da?!

– Da, o să vadă, o încurajează directoarea.

– Valericăăă, unde ești băiete? Vină acasă, măcar de sărbători…