Lina VdovîiCând eram mică, între Strășeni și Chișinău nu exista alt mijloc de transport public în afară de tren. Mama, tata, eu și sora mai mică urcam dimineața într-un vagon ticsit cu oameni, iar în ora aia pe care o făceam de acasă până în capitală mă lansam într-un adevărat festival de cântece, poezii, cimilituri și alte năzdrăvănii pe care le știam de la orele de teatru. Mă cocoțam pe o bancă de lemn și începeam fără invitație. Voiam să ajung actriță, iar asta era scena perfectă.
Părinții erau mândri nevoie mare, călătorii aplaudau, eu aveam poala plină cu mere și bomboane. Drumul până la Chișinău era frumos ca un matineu.
Apoi am început să mergem cu rutiera. Nu-mi amintesc când și de ce, dar n-am fost singurii. Deși trenul e cel mai ieftin mijloc de transport în comun, moldovenii au fugit de el ca de-o zi proastă și aleg să se înghesuie în microbuze cu scaune năclăite, geamuri murdare și șoferi nervoși pe viață.
Mi-am amintit de spectacolele din copilărie de curând, când am mers de mai multe ori cu trenul. Pe cursele internaționale am găsit oameni însingurați, cu joburi în Moscova și familiile acasă; pe cele locale, cu vagoanele aproape pustii, am dat peste angajați de la Calea Ferată din Moldova (CFM), unioniști, doi îndrăgostiți și un fost profesor universitar convins că guvernul vrea să se descotorosească de el.
Am aflat de la călători nu doar povestea inevitabilului faliment al CFM-ului, ci și portretul Moldovei de azi, o țară măruntă, sărăcită, naivă și un pic nebună.
.
Moscova-Chișinău
Casă cu veșeu
Martie 2018, Gara Kievskii, Moscova, Federația Rusă. Forfotă mare lângă cursa Moscova-Chișinău. Peronul e doldora de călători hăituiți, cu genți atârnând de ei ca vorbele grele într-o ceartă. Stau la coadă la scărița vehiculului, prezintă biletul șefei de vagon, apoi urcă în tren și-l umplu până la refuz. Niciun loc liber în jurul nostru.
Sveta, șefa de vagon, cu păr alb, uniformă albastră și beretă roșie, pare scoasă dintr-un film sovietic. Lucrează cu soțul ei, un mustăcios cu spatele lat și verbul tăios. Ne arată locul și ne minunăm de cât e de curat trenul rusesc. Pereții sunt albi, iar băncile cărnoase, îmbrăcate în piele maro. Primim pături de lână în carouri verzi. Lenjeria de pat e scrobită ca la carte.
Până în 1989, Sveta a fost educatoare pentru grupe mici, cu copii de 3-4 ani. „Făceam foarte puțini bani și adevărul e că voiam să călătoresc, să văd Orientul îndepărtat”, spune femeia. Așa s-a angajat la Căile Ferate Rusești și a făcut cursa Moscova-Vladivostok vreo zece ani.
Apoi, după ce a născut două fetițe și s-a săturat să lipsească de acasă cu săptămânile, s-a mutat pe Cernăuți și Sofia. În 2014, după începerea războiului din Ucraina, cele două trenuri rusești au fost scoase, așa că i-a rămas doar Chișinăul. „Drept să vă spun, și pe ăsta l-au păstrat mai mult pentru Tiraspol”, crede șefa de vagon.
N-apucăm să părăsim gara, că oamenii se schimbă în pijamale și un întreg spectacol de șosete roz, gri sau cu animăluțe se desfășoară în fața noastră. Vagonul devine o mare sufragerie în care se discută politică, probleme de sănătate și sărăcie. Femeiuști în vârstă agață bărbați tinerei, chicotesc, se fâstâcesc, dar se cumințesc când ajungem la vamă.
O fetiță de șase ani colorează într-o carte cu animale, în timp ce părinții ei scot salamul și se chinuie s-o ademenească la masă. Când se plictisește, începe să joace dame cu mama ei. Coboară toți la Vinița, în zorii zilei.
În unele stații din Ucraina urcă femei care vând în tren rochii pentru fetițe, salam, șuncă, pește afumat, haine de blană, bomboane, lapte condensat și „tricotaje de Belarus originale!” Cele mai bune tricotaje!, ne asigură acestea.
Anea, o moldoveancă din Tiraspol, scoate 250 de ruble (circa 70 de lei – n.r.) pentru două hălci mari de pește afumat. Îl duce bărbatului pe care nu l-a mai văzut de un an și jumătate. În Moscova îngrijește de o bătrână și câștigă o mie de dolari pe lună.
Are o fată în capitala Rusiei, una acasă, cu soțul, și un băiat în Kotovsk, Ucraina, taman unde trenul face o oprire de 20 de minute, și iese și ea pe peron să-și pupe oleacă nepotul. „Nu l-am văzut de un și jumătate, de când am fost ultima dată acasă. Noroc că trece trenul pe aici și apuc să văd și eu cum a crescut…”
Are gențile pline cu jucării și cadouri pentru neamuri. Mai cumpără în tren două borcane de ciuperci, trei bețe de salam și unul de carne afumată. N-a apucat un Paște acasă de vreo patru ani. De data asta va sta o lună și jumătate. „M-oi duce la țintirim!”
Noaptea în tren e spartă de opririle la granițe. Când e întrebată de vameși ce are în genți, Anea se sperie și le zice rapid: „Cadouri la nepoți!” Călătorii arată actele și așteaptă cuminți să li se pună ștampila. Între timp, se minunează de ciobăneștii care caută substanțe interzise.
La ultimul control, la intrarea în Moldova, atmosfera se destinde până în punctul în care moldovencele flirtează cu vameșii. O femeie cu părul scurt se așază lângă un june în uniformă și-i spune drăgăstos: „Ce să faci? Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!”
Când ne apropiem de Tiraspol, Anea scoate șase genți de sub bancheta ei, își face cruce și aruncă un „Slava Bogu!” (Slavă Domnului – din rus.) că a ajuns acasă.
„Așa-i viața asta, trebuie să agonisești de undeva. Zato (în schimb – n.r. ) am casă cu toate în ea: veșeu, gaz, nu mai trebuie să mă duc iarna după cărbune sau după lemne afară.”
În orașul de peste Nistru, vagonul se golește brusc. Aproape toți moldovenii cu care am mers coboară, cu tot cu genți, dor și lacrimi pe obraji, în Tiraspol.
.
Chișinău-Ungheni
De mititel am vrut să fiu în tren
Octombrie 2017, Gara Chișinău, Moldova. Cursele locale nu sunt la fel de populare. Trenul Chișinău-Ungheni, care pleacă la 8:45 spre vest, e aproape gol.
E un tren renovat în 2011 la uzina Remar din Pașcani, România, când CFM a încheiat un contract de modernizare pentru cinci trenuri. Unele vagoane au scaune moi, cu tapițerii crem și portocalii și geamuri curate. Culoarele înguste despart fie rânduri cu câte două scaune fiecare, fie cu câte trei. Ca-n avioanele low-cost.
Numai că trenurile, spre deosebire de zborurile ieftine, nu-s pline niciodată. Statisticile arată acest lucru. Din 1995 și până în 2016 numărul moldovenilor care au mers cu trenul a scăzut constant până s-a micșorat de cinci ori. De la 11,7 milioane de călători pe an la 2,2 milioane.
Dimineața e blândă. Raze neastâmpărate de soare îmbrățișează stâlpii de pe peron și se întind pe asfalt ca o pătură.
Convoiul de vagoane alunecă lent pe șinele șerpuite și apoi se strecoară drept printre rânduri de copaci cu coroane aurii. Înaintea fiecărei stații, șuieră gălăgios. Când oprește, femei cu baticuri în cap și bărbați cu șepci cu cozoroc saltă fugulița în vagoane și-și caută locurile cu nerăbdare. Își pun torbele în compartimentele de deasupra scaunelor, își dau gecile de toamnă jos și adorm cât ai zice pește cu fața spre geam sau spre vecin. Au timp berechet pentru somn. Nu există în Moldova mijloc de transport în comun mai lent decât trenul.
Unui tren îi ia trei ore și 13 minute să parcurgă cei 107 kilometri care despart Chișinăul de Ungheni. În schimb, un autocar sau un microbuz are nevoie doar de două, ne asigură unii călători. Respectiv, transportului rutier îi revine să transporte anual circa 100 de milioane de pasageri. De 45 de ori mai mult decât transportului feroviar.
O explicație pentru asta, susține conducerea CFM într-un răspuns la solicitarea noastră, e faptul că „statul și-a concentrat atenția inclusiv asupra dezvoltării infrastructurii drumurilor, care permite creșterea vitezei de circulație, mai ales pe drumurile naționale.”
Mai mult, deși prețul biletelor de tren este mai mic comparativ cu cel de autocar, acesta cedează clar și în fața frecvenței curselor zilnice – 29 cu autobuzul față de patru cu trenul din Chișinău spre Ungheni.
.
* * *
În cabina mecanicului e strâmt ca într-o rutieră. Conductorul Andrei Starciuc meșterește la un panou uriaș cu tot soiul de butoane, luminițe și manete asortate cu plăcuțe atât în rusă, cât și în română.
În stânga lui îngrijește de alte butoane Vasile, un tânăr cu geacă de piele, hanorac și șapcă. Ca să ajungi conductor, trebuie să treci printr-o perioadă de ucenicie. Vasile e în această etapă a carierei sale.
„Îmi place meseria asta”, spune Andrei. „Pe de o parte, e ușoară, că nu e cine știe ce muncă fizică, dar e greu că, fie noapte, fie sărbătoare, fie că ninge sau plouă afară, dacă ești chemat, te duci la muncă.”
A lucrat doar pe trenuri de pasageri. Și pe cele vechi, și pe cele renovate. Din 1983 a făcut traseele Ungheni-Chișinău, Ungheni-Bălți și Ungheni-Ocnița de mii de ori. Erau atât de multe curse, încât, ajuns la destinație, stătea doar o oră și se întorcea în orașul din care a plecat. Acum stă și câte 20 de ore.
Numai între Ungheni și Chișinău erau pe vremuri șase trenuri. Azi sunt doar două trenuri directe. „Le-au scos pentru că nu-s pasageri. Iar pasageri nu-s, pentru că s-au închis multe întreprinderi.”
Vasile îl contrazice. „Nu-i drept! Iaca, uită-te la trenul care venea de la Ungheni la Bălți. Lumea îl lua, că se ducea la piață. Dacă ei au scos trenul, nu mai merge nimeni acum la piață. Asta-i doar o pricină. A doua pricină e că au rămas puțini oameni în țară. Tot tineretul fuge.”
Însuși Vasile are la activ câteva tentative de emigrare, dar mereu s-a întors acasă. În 2014 și-a dat demisia și a mers la muncă în Rusia, în domeniul construcțiilor. După șapte luni a revenit și s-a reangajat la CFM. „Mama s-a îmbolnăvit și eram singurul copil care putea să aibă grijă de ea.”
A crescut într-un sat de lângă calea ferată. „La fiecare 10 minute treceau trenurile și de mititel am vrut să fiu în ele.” A scris și în eseul din clasa a II-a că vrea să lucreze la trenuri. „Când am terminat XI clase, la Balul de absolvire, prima învățătoare a ieșit și a început să citească din compunerile alea. Așa s-o primit că m-am dus la Colegiul Feroviar”. Din 1998 până în 2011 a reparat sisteme mecanice și de telecomunicații la CFM, apoi s-a făcut ajutor de conductor.
Munca nu e foarte grea, dar nici bani nu sunt mulți. Salariul de bază al lui Vasile e în jur de 3.000 de lei. Uneori, când prinde ture mai bune, ajunge la 4.000. Problema e că nu l-a mai văzut de luni bune. „Eu măcar sunt holtei, n-am familie, mi-e ușor. Dar dacă aveam familie, cum mă descurcam eu cu banii ăștia?” Cică în ultimii trei ani situația s-a înrăutățit dramatic. Salariile intră în conturi cu întârziere din ce în ce mai mare, iar ultima mărire a pupat-o prin 2008.
Din Chișinău până în Ungheni numărăm zece stații. Toate cu asfaltul crăpat pe platforme. Între ele se perindă sate și cătune cu case mici, ca niște cutii de chibrituri.
„Îmi place că suntem mereu în mișcare, nu stăm pe loc. Văd mulți oameni. E interesant”, continuă Vasile. Dar experiența frumoasă de care vorbește tânărul este uneori extrem de dureroasă. De șase ani, de când e ajutor de conductor, Vasile a fost martor doar la câteva tragedii, însă Andrei a prins vreo cinci sinucideri.
Prima dată, acum vreo 20 de ani, a dat peste un băiat de 24 de ani. Bătuse și violase o femeie, iar când s-a trezit și și-a dat seama ce-a făcut, s-a întins pe calea ferată. „Ieșeam dintr-o stație de pe lângă Bălți”, își amintește conductorul. L-a văzut în timp ce alerga în dreptul trenului, iar în spatele lui fugeau alți trei băieți. Andrei a crezut că tinerii rataseră stația și voiau să urce în tren din mers, așa că a scos nasul pe geam și le-a strigat cu ironie: „Mergeți la rutieră, băieți!”
20 de metri mai târziu, roțile locomotivei tăia trupul unuia dintre tineri în două. „Viteza nu era mare, am dat frânare bruscă, dar am mers cu primul vagon peste el. […] N-am putut să dorm și să mănânc o săptămână după aia.”
Amuțim cu toții în cabină. Pe fundal se aude doar sforăitul locomotivei.
Al doilea caz, „un moșneguț”. Bătrânul primise niște bani de la un prieten din Rusia care avea gând de însurătoare. I-a dosit în sobă și s-a dus „să aducă știuleți acasă.” Era octombrie afară, destul de cald, însă femeii i s-a făcut frig și a aprins focul în sobă. Banii au ars odată cu lemnele. Când a aflat, moșneagul s-a aruncat sub tren.
Câțiva ani mai târziu, pe la Fălești, un alt bătrân și-a pus capul pe șine. „Moșneagul avea o babă în sat și un băiat la oraș, povestește Andrei. Băiatul era polițist. A fost cel la care am mers să dăm lămurire despre caz, numai că nu și-a dat seama că era vorba despre taică-su. El credea că e la babă, baba credea că-i la fecior în vizită.” Au trecut două săptămâni până și-au dat seama al cui e cadavrul din morgă.
Apoi o fată de 22 de ani care rămăsese fără loc de muncă. Apoi un băiat de 26 care a adormit pe șine. Apoi încă o tânără care le traversa, dar avea căști în urechi și nu a auzit șuieratul trenului. „Acum nu mai sunt așa multe cazuri. În schimb văd la televizor că lumea se aruncă de pe blocuri.”
Andrei s-a pensionat în urmă cu cinci luni, dar pensia e și mai mică decât salariul, așa că a continuat să conducă trenuri. Nu știe ce se va întâmpla cu compania la care lucrează. „Se aud multe vorbe că vor să privatizeze. ‘om vedea cât mai lucrez.”
.
* * *
În unul dintre vagoane, două femei stau la o masă și vorbesc atât de tare, încât ceilalți pasageri le fac observație. Însă ocara tovarășilor de călătorie e mai puțin apăsătoare decât amărăciunea din suflet.
„De ce scot trenuri? Pentru că sunt șefi de căi ferate care au propriile firme de transport auto”, spune Tatiana, angajată CFM pe marfare. „Lor le convine să meargă afacerea bine acolo, nu aici, la stat. Ne-au sărăcit pe toți. Ce, un salariu de 2.000 de lei e salariu?! Fix ca pe vremea foametei fac!”
Tatiana poartă o bluză cu mâneci roz, peste care a tras un tricou albastru. Raisa, colegă de serviciu și tovarășă de drum, are o cămașă cu flori cafenii și albe. „Cândva, pe vremuri, Calea Ferată era considerată mare organizație de stat, cu locuri de muncă bine plătite”, se tânguiește și Raisa. „Înainte ne socoteau de oameni. Dar acum mi-e rușine să spun unde lucrez. Suntem ai nimănui!”
Mai mult, Raisa știe de ce se întâmplă toate astea. „Ei vor să distrugă calea ferată pentru ca apoi să o cumpere cineva cu bani puțini. Mă doare sufletul că am lucrat o viață aici.”
Femeile călătoresc cu trenul pentru că au gratuitate. Spun că nu li s-au mărit salariile de zece ani, așa că orice ban pus deoparte le ajută. „Singurul motiv pentru care nu am plecat din țară e că am avut soț bolnav la pat opt ani de zile”, se confesează Tatiana. „Iar apoi nu mi-a mai permis mie sănătatea. Tocmai a trebuit sa închei un credit și am făcut un alt împrumut. Noi numai cu credite trăim. Ba frigiderul s-a stricat, ba am avut operație, ba mi-a murit soțul. Și suntem așa, în datorii, de ani de zile.”
Ambele femei au copii stabiliți în străinătate. O fată în Spania, un băiat în America, altul în Rusia. Când li se face dor, își iau pașapoartele biometrice – „chiar mulțumesc pentru ele!” – și se duc în vizită, unde mai și lucrează puțin, ca să scape de datorii, ori deschid Skype-ul.
Câteva scaune mai încolo, Iulia și Alexandru pescuiesc boabe de struguri dintr-o sacoșă. Sunt printre puținii călători care nu au luat trenul pentru că lucrează la CFM. Se duc la rezervația naturală „Plaiul Fagului” din Bahmut, Călărași, unde Iulia n-a fost niciodată.
„Mie-mi place să merg cu trenul”, spune Alexandru. „Adevărata Moldovă o vezi doar aici. Cum vin oamenii cu torbele, cum sunt îmbrăcați, sărăcăcios sau bogat, ce stare psihică au. În tren se vede țara asta.”
Iulia merge cu trenul pentru prima dată. E din Chișinău și de câte ori a plecat prin țară a făcut-o cu mașina. Despre trenuri spune că „e mai confortabil, mai aerisit, e mai multă lumină decât în rutiere. Dar rutierele sunt mai rapide, iar oamenii sunt dispuși să stea mai întorși și mai înghesuiți când știu că vor ajunge acasă de două ori mai repede.”
E cercetătoare, a lucrat la Muzeul Național de Istorie. Când și-a dat seama că istoria nu are viitor, s-a apucat să confecționeze brățări și coliere din mărgele de nisip, apoi vinde on-line, pe propriul site.
Alexandru lucrează mult în afara țării, dar se întoarce mereu în Moldova. „Noi avem legătura asta cu pământul. Oriunde te duci, tot aici te trage.” Cea mai frumoasă amintire cu trenul e din copilărie. „Tata mă ridica cu picioarele pe masă și eu woooow!, vedeam totul! Vedeam turiștii care mergeau în rezervație, cu dread-uri, cu corturi, cu chitări. Era minunat!”
Ei doi se dau jos la Bahmut, iar până la Ungheni în tren mai rămân doar câțiva cetățeni amețiți. Unul dintre ei citește ziarul „Comunistul”. „Citesc și ziarele socialiștilor și absolut tot. Am votat cu Maia Sandu, cu Partidul Liberal și cu Sergiu Mocanu. Dar pe om nu-l poți convinge fără argumente, așa că citesc ziarele lui, să înțeleg mai bine cum gândește”, explică bărbatul.
Îi spune Veaceslav Crețu și zice că are un mare necaz: orbește. Acum câțiva ani, niște mujici din anturajul procuraturii din Ungheni l-ar fi bătut cu o țeavă cu ținte. „Am scris la Ambasada Americii să vină să se clarifice.”
Se prezintă drept fost profesor de economie la Universitatea de Stat și la ULIM. Studiile și le-a făcut la Moscova, după curriculum american și manuale în engleză. Când a vrut să implementeze și în Moldova programul, „securitatea a pus ochii pe mine și au început să-mi pună piedici la catedră”.
Mai susține că a fost otrăvit și că i se ascultă mereu telefoanele.„Cu ce mă ocup? Încerc să nu mor.”
Coboară la Pârlița.
.
Ungheni-Chișinău, via Moscova-Chișinău
Acum doar distrugem
În gara din Ungheni ne întâlnim cu Tudor Chiorescu, maistru la direcția de servire călători, care ne duce cu mașina la Berești, la câțiva kilometri de Ungheni. Acolo, vagoanele vechi așteaptă să fie ciopârțite și duse la o bază din Ghidighici, unde-și dau ultima suflare.
Mergem pe o șosea asfaltată, apoi șerpuim pe un drum colbăit de țară, până ajungem într-un soi de luminiș cu mai multe garnituri de tren. Câțiva muncitori așază garniturile pe șine, apoi brațul unei macarale le ridică în aer și le aruncă în vagoane de marfă. Șeful, în cămașă albastră și cu mănuși, se apleacă și trage de garnituri cot la cot cu ceilalți muncitori.
Miroase a fier și rugină. Aerul e plin de praf. Șoferul macaralei, Vadim, transpiră și înjură. În spatele lui, zeci de vagoane sovietice așteaptă umile să treacă prin același ritual de dezmembrare. „Înainte, reparam vagoanele vechi”, spune Tudor, unul dintre muncitori. „Le puneam sisteme de încălzire, schimbam geamurile, scaunele. Acum doar distrugem, atâta putem.”
Un bărbat în cămașă albă și ochelari negri pe nas se plimbă cu o servietă prin zonă. E Alexandru Maidanschii, revizor superior al serviciului călători. Spune că vagoanele de aici sunt prea vechi pentru a mai putea fi folosite.
„Calea ferată e în pierdere. În momentul de față avem mai multe vagoane vechi, pe care trebuie să le distrugem, decât noi. Ne-au mai rămas 324 de vagoane în gospodărie, însă, dintre ele, doar 196 sunt lucrătoare, iar 128 au depășit termenul de utilizare. Până la sfârșitul anului va trebui să renunțăm încă la 39 de vagoane.”
În 2011, cinci trenuri moldovenești au fost renovate la Pașcani, România. Dintre ele, trei circulă pe cursele interne – opt cu totul – și două pe cursele internaționale.
„Noi trăim cu trenurile de marfă”, continuă Maidanschii. „Înainte, aveam 25 de trenuri de marfă pe care le trimiteam în toată Uniunea Sovietică. Acum au ieșit mașinile astea mari, a început războiul cu Ucraina, nu mai e același lucru. Mai avem doar două trenuri de marfă care duc fier și cărbune de la Cuciurgan, Ucraina, până în Galați, care duc fier și cărbune și aduc un milion și ceva de lei. Fără ele, Calea Ferată ar intra în faliment.”
Perspectiva asta nu pare a fi una foarte îndepărtată. Pe 13 aprilie Guvernul Republicii Moldova a aprobat un proiect de lege prin care CFM va putea închide, fără a mai avea nevoie de aprobarea autorităților locale, 14 stații de tren care-i aduc pierderi financiare anuale în valoare de 20-25 de milioane de lei.
„Transportul feroviar de călători a devenit nerentabil pe parcursul timpului, iar pierderile lunare pe care le aduce acest sector constituie circa un milion de lei”, se arată în răspunsul CFM. „De menționat este faptul că întreprinderea nu primește subvenții din bugetul de stat pentru asemenea tip de transport, așa cum este practicat în majoritatea statelor europene (ex: CFR Călători), de aceea circulația trenurilor de călători este asigurată încrucișat din veniturile transportului marfar.”
.
* * *
Cursa de tren Ungheni-Chișinău a fost scoasă acum câțiva ani. De atunci, călătorii care fac acest traseu iau trenul care vine de la Moscova. E și el pe jumătate gol. Din cei 350 de călători care au urcat în Rusia, vreo 200 au coborât la Kiev și-n alte orașe din Ucraina și doar 150 au intrat în țară. Printre ei, doi rusofili și un unionist.
Ion și Anatolii s-au cunoscut în tren. „Am stat în colțuri diferite ale vagonului, dar dacă am văzut un om bun…”, explică Ion. Are 36 de ani, e slăbănog și are tenul ridat ca o nucă. Lucrează la Moscova în domeniul construcțiilor. „Lumea-i mai omănoasă acolo”. Acasă vine o singură dată pe an.
Sunt amărâți și cam beți. Ion avea 18 ani când a plecat prima dată la muncă în Rusia. Anatolii – 16. Ion a rămas, Anatolii a fost deportat în urmă cu trei ani și speră să se întoarcă. „Eram ilegal la stroikă (construcții – din rus.). M-au prins și gata. Eram 20 de ucraineni și patru moldoveni. Toți am primit deport.”
Acum lucrează în Moldova pe unde apucă, dar adevărul e că nu prea apucă. S-a urcat la Ungheni. Merge cu trenul pentru că unu, „nu mă silesc nicăieri”, și doi, „fac economie 10 lei. 10 lei în Moldova înseamnă mult.”
Ion și Anatolii sunt de acord în multe privințe: viața în Moldova e grea, în Rusia e bună; comuniștii dădeau de lucru la oameni, pământurile nu rămâneau în pârloagă; rușii sunt omenoși.
De când l-au deportat din Rusia, Anatolii a încercat și la europeni. A vrut să meargă în Polonia, la o fabrică de geamuri de termopan, dar l-au întors la graniță, pentru că nu avea 550 de dolari în portofel și nu i-a convins pe polonezi că merge să le viziteze plaiul. Dar are un plan! „Lucrez acum, de Anul Nou, prin Moldova, strâng bani și mai încerc.”
Ion a venit acasă pe câteva săptămâni. „Vreau să-mi văd vara și neamurile și mă întorc înapoi. Dacă situația era bună la noi, mai pleca lumea? În Italia, în Israel, la Rusia? Eu am avut soție. S-o dus la Italia. Cum s-o dus, n-o mai venit.”
Câteva scaune mai încolo, un călător strâmbă din mustață când îi aude. „Eu mereu sunt în România. România e de la Nistru până la Tisa. Avem o țară minunată! Are râuri, are munte, are marea cea mare!”
Anatol e un inginer electrotehnic de 69 de ani. Mai important, spune el, e că-i creștin și unionist. „Două scopuri am: să lupt până o să văd țara românească întreagă și să vină domnul nostru Iisus Hristos în glorie pe pământ.”
Își întinde picioarele pe scaunul din față. „Mă simt foarte bine acum, uite ce confortabil stau”. Un fir de lumină caldă, de apus, i se așază pe chip, apoi se lungește pe picior și alunecă, pe măsură ce ne mișcăm spre sud-est, pe bancheta din fața lui. „În microbuz, scaunele alea sunt unele peste altele, n-ai loc.”
La Chișinău, mâna de pasageri coboară și se împrăștie în toate părțile, ca niște boabe de fasole aruncate în pământ. Peste peron se lasă întunericul și un vânt călduț. Un tren gol părăsește gara. Tâgâdâc-tâgâdâc, tâgâdâc-tâgâdâc.
Foto – Vlad Ursulean (Moscova-Chișinău) și Andrei Moraru (Chișinău-Ungheni, Ungheni-Chișinău, via Moscova-Chișinău)