Profesor la cinci discipline

Un huruit sparge liniștea dimineții. De după un pâlc de arbuști apare o fâșie de lumină care pipăie drumul în fața unei motociclete. La ghidon e un bărbat trecut de 50 de ani, cu căciula neagră îndesată pe cap. Mai scade din turațiile motorului şi oprește la intersecția din centrul satului Pivniceni, raionul Dondușeni.

Poartă pantaloni maro și o geacă gri sub care se întrevede un hanorac, o cămașă și o cravată în dungi. Îl cheamă Serghei Carauș, de meserie profesor. Şi nu unul simplu. Predă și biologia, și chimia, și știința, și educația tehnologică, și arta plastică.

Primele trei le-a studiat la institut, munca a deprins-o de la părinți, iar cu ultima l-a înzestrat „cel de sus”. „Dacă pot face asta, de ce să nu învăț și copiii?”

.

De acasă până în centrul satului Serghei Carauș face cam doi kilometri. Lasă calul de fier în curtea unui prieten care locuiește în apropiere și revine pe marginea drumului. Așteaptă transportul școlar.

Ca să ducă toți școlarii din Pivniceni la Gimnaziul din Corbu, localitate aflată la patru kilometri distanță, microbuzul galben donat de Guvernul României face în fiecare dimineață două curse. La prima profesorul doar face apelul elevilor, apoi o așteaptă în drum pe-a doua, când repetă procedura și urcă și el.

E puțin trecut de 8.00 dimineața când microbuzul parchează sub gardul zăbrelit al gimnaziului. În curte se înalță o clădire cu două nivele, înconjurată de arțari înalți care țes pe jos covoare de frunze arămii.

Șoferul apasă un buton și ușa se deschide automat. Primul iese profesorul, urmat de elevi de diferite vârste. Aceștia o zbughesc gălăgioși spre școală, grăbiți de vântul mânios care se rotește printre copacii zgribuliți.

Intrarea în gimnaziu se face prin spate. Cea principală e deschisă doar de sărbători. Coridorul larg, îmbrăcat pe jumătate în bej și jumătate în roz, e decorat cu planșe, fotografii, dar și lucrări din lemn „făcute de domnu’ profesor”, precizează directoarea interimară Lucia Curdulean.

Serghei Carauș urcă la etajul doi și intră în cancelarie. Ia un catalog și trece în cabinetul alăturat pe ușa căruia este inscripționat numele lui. În clasă sunt șase elevi de-a noua. Mai exact, patru băieți și două fete.

La opt jumătate fix se aude clopoțelul.

„Domn’ profesor, da’ azi n-avem chimia?!”, întreabă dezorientat unul dintre elevi, răscolind prin ghiozdan după manualul de biologie. Colegii lui le au deja pregătite pe bănci. Profesorul dă negativ din cap. Se plimbă printre rânduri și începe să întrebe despre adaptarea plantelor și a animalelor la mediul înconjurător.

Cabinetul este înalt, dar cam strâmt. Atât cât să încapă nouă bănci, masa profesorului și două dulapuri. E luminat de trei geamuri înalte dichisite cu cactuși pe pervazuri și ornat pe pereți cu Tabelul lui Mendeleev și câteva planșe care arată structura celulei.

Profesorul își încruntă fruntea și ridică sprâncenele groase la fiecare întrebare fără răspuns. Dar vorbește calm și așteaptă răbdător. Oferă indicii, dacă e cazul, și se luminează la față când fetele din prima bancă răspund corect.

După circa un sfert de oră scrie data și subiectul lecției pe tablă: „Relațiile de nutriție în ecosistem”. Împreună cu elevii încercă să le identifice și să le explice. „De exemplu, plantele reprezintă hrana animalelor erbivore, iar acestea – hrana animalelor carnivore. Ați văzut pe Youtube cum aleargă leul după antilopă”, întreabă el.

Subiectul rămâne neterminat când clopoțelul se-aude din nou și băieții devin gălăgioși. „Nicu, sunetul e pentru mine”, apostrofează profesorul un elev care-și pune deja manualul în rucsac. Nu-i permite să se ridice din bancă până nu-și notează tema pentru acasă.

.

* * *

Serghei Carauș a studiat la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Îl despărțea doar 30 de kilometri de Copanca, satul de baștină din fostul raion Slobozia, actualmente Căușeni. „Acolo era specialitatea la care eu am știut din clasa a opta că mă voi duce. De atunci am vrut să fiu pedagog în biologie și chimie”.

La gimnaziul din Corbu e profesor de patru ani. Aici, pe lângă chimie, biologie și știință, a ajuns să mai predea educația tehnologică și arta plastică.

Directoarea Lucia Curdulean spune că instituția are doar circa 90 de elevi, respectiv, și numărul de ore la unele discipline este mic. „Șapte ore de biologie, cinci ore de chimie, cinci de educație tehnologică și doar trei de artă plastică. Ca să angajezi specialist pentru fiecare obiect în parte n-are niciun sens. La câteva ore nu vine nimeni”, se arată convinsă aceasta.

Astfel, pe lângă noțiuni biologice și formule chimice, Serghei Carauș îi mai inițiază pe școlari în arta pictatului și în mânuirea dălții. Măsurile de securitate le știe tot de la institut, acolo de unde a ieșit și specialist în bazele culturii [agricole], iar arta – de la „cel de sus”.

„Pe lângă tehnică trebuie să știi și artă. Eu am darul acesta de la Dumnezeu și, dacă pot face asta, de ce să nu învăț și copiii? Un bărbat trebuie să știe a tăia cu ferestrăul, a bate un cui, dar dacă mai are dezvoltat și simțul frumosului și poate face un lucru de artă, de ce să nu-l facă?”, întreabă retoric profesorul.

La a doua lecție sala de clasă este plină. Elevii dintr-a opta sunt de două ori mai mulți decât colegii dintr-a noua. Profesorul intră odată cu sunetul clopoțelului și-i dojenește pe cei câțiva școlari veniți în urma lui.

Șterge tabla cu un burete uscat și scrie din nou data și tema. Următoarele 45 de minute vor discuta despre metabolismul în celule. Ca să-i introducă puțin în subiect, profesorul le pune câteva întrebări. Elevii nu sar cu gura. Un băiat înalt și blond nu-și găsește locul în bancă și e apostrofat de profesor. „Hai Dănilă, răspunde. Nu buhni în râs”.

Urmează o serie de întrebări-răspunsuri, apoi, îndrumați de profesor, elevii analizează imaginile din manual și fac la tablă o schemă rezumativă. Ca să-i motiveze să citească tema acasă, pedagogul ține să-i asigure că „din 100 de cuvinte pe care le spune profesorul doar zece se memorizează, de aceea repetarea este mama cunoștințelor”.

Învățăceii săi nu îl consideră un profesor exigent, dar nici nu prea vor să-l caracterizeze: „E cuminte. La lecții întotdeauna ne-ajută. E vesel”, spune sacadat Valentina Răzlog, una dintre elevele sale.

După lecția de biologie profesorul are două ferestre, timp în care, de obicei, controlează caiete, completează în cataloage, își revede proiectele ori se pregătește pentru orele următoare. „Mă mai pregătesc acasă, seara, sâmbetele, duminicile, dar profit și de orele libere de la școală, pentru ca acasă să reușesc și cu celelalte treburi casnice”.

Iar realizarea proiectelor în cazul pedagogilor care se află în situația lui Serghei Carauș necesită timp considerabil, ne explică Liliana Guțanu, șefa-adjunctă a Direcției Educație, Cultură și Turism Dondușeni.

„Un profesor la o școală mare în oraș care are trei clase paralele pregătește un proiect didactic pe care îl folosește la trei ore și știe cum să-l schimbe. Pentru un profesor dintr-o școală mică fiecare lecție este unică și, dacă are șase lecții, el face șase proiecte unice”.

Cel puțin acum profesorul nu mai pierde timp pe drum. La început de carieră, când și-a urmat consoarta în Pivniceni, s-a angajat la școala din Plop, sat aflat la vreo 20 de kilometri. Iar pe atunci nici pomină de microbuz școlar.

„În acea perioadă era deficit de transport și deficit de benzină și de la Dondușeni când te duci spre Plop este o răscruce. Păi acolo mulți muci mi-o curs, Doamne ferește! În doi ani de zile am răcit organismul și am decis să mă transfer la Pivniceni, după ce o profesoară ieșise la pensie.”

Pe-atunci la Pivniceni era un gimnaziu cu circa 80 de elevi, absorbit între timp de reforma educației. Aici, după aproape nouă ani de activitate, i s-a propus funcția de director adjunct pe educație și instruire.

„Eu am fost de acord, dar cu condiția să-mi pot aduce soția, care lucra la Târnova (sat aflat la circa 15 kilometri de Pivniceni – n.r.), pentru că era greu pe drumuri. Astfel, biologia și chimia i-am cedat-o soției și am luat atunci educația tehnologică, bazele culturii și câteva ore opționale în legătură cu ecologia și educația pentru sănătate, pentru că făcusem niște cursuri la Soros”, povestește pedagogul.

Câțiva ani mai târziu i s-a oferit și fotoliul de director. Fostul manager suferise un accident casnic și nu mai putea reveni la muncă. În noua funcție a rezistat trei ani. După mai multe situații conflictuale cu unii profesori, a decis să cedeze funcțiile administrative și să se dedice doar predatului.

„Tot atunci fiica mai mare finalizase studiile și trebuia să se mărite. Pe acea vreme eu socotisem că trebuiau vreo 30 de mii de lei [pentru nuntă], dar eu dacă aveam vreo 5-6 mii de lei în casă.”

Era anul 2005. Salariul de pedagog însuma 2.600 de lei, așa că vara profesorul a mers la Chișinău să mai câștige niște bani în construcții. Experiență nu avea. A prins totul din mers. Iar când a început un nou an școlar, a trebuit să-și împartă timpul între școlari și cotileți.

„M-am înțeles cu directoarea și, de luni până miercuri – stăteam la ore, iar de joi până duminică – mă duceam în oraș la construcții. Am început din octombrie, după ce s-a organizat procesul de învățământ. Așa am lucrat până în decembrie. Am văzut că nu-mi prea iese și am rămas la școală până s-a terminat anul de învățământ. Iar după ce s-au dat examenele, m-am dus la Moscova”.

Așa a ajuns Serghei Carauș să schimbe cămașa și cravata de profesor pe o salopetă. Iar de la un salariu de nici trei mii de lei, a obținut un prim câștig de 700 de euro. „Pe mine tata și mama m-au educat de mic să lucrez. Mie îmi pare rău că acum nu este așa educație. Am avut parte și de amăgeli în Rusia, dar îmi plăcea să lucrez și am mers înainte.”

S-a spetit pe șantierele din străinătate timp de șase ani. În tot acest timp nostalgia după viața de profesor îl măcina zi de zi. „Vă închipuiți ce durere aveam din cauza conflictului de la școală, a despărțirii de oamenii cu care eram obișnuit. Parcă am fost fiert în ulei și oțet. Vedeam un copil ori venea 1 septembrie, mă culcam. Să nu aud, să nu văd”, povestește profesorul cu ochii lăsați în jos.

Însă până la urma soția Angela a fost cea care l-a convins să revină în țară. „Fata deja o pusesem la cale, dar erau multe de făcut acasă, mai ales că părinții deja au îmbătrânit”, explică femeia.

Ea e în continuare profesoară de chimie și biologie, doar că la Școala profesională din Corbu. „E greu să fii profesor. Înainte măcar eram stimați, dar acum orice părinte poate veni să-ți zică orice și tu nu ai dreptul să-i spui nimic. E drept că nu-i nici plătit, dar asta depinde deja de cei de sus. Se pare că cei de sus nu vor oameni hâtri”.

.

* * *

Revenit de pe șantierele din Federația Rusă, Serghei Carauș s-a ținut o perioadă departe de pedagogie. La școala din Pivniceni n-a vrut să meargă. Consideră că avea prea multe probleme.

Un an a lucrat neoficial la o fabrică de uși și ferestre din Dondușeni, apoi s-a mutat la o benzinărie din oraș. Tot atunci și-a luat și motocicleta cu care acum ajunge de acasă până la intersecția din centrului satului Pivniceni.

Întrucât nu s-a regăsit în muncile necalificate, în cele din urmă s-a angajat prin cumul profesor de biologie la Colegiul din Grinăuți. Până la noul loc de muncă avea de făcut circa 16 kilometri, așa că tot motocicleta era cea care îl salva. Așa a lucrat un an de zile. Apoi orele sale nu au mai fost incluse în programul școlar și s-a pomenit iarăși fără serviciu.

Atunci a început să construiască sobe prin sat, abilitate pe care o deprinsese în Federația Rusă. Noua îndeletnicire a ținut o vară. A fost sunat de la raion și anunțat că este un loc vacant de profesor în Corbu.

La școala din satul vecin Serghei Carauș a predat inițial doar chimia și biologia. Ulterior, pentru a-i asigura un salariu complet, profesorului i-a revenit și educația tehnologică, iar din acest an de studii și arta plastică. Actualmente are 21 de ore, cu trei ore mai mult decât o normă întreagă.

La ora a cincea profesorul își revede învățăceii din clasa a opta, doar că de această dată au manuale de chimie pe bănci. Deranjat de gălăgia pe care o fac elevii, mai ridică vocea și le amintește că trebuie să fie atenți.

Pe parcursul lecției îi trece pe majoritatea la tablă. Îi pune să rezolve ecuații din care rezultă reacții chimice și îi dojenește atunci când se poticnesc, direcționându-i pe calea corectă.

După o oră activă și agitată, ultima lecție e liniștită. Cei 17 elevi dintr-a opta sunt înlocuiți cu doar opt elevi de-a șaptea, cărora profesorul le vorbește despre arta modernă și contemporană, descifrând totodată și picturile lui Picasso. Apoi îi îndeamnă și pe elevi să-și exprime sentimentele prin linii și culori.

La început școlarii par nedumeriți și nu știu de unde să pornească, dar după câteva exemple aceștia își dau frâu liber imaginației și desenează cu creioane colorate tot ceea ce le trece prin cap, de la inimioare și brăduți la diverse figuri geometrice.

După ore Serghei Carauș se grăbește spre poarta gimnaziului, acolo unde microbuzul galben așteaptă să facă și cea de-a doua cursă. Aruncă câteva priviri să verifice dacă sunt toți elevii și urcă.

Șoferul apasă un buton și ușa se închide în urma sa.

Foto – Mihail Calarașan