Revelionul de foc

Un bărbat de 1,80 m, în uniformă și bocanci, urcă în grabă scările. Ajunge la ușa ce dă spre acoperiș, o îmbrâncește cu mâna dreapta și pășește hotărât în beznă. Parcurge zece de metri pe bâjbâite, ajunge la capătul acoperișului, își pipăie buzunarele pantalonilor și privește înainte, așteptând semnalul.

Bum! Bum! Bum! Zeci de artificii izbucnesc, iluminând colțurile cerului, în timp ce sunetele tăioase a cinci sirene sfărâmă aerul. Girofarele se rotesc deasupra autospecialelor roșii parcate sub formă de brad în fața clădirii. Bărbatul de pe acoperiș își scoate din buzunar telefonul și imortalizează momentul.

Aici Detașamentul de căutare și salvare nr. 1. Miercuri, 1 ianuarie 2020, ora 00:00.

Pe strada Alba-Iulia din capitală, la hotarul dintre 339 de mii și 17 mii de locuitori, cât numără oficial Chișinăul și Durleștiul, se întinde o clădire lungă zugrăvită în nuanțe răcoroase de albastru. La prima vedere, cele patru etaje par un tot întreg, pe când tehnic ele sunt separate. Subsolul și primele două etaje aparțin salvatorilor. Ultimele două – locatarilor. 

Subsolul ascunde saltele, uniforme, mese, scaune și furtunuri puse la uscat. 

Primul etaj găzduiește un garaj imens cu opt autospeciale pe mijloc, cu dispecerat și oficii administrative pe stânga și o sală de forță și una de lecții, printre un labirint de holuri, pe dreapta. 

Al doilea etaj duce pe holul din stânga spre bucătărie, apoi în vestiar, iar de acolo într-o cameră largă cu paturi supraetajate. În capătul dormitorului, pe dreapta, sunt întredeschise trei perechi de uși albe. După fiecare dintre ele se ascunde câte o bară lucioasă care trece prin gaura circulară din podea și se înfige în podeaua de la primul etaj, chiar în fața dispeceratului.

Acest spațiu – un subsol și două etaje – adăpostește Detașamentul nr. 1, care este una dintre cele două direcții regionale din țară și singura direcție din centrul țării care-i pune să muncească cot la cot pe pompieri, salvatori, scafandrieri, chimiști și chinologi în lupta împotriva pericolelor. Iar pe lângă sectorul lor – sectorului Buiucani cu regiunile de la periferia municipiului -, mai intervin oriunde este nevoie de ajutor, de la Naslavcea la Giurgiulești și de la Criva la Palanca.

.

*

În dimineața de 31 decembrie 2019, la 08:00, șapte pompieri, cinci salvatori, patru șoferi, un scafandrier și un chimist preiau în garajul Detașamentului nr. 1 tura de revelion. Ei sunt doar 18 din cei peste 500 de de angajați ai Inspectoratului General pentru Situații de Urgență din țară care s-au nimerit de gardă în noaptea dintre ani. 

Printre ei s-a pomenit și pompierul Cristian Blanuța, care e la primul său revelion de gardă. Cristian se vedea de mic în uniformă. Ce-i drept, în una de ofițer în armată. Când a mai crescut, i-a căzut cu tronc și uniforma de pompier, chiar dacă nu înțelegea cât e de riscantă meseria. Nici nu s-a apucat să afle, căci de pe băncile liceului a mers la management și turism, împreună cu prietenii săi. Până într-o dimineață din anul doi, când s-a trezit și-a înțeles că trebuie să lucreze ca să se întrețină. S-a mutat la fără frecvență și a aplicat la un post de poliție și unul de pompieri. A primit răspuns de la al doilea. „Am ajuns pompier din greșeală”, zice el acum. 

Tot „din greșeală” a ajuns într-un depozit de construcții de la Durlești, la prima sa luptă cu focul. Apoi și-a pus viața în pericol printre flăcările izbucnite din cauza unei sobe defecte. Atunci stăpâna gospodăriei i-a avertizat că într-o cameră din spatele casei se află o butelie de gaz. Așa că au început să stingă focul din camera din față, în direcția locului indicat. În câteva minute, unul dintre pompieri a observat prin fumul dens că, de fapt, butelia de gaz era chiar în spatele lui Cristi. Au luat-o repede și-au scos-o la timp. Așa a învățat că nu te poți baza pe memoria oamenilor în stare de șoc.

Peste trei zile, se răfuia cu focul declanșat la hornul sobei dintr-o casă bătrânească cu două odăi. După ce au stins flăcările din încăpere și de pe tavan, așteptau să dispară vaporii, ca să vadă de unde iese fum și să stingă focarul definitiv. În momentul ăsta, o bucată din tavanul de deasupra hornului a căzut peste Cristi și l-a prins sub dărâmături. Un coleg l-a apucat repede de brâu și l-a scos. Cristi n-a fost internat în spital. A mers la un medic privat. A aflat că are o traumă la spate, dar n-a spus nici colegilor despre asta. „Nu-mi place să mă jelească cineva”, explică el. 

Durerile de spate le mai simte uneori și acum. De asta în sala de forță reparată acum trei ani, Mihai Diaconu, salvator și unul dintre prietenii lui cei mai buni, are grijă ca greutățile de pe halteră să nu depășească 80 de kg. 

Cristian are 25 de ani și patru ani de când stinge incendii „din greșeală”, timp în care a mai înțeles că-i place să fie pompier. „Îmi place să știu că oamenii sunt în siguranță, chiar dacă noi nu știm la ce ne ducem și dacă venim înapoi. Și-mi place adrenalina care-o primesc când îi salvez.”

Salvatorii se adună în garaj în fața a opt autospeciale. Echipa de gardă din ultimele 24 de ore și echipa care le va lua locul pentru următoarele 24 se aliniază în două rânduri, față în față. Vitalie Grecu, directorul adjunct al unității, îi salută cu mâna la tâmplă și dă comanda: „Pe loc repaus”. Salvatorii lasă poziția de soldat pentru una mai relaxată. Grecu verifică actele fiecăruia și dă comanda: „Ture, alinierea! Drepți! Pentru primirea și predarea serviciului de luptă, rupeți rândurile”. 

Rândurile se rup și bărbații se împrăștie care și unde.

Ilie Crangaci, șeful gărzii, verifică echipamentele, mijloacele de comunicație, starea încăperilor de serviciu și a utilajelor și primește actele serviciului de gardă. Pompierii îmbracă măștile pe față și buteliile cu aer comprimat în spate și verifică dacă pot respira. Șoferii pornesc motoarele autospecialelor. Salvatorii verifică fierăstraiele mecanice. 

Urmează umplerea autospecialelor cu apă de la hidrantul din fața unui magazin, aflat la două minute distanță. Ajunși acolo, doi pompieri dau la o parte capacul fântânii de canalizare, în timp ce alți doi scot din spatele autospecialei, dotată cu un rezervor de două tone pentru apă și 200 de litri pentru spumogen, o țeavă și furtunul. Îl fixează de bucata de metal din interiorul fântânii, apa țâșnind prin părți, peste mâinile și pantalonii lor. 

În zonele populate precum e cea a municipiului Chișinău, hidrante se găsesc cam la fiecare jumătate de kilometru. Dar se mai întâmplă ca hidrantul să fie blocat din cauza deșeurilor sau țeava de conectare să fie ruptă. Atunci pompierii se deplasează la următorul cel mai apropiat, pe care îl identifică pe harta hidranților, ținută mereu în mașină. Ulterior anunță „Apă-Canal” să nu uite să deblocheze sau să repare hidrantul problematic. 

În două minute rezervorul de două tone este plin. Opresc alimentarea, aranjează furtunul în mașină și capacul pe gura fântânii de canalizare și-au plecat. 

Debitul de apă al unui furtun este de 3,5 litri pe secundă. De obicei, la un rezervor sunt conectate două furtunuri, iar asta înseamnă că autospeciala se golește în 2-3 minute de luptă cu flăcările. Cam de aici apare replica – „Au venit pompierii fără apă”, replică pe care a auzit-o adesea Ilie. 

Ilie Crangaci a fost doi ani la rând de gardă pe 1 ianuarie, dar niciodată în noaptea de revelion. Când era mic, n-a spus părinților că va stinge incendii, că va salva oameni și nici măcar nu și-a dorit vreodată să devină pompier. Știa sigur că va fi polițist. Cel puțin până a ajuns printre cinci studenți detașați de Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” din Chișinău la Facultatea de Pompieri a Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București. Acolo, la facultate, a învățat că, imediat după alarma de incendiu, trebuie s-o mai facă și pe detectivul: să afle câte persoane sunt în foc, care sunt căile de intrare, dacă sunt hidranți în apropiere și să-i localizeze pe harta din autospecială, dacă sunt butelii cu gaz în clădire și unde se află.  

.

*

După schimbul gărzilor și umplerea autospecialelor cu apă, urmează ceaiul de la ora 9. Bărbații se adună în bucătăria proaspăt renovată de la etajul doi, dotată cu o masă la mijloc și două dulapuri pe perimetru. 

Mihai Diaconu, care a ajuns salvator de pe băncile Academiei de Poliție, aranjează punga cu o ruladă coaptă de mama lui. Un scafandrier aranjează friptura din carne de rață. 

Bucătăria, fie din detașament sau mobilă, e locul care-i adună pe toți la un loc și le dă ocazia să se cunoască unii pe alții. Tot în bucătărie își răspund, adesea în glumă, la întrebările despre cum au ajuns să lupte colegii cu flăcările și fac mișto unii de alții cum pot mai bine.

– De mic copil a visat să devină pompier și, după școală, a venit să lucreze pompier, râde un salvator din capătul mesei. 

– El o vrut să fugă de armată, intervine alt coleg în hohote. 

Și ei obișnuiesc să râdă mult împreună. Au râs și când, într-o noapte, colegul lor Victor s-a trezit la auzul sirenei și a sărit bezmetic pe bară, fără s-o apuce cu mâinile. S-a dezmeticit abia când a căzut pe fund, dar n-a avea timp de stat, căci în următoarele secunde s-a trezit cu bocancii colegului care a sărit imediat după el.

Victor Caldare avea șase ani când, împreună cu alți doi prieteni, a aprins paiele vecinului în ziua de Paște. „Toți făceau rug și noi am vrut să avem rugul nostru”, explică el acum pozna. Paiele ardeau atât de repede și dogoarea era atât de puternică, încât nimeni dintre vecini nu s-au putut apropia să le stingă. Au stat și au privit până flăcările au transformat paiele în scrum. L-a suspectat tatăl său mult timp că el a dres focul ăla, dar Victor nu i-a recunoscut-o niciodată. 

Pe atunci, Victor se visa militar și-și dorea să învețe să lupte. Dar după ce prietenii mai mari i-au povestit că nu au învățat mare lucru în armată, a renunțat. De pe băncile liceului din Bahu, Călărași, a urmat trei luni de cursuri despre hidrante, țevi și furtunuri, generatoare de spumă mecanică sau chimică și echipamente și a ajuns pompier. 

La prima lui intervenție a îmbrăcat costumul de protecție la temperaturi înalte, și-a pus casca pe cap, și-a fixat masca izolantă pe față, butelia cu aer comprimat în spate și a stins flăcările dintr-o viță-de-vie timp de câteva ore. Ardea practic la fel de repede ca paiele din copilăria lui. Când în sfârșit a învins focul și era ud leoarcă, a înțeles că e grav și că flăcările nu sunt amuzante. Apoi a mai înțeles că a uitat să-și ia haine de schimb și-a ajuns acasă așa ud cum era. 

După primul incendiu au urmat zeci: o cafenea din Bardar, Ialoveni, unde a mai fost electrocutat de un fir electric nedeconectat; o casă din Durlești la care focul izbucinse sub acoperiș și, „ca să-l lichidăm, trebuia să scoatem tabla. Era periculos pentru că alunecam și nu aveam de ce să mă țin”; o mașină în flăcări pe str. Alba-Iulia cu ușile blocate și-n care a văzut un bărbat carbonizat, după ce au oprit definitiv focul. 

Acum Victor are 21 de ani și trei ani de când, o dată la patru zile, iese din casă la ora 6 ca să lupte cu focul. Și cam tot de atâta timp e poreclit de colegi Husky, „pentru că are ochii la fel de albaștri, frumoși și conici, ca a unui câine din rasa asta”. 

La 10:54 , vocea dispecerului anunță alarma pentru salvatori: deblocare de ușă contra cost la Botanica. Acest gen de solicitări parvin de obicei atunci când cineva a pierdut cheia, ori a rupt-o, ori s-a blocat ușa, fără să fie vreun pericol în apartament. 

Mihai Diaconu urcă în mașină și, în următoarele 20 de minute, ajunge în fața blocului din stânga a complexului Porțile Orașului. Ia geanta cu scule și intră în scară.

În alți ani, Mihai a trebuit să coboare pe funie de la etajul opt la șase, să intre pe geam și să deschidă ușa încuiată de un copil de trei ani, cât părinții erau plecați până la magazin. Altădată a deblocat o ușă după care stătea de trei săptămâni, fără suflare, un bărbat cu gâtul tăiat. 

În lipsa unei alarme de incendiu, ceilalți colegi din detașament merg să verifice starea mașinilor de tracțiune din spatele clădirii. Sunt dotate cu lanțuri și se pot încălzi pe combustibil și lemne. Într-o iarnă, cu ele au intervenit ca să facă drum ambulanței ce nu putea răzbate prin nămeți până la o bătrână cu tensiunea ridicată. Iar la Cantemir și Cimișlia au eliberat drumurile spre niște femei însărcinate în travaliu și le-au însoțit până la spital. Apoi au ajutat angajații Spațiilor Verzi din Chișinău să taie copacii căzuți peste mașini, case și blocuri locative, după ninsorile abundente din aprilie 2017. 

La toate a participat Vladimir Friniuc, sau Vova, cum îi spun colegii. El a venit să stingă incendii acum doi ani, imediat după armată. Acolo a avut suficient timp să se gândească ce vrea să facă în viață. Pompier a fost primul lucru pe listă. „Îmi place pompier, pentru că nu-i ca la poliție, cum lumea spune – că m-o oprit și trebuie să dau bani, sau la vamă e aceeași. La noi nu-i așa. Am stins incendii, am salvat oameni și-am plecat. Noi nu spunem că, dacă nu achiți, nu facem nimic și ne uităm mai departe cum arde.” 

Fix la un an de la angajare, la 6 octombrie 2018, la 23:30, a primit alarma exploziei în blocul din sectorul Râșcani. Când a ajuns, locatarii erau deja evacuați. A urcat pe scări și a început să caute oameni sub dărâmături. „A fost neobișnuit, pentru că nu e ceva [ce se întâmplă] des. Nu știi ce să faci când ești prima dată. Superiorii luau decizii la ce etaj de mers, cum de folosit echipamentele”. 

Apoi, împreună cu Victor, a luptat cu flăcările ce-au cuprins un automobil de pe strada Alba-Iulia, dar și cu rezistența oamenilor. „Sunt [persoane] care încep să filmeze, să facă live pe Facebook, pe Instagram. Noi le spunem să se ferească, dar pentru ei e mai important să aibă vizionări și like-uri. Asta e în ziua de azi”, încheie el. 

.

*

La scurt timp după verificare mașinilor de tracțiune, urmează probarea noilor uniforme cusute la comandă. Într-o cameră din subsol, cu saltele aranjate la peretele din față și dulapuri improvizate din bucăți de lemn prin părți, uniformele îi așteaptă împachetate la podea, pe scaune sau pe rafturi.

„Frumos, frumos, costumele nu le amestecați. Fiecare are grijă de costumul pe care-l poartă”, îi avertizează o femeie brunetă postată la ușă, cu un registru de evidență în mâini. 

Cristi îmbracă pantalonii noi deasupra celor vechi. Îi vin ca turnați. Trage și scurta deasupra. Întinde mâinile în față. Mânecile se trag în sus. 

– Da, văi, aista 46-3, și tu ai luat 50-4. Ești maladeț (bravo – din rusă), i se adresează un coleg. 

– Da’ lasă că stă bine pe dânsul, râde altul.  

– Care nu-i place costumul, direct acum zice, îi avertizează Ilie. 

Cristi nu se potrivește la ei și ridică mâinile în sus, le lasă prin părți, făcând un fel de exerciții, și exclamă spre femeia care nu-și ia privirile de la el:

– Mânecile îs cam scurte. Eu când am măsurat [data trecută], erau mânecile normale, mărimea normală. 

– Dacă să stai numai cu mâinile în buzunar, ap’ îs bune, râde Victor, stând în rând la probă. 

– Dar tu stai cu mâinile în buzunar?!, intervine bruneta și-l pune pe Cristi să confirme prin semnătură că nu ia noul costum. 

Cristi părăsește subsolul și merge în clasă – o sală din dreapta garajului mobilată cu bănci și scaune, exact ca o sală de facultate, unde discută despre intervențiile lor și ce ar putea îmbunătăți. La pauzele dintre lecții, cum le numesc ei, ies la fumat, joacă tenis la masa din hol sau trag de fiare la sala de forță. 

Vizavi, în sala din stânga garajului, Mihai Didenco stă de gardă la telefonul care anunță alarmele. El a început să lupte cu flăcările în 2013, după ani de studii în construcții și munci temporare. În al doilea an de când s-a făcut pompier, împreună cu zeci de pompieri din tot municipiul, au luptat vreo șase ore ca să stingă o mansardă în flăcări din sectorul Botanica. 

Din 2016, și-a început și munca de salvator. Odată a stat practic toată noaptea lângă salteaua pneumatică, convingând, împreună cu polițiștii, o tânără să coboare de pe coșul de fum al unui bloc locativ. Spre dimineață, tânăra a coborât singură. 

Dar ăsta nu a fost singurul caz în care a învățat să aștepte și să țină oamenii de vorbă. Au urmat accidente rutiere, în care a trebuit să calmeze victime în stare de șoc, să-i întrebe despre familie, despre vise și despre orice, doar să-i țină conștienți până ajungeau medicii de pe ambulanță. 

Pe de altă parte, a trebuit să învețe să facă față și altor situații legate de accidentele rutiere. „Am tăiat o ușă, am scos victima – un picior rupt, mâna ruptă, ori în șoc, ori în stare de ebrietate. Primele două ori e mai rău. După asta te obișnuiești”, spune el, care nu e singurul care s-a obișnuit cu astfel de scene. 

Alexandru Burlea are 38 de ani și după ce-a muncit carabinier, miner, constructor și vânzător și s-a plictisit de toate a găsit locul unde e pompier, salvator și scafandrier. „Aici e unicul lucru care m-a reținut așa de mult. Și e datorită adrenalinei”, spune bărbatul care se culcă și se trezește cu sirenele pompierilor, pentru că trăiește într-un apartament de serviciu din clădirea detașamentului. 

„Primul incendiu a fost într-un centru sportiv mai la vale de [fostul cinematograf] „Flacăra”. Vreo două ore am lucrat pe rând. Când am ieșit, masca s-o scos cu tot cu pielea de la ureche”. 

Alexandru a ajuns pompier acum 12 ani, în perioada când echipamentul era mai vechi. Când în măștile conectate la butelia cu aer comprimat din spate era mai greu de respirat. Când încălțau bocanci, și nu cizme din cauciuc cu talpă și bot din fier. Când în camera postului de control mai bătea vântul. Când bucătăria, dormitorul și sala de forță nu erau reparate.  

Când prima dată a stins flăcările într-o casă unde și-a pierdut viața o bătrână, i-a fost greu să vadă asta. Apoi au urmat zeci de oameni care-și pierdeau viața în foc, până să ajungă pompierii. „Așa cazuri că să scoatem și vii, n-am avut”, spune el. Singurul lucru care-l ajuta să uite de asta era să facă încă un lucru care-i place. „De exemplu, mie tare îmi place la pescuit. Apa mă calmează.” 

Prin 2011 Alexandru a ajuns plutonierul unității și-a decis că vrea să devină și salvator. Adică să deblocheze uși, să coboare de la un etaj la altul pe funie într-un apartament încuiat și să scoată oameni dintre fiarele autoturismelor. La prima lui descarcerare, avea în față două mașini tamponate pe traseul Chișinău-Leușeni, un șofer care își pierdea cunoștința și un pasager cu fractură deschisă la picior. I-a scos pe rând atent și i-a ținut de vorbă până au sosit medicii de pe ambulanță.

Altădată a trebuit să descarcereze șoferul unui automobil intrat sub un camion. Avea craniul despicat în două și creierul afară. Dar mai grav a fost să-și descarcereze propriii colegi. „Era într-o duminică de iulie 2017. Noi am primit schimbul la 8:30 și-am primit informația că, aproape de satul Măgdăcești, raionul Criuleni, s-au tamponat două mașini”, spune colegul său Ilie, care a participat și el la acea intervenție. 

Ajunși la fața locului, s-au apucat de muncă și-au înmărmurit. În fața lor erau doi colegi de-ai lor, salvatori, cu care au lucrat cândva cot la cot. Aveau numeroase fracturi și hemoragii interne. Bărbații de 25 și 27 de ani au murit pe loc, după ce mașina în care se aflau a fost tamponată frontal de un automobil ieșit pe contrasens, șoferul căruia adormise la volan. 

„Clar că a fost greu pentru noi și e ceva care nu se uită”, mai spune Ilie. Ulterior, și pompierii, și salvatorii au discutat cu psihologul detașamentului. 

.

*

După măsuratul uniformelor, au urmat ore în șir în care echipajul de gardă și-a tot căutat ocupație. O parte dintre salvatori au rămas în subsolul clădirii să pună la uscat mesele și scaunele portabile pe care le iau mereu cu ei în deplasări. Apoi au mers și ei în sala de lecții de la primul etaj. Unii au privit un film la televizorul din colț, alții nu și-au luat ochii din telefon până a dispărut Wi-Fi-ul. După ce l-au reparat, au continuat să privească în telefon. O parte a jucat tenis la masa din hol. Cristi și Mihai Diaconu și-au luat hainele de schimb și-au petrecut aproape două ore în sala de forță. 

Seara, la 20:15, Mihai Didenco, Victor Caldare și Ilie Crangaci stau la masa de recepție din camera dispecerului și privesc la un laptop imagini video de la intervențiile din ultimii ani și participările lor la diverse competiții sportive. 

În fața lor, Mihai Diaconu și Cristi Blanuța stau rezemați de tejghea. Primul stă cu nasul în telefon și caută pe Google traducerea în rusă pentru „Fericiun Crecit” – urarea deputatei socialiste Alla Pilipețcaia în cadrul unui festival din Soroca desfășurat la 25 decembrie 2019. Al doilea se apleacă peste tejghea, curios să urmărească și el imaginile de la laptop. 

– Da’ ții minte anul ăsta, după anul nou, când ne-am dus [la chemare], era negru’ pământul. Noi stingeam înăuntru și, când ieșim, tot alb…, începe discuția Cristi.

– Eram în șoc. Cum?! Numai ce-am intrat și-i zăpadă!, răspunde Mihai Didenco, zâmbind. 

– Noi ne-am dus, era o casă fără ușă la intrare, c-un covor în ușă. Stăteau doi oameni ai străzii. Noi le zicem – Ieșiți afară! Afară ploua, dar ei tremurau…  Brr! Am stins la dânșii și stingeam și la vecin gardul. Dar ei au văzut că au înghețat și au intrat în casă înapoi. Le zic: Ieșiți, măi, afară, că o să cadă podul peste, că-i răschită casa asta. ‘Nu, nu, nu. Tot normal’. S-o dus și s-o învălit cu oghealurile și ședeau, povestește Mihai Didenco. 

– Poliția îi căuta și nu-i găsea, dar ei dormeau, continuă Cristi. 

– Da’ la bătrâna ceea cu mâța?, râde Mihai Didenco.

– Era o doamnă în vârstă care zicea că nu iese afară, că n-are încălțăminte. Pe urmă nu ieșea afară că nu-i mâța. Am scos-o, am dus-o la poliție și când în spatele meu aud: Miau-miau, miau-miau, încheie Cristi și se uită la ceas. 

La 21:34, un coleg aleargă spre dispecerat să-i anunțe de foc. De focul pe care urmează să-l aprindă chiar ei. Ies afară cu toții, lăsându-l pe Mihai Didenco de gardă la telefon. 

Unul scoate grătarul, unul îl umple cu lemne, unul aprinde focul. Apoi Alexandru aranjează uniform bucățile de carne condimentate. În scurt timp, mirosul de carne inundă aerul.  

Cristi apucă un prelungitor, îl pune în priza de la ușa punctului de control și-l întinde vreo zece metri până afară, sub un brad. Conectează jucăriile electrice, dar niciuna nu se aprinde. Și mai e și prea scurt ca să ajungă și la sania cu doi metri mai departe. Scoate prelungitorul din priză și-l strânge. Între timp, Mihai găsește altul mai lung și repetă acțiunile lui Cristi. Funcționează! 

E deja trecut de 23:00. Soția și fiica lui Alexandru au luat-o pe Baghira, pisica lor neagră, câteva farfurii cu salate și-au venit de la etajele de deasupra să întâlnească împreună noul an. Ieșiți afară, îl pândesc cum rumenește proporțional carnea. Când într-un ungher izbucnește o flacără, o stinge imediat cu apa din sticla de plastic pe care o mănuiește asemenea unui furtun. În scurt timp, vine și soția cu fetița de un an al unuia dintre salvatori să le țină companie. 

Semn de alarmă, nici pomină. Sunt mirați, pentru că, în alți ani, în ajun de revelion, erau mai ocupați – ba cu incendii de vegetație pe câmp sau la vreun depozit de vopsea, ba cu descarcerări de mașini. Dar, în același timp, se roagă să nu fie niciun incendiu. „Lasă să fie totul bine”, „Nu vreau iar să fiu ud pe frigul ista”, „Poate măcar de Anul Nou va fi liniște”, își zic pompierii dorințele în voce. 

Hotărăsc să scoată cinci mașini din garaj. Mercedesul 310, dotat cu o scară pentru salvare de la înălțimea de 33 de metri și pernă pneumatică o parchează în fața clădirii, pe mijloc. Prin părți aranjează la distanțe egale câte două autospeciale care, de pe acoperiș, arată practic identice. Când vreo mașină e prea aproape de alta, Cristi face fotografii de sus și trimite pe grupul lor de Viber ca să vadă cei de jos și să înțeleagă greșeala. În cele din urmă, un brad improvizat din autospeciale stă parcat în fața Detașamentului. 

.

*

După ce a fotografiat autospecialele de pe acoperiș, Cristi coboară încet scările celor patru etaje. Face o cotitură la stânga, apoi încă una și ajunge în garaj, unde se pomenește față în față cu două mese decorate cu carne și 20 oameni ce așteaptă în picioare să se dea startul.  

La 00:34, sunetul strident al dispeceratului din stânga garajului sparge gălăgia celor 18 bărbați în uniforme. Pentru o clipă se lasă liniștea. Nu se mai aude decât un zumzet slab al melodiei de pe fundal și al lămpilor de pe tavan ce-și lasă umbrele peste cele trei autospecialele rămase înăuntru. 

Mihai, dispecerul, își face drum prin mulțime și aleargă la telefon. Ilie, șeful de gardă, îi calcă pe urme. „Serviciul de pompieri şi salvatori ascultă!”, le-o ia înainte unul dintre colegi. 

Băiatul ține receptorul lipit de ureche, dă din cap, în semn de încuviințare, și mai scapă câte un ‘Aha’ în cele câteva zeci de secunde de conversație. Apoi pune încet receptorul la loc, se uită spre șeful de gardă, fără să miște mușchii feței în vreun fel. „Răilean o zis să dăm mai încet!”, zice el tare, cât să audă și cei din garaj. 

Toți răsuflă ușurați. 

Răilean este fostul lor coleg care locuiește în aceeași clădire și care, întâmplător, auzi ecoul râsetelor celor 18 bărbați prin cele două etaje care-i separă. 

Aproape de 1, salvatorul Mihai Diaconu deja doarme dus. În 20 de minute îl trezește alarma dispecerului, care mai anunță o deblocare de ușă contra cost – o femeie a rămas blocată în dormitor. Imaginația îi joacă fiesta lui Mihai și râde la auzul alarmei. 

Urcă în mașină și, în câteva minute, ajung în fața unei case cu trei niveluri. Ies din mașină, intra în curte, pășesc prin întunericul beznă și o sună pe stăpână. Ea deschide geamul din spatele casei și le strigă să urce la etajul trei. Urcă rapid scările. Scot instrumentele și, în mai puțin de un minut, fac o gaură în broasca ușii și o deschid. 

Ajung în antreul a două apartamente. Mihai sună din nou stăpâna, să concretizeze în care din apartamente să mai deblocheze o ușă. În stânga. Bagă sfredelul în broască și deschide și a doua ușă. Ajunge direct în bucătăria apartamentului. De acolo femeia se aude după a treia ușă. Mihai își privește colegul amuzat. Demult n-au deschis trei uși la rând și să scoată o femeie din dormitor. 

Repetă procedura și de după ușă apare o femeie josuță, trecută de 30, cu probleme de vedere, care stă cu mâinile duse la gură și se roagă încontinuu, mulțumindu-le că au eliberat-o. 

– Îmi părea că leșin, le zice femeia cu emoții în voce.

– Mai bine leșinați, că nu ați fi plătit, râd băieții și-o anunță despre cei 149 de lei pe care trebuie să-i achite pentru deblocare.  

La 2:34, Mihai și Cristi stau în bucătărie lipiți de calorifer. Primul vrea să doarmă, dar nu poate din cauza sforăielilor din dormitor. Și al doilea vrea să doarmă, dar în două ore trebuie să meargă la post și e și mai obosit atunci când doarme puțin, decât atunci când nu doarme deloc. 

Cristi trebuia să stea în cabina de la intrare pe teritoriu abia de la ora 6, dar va începe de pe la 4, după ce l-a schimbat pe Mihai, care e mort de oboseală, după ce dormise doar patru ore în noaptea trecută. 

Până să meargă la postul de control, Cristi a spălat toată vesela din bucătărie, a trecut prin dormitor, s-a făcut mai comod pe patul de la primul etaj și a ținut urechile ciulite la „simfonia lui Beethoven”, cum numește el sforăitul colegilor. 

La 3:22, în bucătărie se ivește Victor cu Vova. Își toarnă compot din coarne dintr-un borcan de trei litri, beau însetați și-și șterg gura cu dosul palmei. Apoi merg în dormitor și se bagă la somn.

Se trezesc ambii la 07:05, privindu-și somnoroși telefonul. În drum spre bucătărie, trec pe la dispecerat și-l întreabă pe Mihai dacă vrea o cafea. 

Dar Cristi deja făcuse două. Pe-a lui a lăsat-o pe masă, iar pe-a lui Mihai o ia într-o mână, trece prin dormitorul în care încă mai răsună partituri din „simfonia lui Beethoven” și, cu cealaltă mână, se apucă de bară și alunecă în jos, aterizând în fața dispeceratului. Îi lasă lui Mihai cafeaua și revine în bucătărie, unde-o bea grăbit pe-a lui. 

Până la schimbul turei, prima dimineața din 2020 vine cu sarcini pentru fiecare pompier. Unul dintre ei, cu fața obosită, dă cu mătura pe trotuarul din fața clădirii, adunând hârtii, frunze și împrăștiind praful. 

Apoi dă cu furtunul cu apă, iar praful se transformă în noroi pe o porțiune de lângă o fântână de canalizare. O mașină e parcată chiar acolo, așa că se oprește, strânge furtunul și-l duce în garaj. La nici cinci minute distanță, un coleg vine spre ei, își vede mașina și întreabă: „Cine-n **** măsii o spălat trotuarul și o stropit mașina?”.  

Nimeni n-a pornit spre casă, până Mihai, cu ochii pungiți și mort de oboseală, n-a terminat de descâlcit funia folosită la coborâri. Vova și Cristi i-au sărit în ajutor. Alexandru a luat furtunul și s-a dus el să spele noroiul de lângă fântâna de canalizare. Ilie a raportat munca din noaptea de revelion. Dispecerul a dat în primire tehnica. 

Iar la plecare, toți și-au urat „Furtunuri uscate!”.