Satul Bularda – un cătun mic, colbăit și schilodit de sărăcie, care mai numără vreo 50 de locuitori. Multe case stau năruite, iar cele care se mai țin pe picioare, parcă-s cutii de chibrituri. Centrul satului e un imaș cu un teren de joacă ruginit și o răstignire de lemn. Atât. Cel mai tânăr bulărdean are doi ani, iar cel mai în vârstă -73 de ani.
Viață-i grea în acest sat, aflat la 35 kilometri de orașul Călărași . „Nu avem nimic: școală, magazin, biserică, casă de cultură sau transport public. Ca să-mi cumpăr o pâine trebuie tocmai la Dereneu să mă duc”, ne spune un moș, pitit în dosul gardului de șipci.
De lucru – nici atât. Cine e mai voinic, „cu cap” și mai în putere a ușchit-o demult de aici: fie peste hotare, fie în sate și orașe mai bogate. Majoritatea locuitorilor își câștigă existența din munca de zilieri.
„Aici în sat nu este nicăieri unde să lucrezi. Ne ducem la Dereneu cu ziua. Iaca ieri am fost și am dat cu sapa și am făcut 150 de lei. Alți bani nu am de unde să câștig. Mi s-au umflat mâinile și am făcut niște mozoale…”, ne spune moș Valentin, pe care l-am surprins păscând bobocii. Bărbatul povestește că abia dacă câștigă vreo 800 de lei pe lună, bani care îi ajung doar pentru medicamente și lumină.
Toate grijile și nevoile și-au găsit culcuș în mica așezare de la marginea pădurii. Mai puțin una – SARS-CoV2. De mai bine de un an de când luptăm cu pandemia, la Bularda nu s-a înregistrat niciun caz de îmbolnăvire cu noul tip de virus.
„Trăim în pădure și nu ajunge la noi boala asta. Și ne vaccinăm de coviț cu două pahare de vin și trei de rachiu”, râde știrb Valentin, pe care traiul greu i-a lăsat semne pe chip. Deși ne spune că are 60 de ani împliniți, pare cu cel puțin zece ani mai în vârstă.