Satul cu patru case

Cea mai mică așezare din raionul Călărași – Podul Lung, pare că „și-a asigurat existența cu cel puțin jumătate de secol”. Asta deoarece, crede mătușa Natalia, în cătunul parcă uitat de lume, se mai aude glas de copil…

***

„Doamna Joiana” paște liniștită pe imașul verde, presărat cu floricele mov și albastre. Din când în când, mai alungă muștele impertinente, care îi bâzâie necontenit pe la urechi, cu cele două coarne tocite și strâmbe.

–       Hai, Joiana Gheorghevna, să-ți mut locul ca să ai ce paște. Hai, dă-te mai încolo! o îndeamnă o femeie de 60 de ani, zdravănă și cu obraji puhavi, pe nume Natalia Livădaru.

Vaca o privește plictisită, rumegând apăsat, în timp ce stăpâna sa scoate din pământul moale priponul de fier. Fără să se împotrivească, face câțiva pași mai la deal. Nu departe, „doamna Maia” cu urechi clăpăuge molfăie alături de cei trei iezi ai săi. „Pe capră am mutat-o nu demult. Iezii s-au vârât la dânsa între chișioare, da’ și mă-sa hâț cu cochita în bot. Așa vă trebuie dacă nu vreți să crăpați iarbă”, îi probozește femeia cu zâmbetul în colțul gurii.  

Iezii tresar la dojana femeii. O privesc țintă. Apoi saltă în sus de parcă au arcuri în copite. Ieduțele cu blană albă, botezate de stăpâna lor Andreea și Tatiana, o zbughesc la maică-sa, care le cheamă cu un behăit tânguitor. Iedul Borea cu blana neagră, însă, o înfruntă cavalerește, demonstrându-i fruntea lată pe care Mama-Natură a imprimat o pată albă în formă de stea.

–       Ahai! Las’ că vin sărbătorile și cum am să vă botez eu în ceaun!

Borea nu mai rezistă la amenințarea cu moartea și o tulește și el lângă maică-sa. Se întoarce cu fundul la stăpână, scuturându-și coada, și-și bagă ostentativ capul în iarba mustoasă și fragedă, fără să rupă cu dinții măcar un fir.    

Mătușa Natalia se îndreaptă de șale și pornește agale spre casa cocoțată în vârful dealului. Imașul e lipit de gospodăria femeii. Îl desparte o poartă de lemn care scârțâie din încheieturi. Pensionara trece mai întâi prin ocolul pustiu. „Iaca, cu cinci zile în urmă, m-a făcut gospodină un dihor. Mi-a gâtuit toate găinile”, se plânge pipăind cu piciorul fiecare treaptă a scării de piatră, ce începe din mijlocul ocolului și se întinde până sub peretele casei.

Casa femeii e una din cele patru gospodării din sat. Se află la o distanță de doar cinci minute de mers cu automobilul de orașul Călărași. E atât de mică așezarea, în lungime are jumătate de kilometru, în lățime – tot atât. Nici nu apuci bine să intri în cătun că deja indicatorul îți dă de știre că intri în Sipoteni, cel mai mare sat din Călărași. 

Pe mijloc, îl spintecă drept în două calea ferată și șoseaua națională ce duce spre Ungheni și Fălești. Trei gospodării s-au aliniat la deal, fiind mărginite de livezi de nuci și păduri. La vale a rămas gospodăria Nataliei Livădaru, amplasată chiar pe marginea râului Pojarnița, păzit în spate de o armată de foioase.

Podul Lung nu seamănă deloc cu satele mici, care au doar câțiva locuitori, multe case dărăpănate și înecate în buruieni. Aici gospodăriile sunt mari, frumoase, „reparate capital”, cu ogrăzi pavate și flori de toate culorile. În mijlocul cătunului, cei câțiva săteni au ridicat o cruce de piatră, înconjurată de lalele și acompaniată de trei steaguri, printre care tricolorul și cel al Uniunii Europene.  

La recensământul din 2014 erau înregistrate nouă sate fără niciun locuitor. Acestora urmează să li se alăture alte 109 de localităţi în care își duc zilele sub 100 de persoane. Apoi va veni și rândul satelor care numără până la 1.000 de locuitori. E tabloul unui viitor apropiat, prognozat de demografi, dacă autoritățile nu vor arunca un colac solid de salvare.

Dintotdeauna, Podul Lung a fost o așezare mică cu maxim 7-8 case. A rezistat destoinic timpului și uitării. Din povestirile străbunilor, care au locuit aici, Natalia știe că satul are cel puțin 150 de ani, iar pe timpul celui de-al doilea război mondial a fost o unitate militară germană.

„Bătrânul ista de la deal, Dumnezeu să-l ierte, îmi povestea că a fost aici garnizoana nemților mult timp. Pe șes țineau caii, acolo unde paște doamna Joiana și doamna Maia. Ș’apoi când s-o terminat războiul, ei s-au dus. Aduceau de prin toate părțile ce aveau de furat la Podul Lung. Așa era atunci (se fura – n.r.) și așa e și amuia”, oftează pensionara.

Femeia își amintește că atunci când a poposit aici, în 1984, rămăseseră cinci gospodării. „Petihatkă se numea, de fapt, satul, că erau cinci case. Dacă ziceai Podul Lung nu prea știau oamenii ce sat e, dacă ziceai Petihatcă, ap’ înțelegeau pe loc”, zice femeia.

Între timp, doar o gospodărie s-a risipit, iar cea de la margine e ferecată cu lacăte. „Sunt cinci frați la casa ceea. După ce a murit mama lor, cu vreo patru ani în urmă, cel mai mare frate a încuiat casa și nu le mai permite celorlalți să intre măcar în ogradă. Cred că se întoarce în mormânt femeia ceea”, povestește Natalia, arătând cu mâna spre o casă bătrânească îngrijită și destul de încăpătoare.

Alături e gospodăria lui Alexei și a Victoriei. E cea mai nouă casă din cătun. E construită de la zero cu doi ani în urmă, cu livadă sădită în spate și steagul Republicii Moldova, fâlfâind țanțoș în ogradă. Deși au casă în Călărași, bărbatul de vreo 50 de ani recunoaște că nu mai suporta viața de orășean și s-a mutat cu traiul la Podul Lung. „Eu sunt din Sipoteni. Îmi place viața la țară. Am stat în oraș pentru cele două fete ale mele ca să poată învăța. După ce au crescut și am mai adunat niște bani, am decis cu soția să facem o fazendă. Dar așa de tare îmi place, că deja de vreo doi ani locuim aici”, povestește mândru Alexei.

Se consideră un norocos că și-a împlinit visul – cel de-a locui la țară. „Să-mi dea apartament cu patru camere în mijlocul Chișinăului că nu schimb pe această căsuță de la Podul Lung. Aer curat, liniște, e aproape de Călărași.”

Alături de Alexei se află și ultima gospodărie de la deal, cum o numesc locuitorii, care aparține soților Larisa și Ștefan. Cuplul de vreo 55 de ani au investit mult ca s-o modernizeze. „12 ani am muncit în Cipru. Însă, acasă nu se compară cu nimic în lume”, conchide bărbatul, frecându-și mâinile bucuros.

Pe 15 mai mătușa Natalia împlinește 37 de ani de când s-a mutat prima dată la Podul Lung. Ține minte acea zi de parcă a fost ieri. Venise cu doi copii mici în brațe. Soțul Nataliei era angajat al Căii Ferate și a primit ordin că trebuie să se mute la Podul Lung, unde „o să meargă, în timpul zilei, pe linie și o să facă verificări”. A primit drept casă de locuit – cantonul.

I-au însoțit și nănașii de cununie în acea zi. Îi păruse un loc „tare pustiu și buruienos”. Dezamăgirea i se citea pe chip. Nănașul și-a dat seama de nemulțumirea Nataliei și a încurajat-o, bătându-i ușor cu palma pe umăr: „Fina, eu știu că tu ești femeie care ai să dobândești. Omul spurcă locșorul, dar tot omul îl sfințește”.

Au mers până în deal și au analizat cele câteva case și hățișurile care se întindeau până lângă păduri, apoi au revenit la canton și a măsurat cu privirea iazul lung și pământurile semănate cu porumb, grâu și floarea soarelui și s-a mai potolit puțin. Și-a dat seama că, de fapt, acest sat se pliază perfect pe felul ei de-a fi. Deși pare o femeie haioasă și plină de viață, e foarte retrasă, se caracterizează dânsa. De mică a evitat aglomerațiile și i-a plăcut să stea izolată de lume.

„Sunt una la părinți. De-atâta și îmi place să stau, mai degrabă, într-o parte. Eram acasă și mama îmi zicea: „Da nu-ți mai vine ție nici un mire o mie de ani! Stai și citești toată ziua, duminica, sărbătorile. Ieși cu fetele!”. Nu-mi era interesant. Așa că, atunci când am venit noi aici, am stat eu și m-am gândit că o să am parte de liniște totală, n-o să depind de nimeni, o să fiu singurică. Dacă vezi mai puțin și auzi mai puțin – trăiești mai mult și mai bine”, concluzionează femeia.

Unde mai pui că și vecina de la deal, care taman trecea pe lângă canton și „se ducea după animale pe șes”, a salutat-o călduros și cu atâta bucurie, încât Natalia s-a însuflețit: „Bună ziua, bună ziua! Mătincă o să avem vecini. Ia’ și mă bucur. Și așa mi s-a umplut inima de, nu știu cum, de energie”, povestește Natalia entuziasmată.

Anii au trecut, iar Natalia și soțul său, Grigore, au onorat îndemnul nașilor – „am sfințit locșorul”. A reconstruit casa, a lărgit gospodăria, a cumpărat pământuri. „Pe aici, prin buruieni” a mai făcut încă doi copii. Gemeni. „Este mult aer și o priit”, râde zgomotos.

Vecinii le-au devenit cei mai buni prieteni. Au împărțit griji, bucurii și nevoi deopotrivă. „Ne-o tunat și ne-o adunat! Noi suntem aicea câteva case, dar întotdeauna ne-am înțeles ca o familie. Nu ne-am dușmănit, nu am avut probleme niciodată. Când vecina Larisa a plecat la muncă peste hotare, eu am avut grijă de copiii ei. Iar când am avut eu nevoie de ceva, au sărit în ajutor și la miezul nopții.”

Cu timpul, recunoaște femeia, s-a îndrăgostit de satul acesta mic cât o nucă. Dacă i s-ar mai da o șansă, cu 37 de ani în urmă, ca să-și aleagă locul de trai, tot Podul Lung ar alege. „Aici e multă liniște și aer curat. Are ceva special locul acesta.”

Se așează pe un scaun lung din fața casei. Alături, motanul Felix toarce de mulțumire. Femeia își proptește barba în cârjă și se uită la un tren, care trece gălăgios și cară în remorci fier vechi. „Mai merge din când în când câte un tren. Nu-i ca pe vremuri. Când am venit noi, erau tare multe. Mă speriam noaptea când treceau. Da’ o trecut oleacă de timp și, zic și eu ca mama mea „ei la tine aici dacă stai o săptămână, ap’ te deprinzi și cu buruienile.” 

În timp ce-și deapănă amintirile, vocea i se gâtuie de emoție. O înăbușă plânsul. Pleoapele străvezii și umflate se încrețesc ca smochina. Pungile de sub ochi se umezesc. Pe 24 februarie și-a îngropat soțul. S-a dus pe imaș să o aducă pe Maia în ocol și a căzut fără suflare. Avea 73 de ani și nicio boală înregistrată în cartela medicală, spune femeia. Infarct. „M-o iubit nespus de mult. N-am avut bătăi. A fost tare liniștit. Eu, ca femeia, îl mai mustram, puteam să strig și „Tămădăul mă-tii, du-te dacă am zis să te duci!”. Că-s ca un boss. Da’ el, nu… Încă nu mi-am revenit.”

A fost dragoste la prima vedere. Se întorcea de la studii în weekend la părinți. De baștină, Natalia e din Pitușca, 20 km de la Podul Lung. „Învățam târguiala la capitală. Am urcat în autobuzul Chișinău-Ungheni. El e din Rădenii-Vechi, Ungheni. Stătea singur pe scaun și mi-o făcut loc să mă așez lângă dânsul. Eu m-am dus mai în urmă. El o văzut că-s singură pe scaun, o venit și-o început vorba. Eu mă uitam lung și tot îi ziceam: „Mata și n-ai și face?”. Dar el: „Și-ni zici mata? Și-ni zici Dumneavoastră?” Îi simt prezența. Într-o zi ușile de la dulap au pocnit cu putere. Cred că voia ceai de-acolo, căci tare îi mai plăcea.”

Felix s-a trezit. Se întinde, lungindu-se ca un crenvurst. Își scoate ghearele din pernuțele labelor pufoase și zgreapțănă covorașul pe care a dormit. Apoi măsoară cu ochii verzi parul de lângă el pe care se sprijină cozorocul casei. Motanul își zbârlește mustățile și dintr-un salt ajunge la mijlocul stâlpului, apoi din două sărituri e și sub streașină. Nu prea încape bine în gaură și e cât pe ce să cadă. „Ei, hai, sui’te, sui’te, poate te-ai trânti jios. Suie!”, îl îndeamnă Natalia. Motanul o ignoră. Își continuă traseul până pe casă, acolo unde flecăresc un cârd de vrăbii guralive.

Ușa tindei se deschide și în prag apare nepotul său, Cristi, elev în clasa a cincea – unicul copil din sat.

–       Adu-mi o cană cu apă, că zahărul meu mă scoate la capăt, îl roagă ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.

Băiatul aduce apa târându-și șoșonii de casă. Se așază lângă bunică-sa. Femeia îl privește drăgăstos, întrebându-l:

–       Gata lecțiile?

–       Mai am una, îi răspunde calm, în timp ce-și îndreaptă ochelarii sub sprâncenele negre și dese.

„Iaca, face lecțiile ba în pijama, ba în halatul de baie. Mamă-sa vine de la lucru seara și câteodată se enervează. Îmi zice: „Mamă, când o să se termine odată!? Copilul ăsta se mai ducea la școală, mai alerga, mai mergea, mai vedea ceva și mai prindea la energie. Da’ așa, parcă-i moleșit, parcă-i fără putere, parcă-i …ooff…”, explică Natalia, însuflețindu-se.

Dintre cei patru copii ai săi, a rămas alături de ea fiica Mariana de 36 de ani, chiar dacă i-a îndemnat și pe ceilalți „să nu părăsească cuibul părintesc”. Lucrează în comerț în orașul Călărași. „Nu m-am dus eu de aici până azi, slabe șanse să mă duc de-acum încolo”, spune sfioasă Mariana.

Faptul că fiica sa nu a părăsit satul și nici nu are de gând să migreze măcar și până în Călărași, Natalia mai are un strop de speranță că acest cătun nu o să moară degrabă. 

„Iaca Alexei și Victoria au construit casă nouă și-s tineri, nici 50 nu au. La mine este fata. Nici 40 nu are. O să mai vină și băieții Larisei și ai lui Ștefan din Anglia, care au aproape 30 de ani. Un băietan o cumpărat pământuri înspre Sipoteni, sub pădure și o să construiască o bază de odihnă, și o să avem mulți turiști. Așa că,  he-he-he, sănătate! Voi veți veni la odihnă, iar eu vă voi vinde lapte proaspăt direct de la Joiana și Maia Gheorghevna.” 

Cei doi fii ai Larisei și ai lui Ștefan, care sunt plecați la muncă în Anglia de vreo cinci ani, le-au dat asigurări părinților că la anul se vor întoarce acasă ca să gestioneze afacerea. „Din banii câștigați au plantat pe o suprafață de 25 de hectare, chiar în spatele casei, o livadă de nuci. Și trebuie să se ocupe de ea. Cât poți sta printre străini? Acasă e acasă…”, confirmă spusele mătușii Natalia, tatăl tinerilor. 

Foto – Polina Cupcea

Editare- Olga Ceaglei