Agresor: Adevăr sau provocare

El era un puști de zece ani când a ținut-o pentru prima dată în brațe. Ea – un copil de cinci luni cu fața roșie, care plângea întruna. „Nu știam cum s-o liniștesc.” Peste 23 de ani i-a devenit soție. Peste alți nouă, a lovit-o furios la beție până a lăsat-o cu ochii vineți, în ciuda țipetelor de spaimă ale celor trei copii ai lor.

Ea a ajuns la un centru pentru victimele violenței. El – pe mâna poliției. În scurt timp, a citit verdictul judecătorului. Scria negru pe alb că trebuie să participe la un program special de consiliere psihologică pentru a-și tempera comportamentul violent. 

Oleg a privit năucit hârtia timp de trei săptămâni. Prin cap îi treceau fel de fel de gânduri. Parcă se și vedea cum merge pe drum și-l oprește ba unul, ba altul și-l întreabă: „Și ti duși la psiholog? Și ești psih?”. 

***

Când a ajuns pentru prima dată la Centrul de Asistență și Consiliere pentru Agresorii Familiali din Căușeni, era noiembrie 2018, iar el – al 19-lea în lista beneficiarilor. Era o zi cu ceață deasă. Umbla rătăcit pe drumurile orașului zgribulit, cu mâinile băgate în buzunarele gecii și fesul îndesat adânc pe cap: „Cum să găsesc eu Centrul ista?” I-a explicat directoarea la telefon cum să vină în fața unei clădiri cu două etaje din inima orașului. A ajuns mai degrabă înghețat de gânduri, decât de frigul de afară: „Eh, ce sfaturi pot eu să primesc aici?”

Prima ședință parcă a fost mai ieri, își amintește Oleg. Nu semăna defel cu cele din filmele americane unde vreo 20 de oameni vin după lucru, se aranjează în cerc, cu o felie de pizza în mână și o Coca-Cola în alta și vorbesc detașat despre ce li s-a întâmplat. S-a pomenit singur, față-n față cu psihologa Ana Șchiopu, tot ea – directoarea instituției, care i-a citit, rând pe rând, cele 100 de întrebări dintr-un formular obligatoriu. După aproape doi ani de la acea primă ședință, acceptă calm să răspundă la câteva întrebări din același formular:

– Ați fost vreodată lovit sau bătut în copilărie? 

– Da. 

– Ați fost martor în cazuri de violență între părinți? 

– Da.

– Unde se aflau copiii dumneavoastră în timpul actelor de violență? 

– În casă. 

– Ați simțit vreodată necesitatea să supravegheați cu cine iese partenera, unde merge, ce face? 

– Da, dar și ea era geloasă și mă întreba pe unde umblu. 

– I-ați ascultat convorbirile telefonice, i-ați citit mesajele?

– Da.

– V-ați gândit vreodată să vă omorâți partenera? 

– Doamne ferește!

De la prima zi de consiliere, bărbatul și-a luat angajamentul, prin semnătură, să nu lipsească nemotivat de la ședințe, să nu divulge „secretele” colegilor și să nu consume alcool sau droguri pe durata programului. „Nu putem lucra cu oamenii cu dependențe”, explică psihologa Ana Șchiopu. 

„Pe 21 septembrie, toată ziua am strâns la popușoi. Seara am fost la un vecin și i-am varit (din rusă: i-am sudat) poarta și am mai stat și am servit (am băut alcool -n.r.) câte-un păhărel. Și soția a venit și o servit. Și ea zicea să ne ducem acasă, dar eu am venit târziu”, povestește Oleg.

Amețit de alcool și iritat de cicălelile soției, bărbatul spune că n-a mai rezistat. „M-am enervat și am început să o bat. După asta s-o-nceput… Eu am fost tot zgâriat, cu dintele dezbătut, cu pumnul m-o lovit. Și i-am mai tras vreo două palme, așa, nu tare”, se apără bărbatul. Oleg folosea des, în cadrul ședințelor de consiliere psihologică, două dintre tacticile specifice agresorilor, ne explică psihologa. Una e minimizarea: „I-am tras vreo două palme, așa nu tare”. Alta –  învinuirea: „Ea nu tăcea, m-a mușcat tare de deget și m-am enervat”, spune psihologa.

Soția lui, o femeie firavă, josuță n-a mers în acea zi la poliție. Nici a doua zi, nici după cinci. A așteptat momentul potrivit, iar după trei săptămâni și-a luat copiii și a fugit de lângă soțul agresor. Și-a găsit refugiul la un centru din Chișinău, care acordă asistență victimelor violenței în familie. „Ea lucra la poștă și singură împărțea foi de aestea despre violență. Și mie mi-o dat odată să citesc. Și i-am zis că nouă asta ni grazit (din rusă: nu ne așteaptă).”

Oleg nu și-a recunoscut vreodată statutul de soț violent, deși e conștient că i-a aplicat câteva palme: „Asta se întâmpla la beție, când eram amețiți”.

„Niciun agresor nu recunoaște că este agresor”, explică psihologa Lilia Gorceag. „Ei consideră că: Dacă i-am dat o palmă, am educat-o. Că dacă am împins-o și scuturat-o de păr, să știe să fie gospodină. În cultura noastră bătaia e ruptă din rai.” În cazul lui Oleg, grija psihologului a fost să lucreze, mai ales, cu convingerile lui. 

A fost pentru prima dată-n viață când și-a pus pe tavă sufletul. Pentru prima dată a simțit că este înțeles, fără să fie judecat. „M-au servit cu ceai și prăjituri. Vă dați seama? Știți ce-i de plăcut când cu tine se poartă amabil și tu te simți om?”

Oleg era deprimat, pierdut, disperat când a ajuns la Centru. În prima săptămână slăbise cu 14 kilograme, nu dormea, nu avea poftă de mâncare: „Avea frică mare că copiii o să-l urască și el nu o să mai poată să fie aproape de ei, fiindcă o să-l respingă. Voia să se împace cu soția, dar avea ordonanța de protecție și nu putea să se apropie sau să vorbească cu ea”. 

În cadrul ședințelor de consiliere, Oleg a plâns. Îi era dor de soție, de copii, pentru că „ea îi vorbea rece ca unui străin”. „El se deosebea de alții prin faptul că a conștientizat că a făcut greșeli și avea regrete. În cazul lui, au fost foarte multe conflicte și s-a adunat multă furie. Nu a știut cum să o gestioneze”, spune Ana Șchiopu. 

***

Oleg avea cam șase ani, când părinții lui obișnuiau în duminicile de vară, de rând cu alți lucrători ai colhozului, să meargă la mare la Zatoca sau Sergheevca. Acolo se zbenguiau și hihoteau ca doi copii. Îi plăceau acele momente pentru că îl făceau și pe el să râdă. Dar nu știa ce să facă când părinții lui țipau unul la altul. Să-și astupe urechile sau să intervină. Odată a văzut cum tatăl lui i-a dat o palmă mamei și de atunci se tot băga între ei. „Îi despărțeam, nu le dădeam voie să se încaiere. Se întâmpla foarte rar asta. La un păhărel.”  

Când povestește despre copilărie, Oleg, acum un bărbat în toată firea, uscățiv, dar vânjos, zâmbește melancolic, frecându-și mâinile. Spune că mergea, mai mult din glumă, cu băieții la furat cireșe și harbuji. Până într-o zi, când l-a prins un vecin din sat și i-a spus tatălui său pățania. A primit o bătaie cu cureaua pe care o ține minte și acum. Alteori, mai era pus cu mâinile ridicate în ungher: „O meritam”.

Cei mai mulți agresori nu-și judecă părinții că au fost mai duri cu ei și cred, la fel ca Oleg, că bătaia face parte din educație, explică Ana Șchiopu. „Ei nu-și judecă părinții chiar dacă au fost violenți. Ei spun că au primit ca toți copiii, așa, o vargă. Ei, într-un fel, îi justifică”. Dar toate problemele noastre vin din copilărie, adaugă psihologa Lilia Gorceag: „În spatele fiecărui agresor, se află o victimă”. 

***

Când a mai crescut, atât cât să aibă putere să ridice, să care, să șlefuiască, Oleg a lucrat o vreme lemnar și electrician. După armată, a încercat să deschidă un magazin în sat, dar a dat-o-n bară cu actele. Pe la 20 de ani s-a căsătorit cu o fată care abia terminase clasa a noua. Dar n-a durat mult. Doar doi ani. Ea voia să facă studii. El nu avea încredere să o lase: „Ori împreună, ori deloc”.

Și nu s-a recăsătorit până când nu a reîntâlnit-o pe Elena, pe care și-o amintește și acum cât un ghemotoc de mică. Mai întâi a căutat-o prin Chișinău, unde învăța croitorie, la rugămintea rudelor ei. Apoi, a revăzut-o la Odesa. Ea avea atunci 23 de ani și un copil de trei ani în brațe dintr-o relație anterioară. Au rămas de atunci împreună. Au făcut nuntă în ultima lună de vară cu 30 de invitați. Au fost în luna de miere la Odesa. Iar în decembrie s-a născut primul lor copil – o fetiță. 

După un an, timp în care au locuit cu părinții lui, și-au luat o casă mică fără beci și fără fântână. Cu timpul au făcut și beci, și fântână. Apoi canalizare, baie și toaletă: „Dar mai mult nu s-o primit”. Apoi, Oleg a mers să muncească în construcții la Chișinău. Venea doar la sfârșit de săptămână acasă. Nu a durat mult, iar gelozia ajunsese să-l scoată din minți: „Da’ unde ești? Cu cine ești? Da’ de ce se aude un glas de bărbat? Eu de o oră te aștept acasă și tu nu ești, unde ești?”. Neînțelegerile au continuat și s-au transformat treptat în jigniri, scandal și bătăi: „La noi o fost reciproc. Am primit o palmă, am dat înapoi”. Așa a continuat vreo trei ani, povestește bărbatul.

Atât gelozia, cât și dorința de a deține controlul se naște adesea tot din convingeri adânc înrădăcinate în mentalul agresorului, spune psihologa Ana Șchiopu. „Agresorii au anumite standarte cu privire la portretul femeii. Ei se consideră superiori și cred că ei trebuie să dicteze regulile. De exemplu, femeile vorbesc prea mult. Dacă n-ar vorbi prea mult, n-ar anina-o. Și convingerea asta le determină acțiunile și violența. Dar dacă convingerile lor ar fi altele și ar înțelege că femeia este egală cu el, s-ar gândi că ea merită să fie iubită, merită să se odihnească, merită să fie respectată.”

***

La Centrul din Căușeni Oleg citise pentru prima oară în viață despre cum să-și gestioneze furia, inclusiv, de pe foile lipite pe pereți. 

La una dintre ședințe, Oleg a primit sarcina să scrie pe foițe mici tot ce l-a făcut să se simtă rău în relația cu soția sa. „Cearta. Bătăile. Gelozia.” Apoi, le-a dat foc așa cum l-a îndrumat psihologa și a suflat scrumul pe geam. Simbolic, începea totul de la zero – o viață nouă fără violență. 

În scurt timp, a renunțat la alcool. Vecinii și cumătrii îi ziceau: „Da și dacă ea de-am s-o dus, ești padkablucinik (din rusă: sub papuc), ești muiere? Hai să bei cu noi”. El, însă, a rezistat. 

„Se zice că bărbații nu se schimbă. Se schimbă… Se zice că bărbații nu plâng. Plâng și încă foarte bine și foarte des. În viața mea n-am plâns, cât am plâns în doi ani de zile. Am suferit foarte tare. Dar tot eu îs de vină”, mărturisește Oleg.  Zice că s-a schimbat după programul de consiliere psihologică, care s-a încheiat în ianuarie 2019. Și-a luat certificatul și a mers acasă. Tot pe atunci, soția i-a cerut divorț. „Pe mine tare mult m-o ajutat ședințele că mi-am deschis sufletul. Dar acum gata, familia nu mai este”, zice el resemnat.

După programul de gestionare a furiei, Oleg a devenit mai liniștit. A ieșit din depresie. Psihologa și juristul l-au ajutat să rămână în relații bune cu fosta soție, i-au explicat cât de important este ca niciodată să nu vorbească de rău mama copiilor, mai ales, în prezența lor.

Bărbatul lucrează acum cu ziua prin sat ca să poată să achite pensia alimentară. În vacanța de vară copii au petrecut câteva săptămâni cu el. Recent, l-au vizitat și în vacanța de toamnă. S-au jucat Adevăr sau provocare. „Oare cum îi stă unui bărbat de 45 de ani să facă ca un cocoș prin casă?”, râde el. 

***

La astfel de ședințe de consiliere ajung beneficiari de toate vârstele. Pot fi bărbați cu ordonanțe de protecție, care au fost scoși din familie pentru o lună sau trei după ce și-au bătut soțiile sau mamele. Pot fi femei, care s-au transformat din victime în agresori. Pot fi foști deținuți care au nevoie de sprijin pentru a se reintegra în societate. Sau poate veni oricine nu-și poate ține în frâu agresivitatea. Așa, de bună voie.

Un program de consiliere durează, de regulă, trei luni, câte trei ședințe pe săptămână și conține zece teme despre: respect, încredere sau responsabilitate. Deși potrivit datelor oficiale, an de an, cel puțin 4.000 de agresori sunt la evidență și ar avea nevoie și de consiliere psihologică, în Republica Moldova există doar patru instituții care acordă astfel de servicii.  „Un asemenea Centru ar fi necesar la fiecare 3-4 raioane”, spune Simion Sârbu, fondatorul și directorul Centrului de Asistență și Consiliere pentru Agresorii Familiali din Drochia – primul de acest gen din țară, finanțat din bugetul de stat. Când și-a deschis ușile potențialilor beneficiari era decembrie 2012. 

Centrul de la Căușeni a fost creat șase ani mai târziu, în ianuarie 2018. Sediul Centrului însemna, la început, două camere și un antreu. Foștii proprietari ai clădirii le mai lăsaseră câteva mese și scaune. Au cumpărat o canapea și câteva mese. Vecinii le-au dat niște scaune. Directoarea Centrului a adus perdele albe și umerașe de acasă. 

Cam în aceeași perioadă, astfel de centre pilot au apărut în Ocnița și Chișinău, cu sprijinul donatorilor străini. S-a întâmplat la circa 5-6 ani din momentul în care Republica Moldova pierduse deja patru cazuri la Curtea Europene a Drepturilor Omului și plătise 69 de mii de euro despăgubiri, fiindcă nu a știut să-și protejeze victimele violenței în familie.

Câți agresori au fost trimiși de instanța de judecată la astfel de programe de consiliere și reabilitare, cifre nu există. Știm, însă, că timp de opt ani, în cadrul celor patru instituții au beneficiat de consiliere peste 600 de persoane. 

***

Ca și Oleg, la același Centru din Căușeni au ajuns bărbați de 33, de 62, dar și de 80 de ani. Ana Șchiopu a înțeles, a câta oară, că violența nu are vârstă. 

Ion a intrat în pământ de rușine când a aflat de programul de consiliere. Vuia tot satul că a ajuns la 80 de ani cu primul său dosar penal pentru că și-a lovit soția cu un băț de aproape un metru. I-a lăsat o rană la cap, patru vânătăi, două julituri și mâna stângă umflată. Concluzia expertizei: cel puțin cinci lovituri. 

Vasile, de 62 de ani, și-a  îmbrâncit soția și a lovit-o cu palma într-o zi în care „a băut doar trei păhăruțe mici”. Asta, în pofida faptului că are ambele picioare amputate. Femeia a fost internată. El s-a ales cu ordonanță de protecție, care l-a ținut departe de casă trei luni, 40 de ore de muncă în folosul societății și ședințele obligatorii de consiliere. 

„Totuși avea o vârstă și așa mi s-a făcut milă de el”, își amintește psihologa momentul când l-a văzut pe bărbat. Vasile a promis, în urma ședințelor de consiliere, să nu mai pună gura pe alcool și să-și snopească în bătaie soția. A încălcat, însă, promisiunile și a fost obligat să treacă repetat programul de consiliere. 

 „Sunt beneficiari care se schimbă pentru că ei realizează că poți rezolva o problemă altfel decât prin violență. Sunt, însă, și beneficiari a căror convingeri sunt atât de adânc înrădăcinate în minte că este nevoie de mai multe ședințe de consiliere. Sunt și beneficiari care nu o să se schimbare. La 80 de ani, de exemplu, e prea târziu probabil”, explică Ana Șchiopu.  

Lui Veaceslav nu-i venea să creadă că l-a dat soția pe mâna poliției și a ajuns la 33 de ani „să facă lecții” după ce s-a repezit și a lovit-o cu piciorul, lăsând-o vânătă. Mai ales că știa că scăpase basma curată ultima oară după ce-i aplică o furcă pe spate. I-au zis și părinții lui „să se despartă, că asta nu-i viață și că, chiar dacă o să se împace, o să umble numai prin poliție”. 

La una dintre ședințele de consiliere, Veaceslav a adus-o pe nepoata lui de 7 ani. „Mi-o plăcut cum e aici și am vrut să-i arăt și ei. Eu și pe soție am vrut s-o aduc, dar era ordonanța…”

A rămas cel mai mult pe gânduri după ce au discutat, la una dintre ședințe, despre  respect. Au primit o imagine cu o umbră neagră imprimată pe o foaie albă. Apoi, au fost rugați să-și imagineze că aceasta este cea mai importantă ființă din viața lor. Unii s-au gândit la mamele lor, alții la surori sau la fiicele lor. Următoarea sarcină era să personalizeze acea umbră: să-i desene hainele, accesorii și să o descrie în fața tuturor. Ceilalți aveau sarcina să spună mesaje încărcate de stereotipuri în adresa acelei imagini: „Dacă are fusta scurtă, înseamnă că e curvă”, „Dacă are unghiile lungi, nu poate face mâncare”. La fiecare frază jignitoare, ei au rupt rând pe rând câte o fâșie din foaie, până a rămas mai nimic. „Ei devin triști și nedumeriți la sfârșitul ședinței și nu înțeleg cum poate să se vorbească urât despre cea mai scumpă femeie din viața lor”, spune Ana Șchiopu. 

Când s-au încheiat cele trei luni de terapie, în  octombrie, Veaceslav a venit să-și ia „certificatul de absolvire”:

– Ați discutat? întreabă directoarea, cu apropo la soția lui. 

– Suntem în proces de divorț, răspund Veaceslav răgușit de după mască. Mă grăbesc.

– Unde lucrezi acum?, continuă Ana Șchiopu în timp ce-i pregătește certificatul.

Apucă o broșură de pe raft și i-o întinde: 

– Asta s-o citești înainte de somn. Aici îs toate temele pe care le-ați trecut. Dar pentru că te grăbești, citește fraza asta. 

Veaceslav tace. 

– Spune Slavic: „Aleg să am o viață fără violență în familie”. Vrei așa să fie la tine?

– Da, răspunde bărbatul. 

– Du-te și discută cu soția ta în așa măsură ca să-i placă și ei, îl sfătuie ea. 

Peste câteva săptămâni Veaceslav a anunțat bucuros că s-a împăcat cu soția. La fel a făcut și Ion. 

––––––––––

Editare: Olga Ceaglei

Ilustrații: Diana Roșcovan