Vadim VasiliuIulia ia telefonul de pe pat și găsește pe o pagină de Telegram fotografia unei femei, întinsă pe asfalt într-o baltă de sânge. Alături – o gheretă cu legume. „Nu am cunoscut-o pe femeia aceasta, dar știu ghereta. Mergeam acolo după fructe și legume.” Glisează cu degetul pe ecranul telefonului: „Aici e un șofer de microbuz mort. Iată, un paznic de la parcarea auto a fost rănit cu cioburi de obuz. Au zburat și în cartierul unde locuiam eu”.
Iulia este o refugiată originară din Nikolaev care și-a găsit adăpost la sanatoriul „Nufărul Alb” din Cahul. Se numără printre cei 48 de refugiați, dintre care mai mult de jumătate sunt copii și adolescenți, care au ocupat etajul doi al uneia dintre aripile clădirii, cu holuri lungi și pereți acoperiți cu tapete galbene. Ușile din lemn masiv, covorul roșu vechi și spălăcit, păstrează amintirea unor vremuri nu demult apuse.
În coridor e forfotă. A venit mâncarea – catering, organizat de Direcția Asistență Socială din Cahul – zeamă în boluri de unică folosință, pâine și caserole cu terci și carne. Recipientele sunt așezate pe o măsuță din coridor. Între timp, pe alături își fac loc niște muncitori ce cară o mașină de spălat rufe nou-nouță. E o donație făcută prin programul „EU4Moldova: regiuni-cheie”, finanțat de Uniunea Europeană,. Când Alexandru Scutelnic, directorul sanatoriului, i-a întrebat pe refugiați de ce au nevoie, aceștia au spus – o mașină de spălat și una de uscat rufe. Zis și făcut. Au primit și una și alta. Până nu demult erau nevoiți să spele hainele cu mâna.
Mașina de spălat și cea de uscat rufe urmează să ajungă în spălătorie – o încăpere cu două camere, cu pereții acoperiți cu faianță veche. Muncitorii descoperă, însă, că acestea sunt prea mari pentru a fi strecurate în una din cele două camere mici ale spălătoriei și încep a dărâma un perete ca să facă loc noii achiziții. Nu departe, rezemat de perete, zbârnâie un frigider fabricat în secolul trecut, dar bine păstrat pe dinafară – „Dnepr”.
Mai toți refugiații din „Nufărul Alb” stau în camerele lor. O parte din copii sunt la lecții online cu profesori din Ucraina. Lângă una dintre camere răzbate vocea înfundată a unei mame ce-și mustră copilul pentru tema nefăcută. Pe coridor miroase a mâncare și a mobilă veche.
Vasile Șeremet, șeful gospodăriei „Nufărul Alb”, care străduie la instalarea mașinilor, are grijile lui: cheltuielile pentru lumină, căldură, apă – toate sunt pe seama sanatoriului. „Centrul nostru este de plasament temporar. Mulți refugiați au făcut tranzitul spre alte țări. Dar sunt și cei care așteaptă – poate mâine se va termina războiul și se vor întoarce. Sunt și dintre cei care nu au unde pleca. Dacă e să calculăm, costul șederii unei persoane e de 350 de lei pe zi, iar până acum am avut un flux de 2.700 de refugiați. Statul ar cam trebui să ne compenseze în jur de 700 – 800 mii de lei”, zice bărbatul.
De fapt, doar mâncarea este asigurată de stat, care încă nu a plătit sanatoriului niciun ban pentru refugiații cazați, iar produsele de igienă sunt asigurate, în mare parte, din donații, afirmă Șeremet.
Directorul, Alexandru Scutelnic, confirmă cele spuse de șeful gospodăriei. „Decizia ca „Nufărul Alb” să devină centru de refugiați a luat-o Confederația Sindicatelor din Republica Moldova, proprietarul sanatoriului. „Nufărul Alb” e o întreprindere privată, un SRL. Noi am trimis Guvernului chitanțele de plată pentru utilități, însă, deocamdată, nu am primit nimic. Așteptăm!”
Iulia din Nikolaev ocupă una dintre camerele destinate refugiaților, cu două paturi atașate, un televizor pe perete, o măsuță de birou. „Avem toate cele necesare: baie, veceu, mâncare, căldură. Ne simțim comod aici”, spune dânsa.
Iulia e o femeie firavă și pare foarte blândă. Înșiră povestirea ținându-și mezinul în brațe. Bebelușul gângurește și privește în jur cu ochii mășcați. Are un an și jumătate. Băiatul mai mare are nouă ani, stă întins pe pat și privește tăcut televizorul, aparent detașat de lucrurile care se întâmplă în jurul său.
Iulia spune că avea o viață minunată, o familie, un apartament în Nikolaev, mașină. Băiatul mare mergea la școală. Când au văzut că pășesc cu încredere și au simțit siguranța zilei de mâine, au făcut al doilea copil. Dar, spune Iulia, tot ce au agonisit, au câștigat prin muncă grea.
Ține să spună că ea și soțul ei au studii superioare. Bărbatul lucra săptămâni întregi, fără zile de odihnă, în portul din Nikolaev, ca zugrav. Vopsea corăbii. Ea – operator la serviciul de urgență, acum în concediu de maternitate. „Noi aveam un scop, perseveram, ne bucuram de tot ce puteam să agonisim cu muncă grea, iar apoi a venit războiul. Realitatea s-a schimbat într-o singură zi. Apartamentul în care am locuit cândva nu mai are geamuri din cauza bombardamentelor”, spune Iulia.
În prima zi de război a auzit o bubuitură la patru dimineața. Familia locuia pe un bulevard larg, străbătut de multe camioane. Soțul a întrebat-o de ce a tresărit, că probabil e un tir. Au adormit atunci în liniștea firavă a nopții ca să fie treziți peste o oră, la cinci dimineața, de bubuiturile obuzelor.
Războiul a venit ca o explozie a unei existențe necruțătoare, cu toate atributele sale: frica, neliniștea, refugiul. Au început apelurile telefonice fără număr, panica învăluitoare, neliniștea pentru cei apropiați. Tatăl Iuliei e militar al Forțelor Armate ale Ucrainei. Luptă pentru eliberarea Donbasului. Înainte de războiul neanunțat din 24 februarie, tatăl Iuliei, la ai săi 55 de ani, a semnat contract. Urma să aibă o învoire, dar a rămas pe poziții din cauza ostilităților ruse.
Detunăturile s-au repetat a doua zi, la nouă seara, chiar în clipa în care își pregătea copiii de culcare. Soții au ieșit la balcon și au văzut cerul aprins ca o flacără luminoasă. Au vrut să închidă fereastra, dar nu au reușit pentru că lumină a ajuns valul exploziei care a spart geamurile. Au dormit o noapte în holul apartamentului. Zorii zilei i-au prins în frig și caloriferele reci. A dispărut căldura. A urmat mutarea la periferia orașului, în locuința socrilor ei.
„Am decis că acolo nu există infrastructură, nu sunt stații de benzină, nu au ce ținti. Nici sunetul sirenelor nu ajunge acolo. Am stat acolo până pe 13 martie, când am decis cu soțul, care a rămas să lupte, să mă refugiez împreună cu copiii. Și iată, ieri, pentru prima dată au ajuns și acolo bombardamentele”.
Iulia vrea acasă. „Chiar și ieri m-aș fi întors, dar bombardamentele au arătat că încă e prea devreme.”
Spune că dacă nu va înceta războiul, probabil va merge în SUA, unde are rude. Iulia așteaptă decizia lui Joe Biden: SUA urmează să primească o sută de mii de refugiați ucraineni. Dacă nu va reuși în SUA, va merge în Cehia, la mama sa. De aceea spune că nu vrea să ceară statut de refugiat în Republica Moldova, pentru a-l primi în altă țară. „Acolo am rude: și sora soțului, și mama soțului. Iar, aici, ce sunt? O pasăre în colivie!”
La nord, Centrul de plasament temporar al refugiaților din Ungheni a fost amenajat ad-hoc de către primărie într-un cămin studențesc, unde ajungem cu echipa EU4Moldova. Aici sunt descărcate o mașină de spălat și alta de uscat rufe, un frigider, un generator de electricitate pe benzină, două cuptoare cu microunde, cinci ceainice electrice, patru calorifere – totul pentru a face viața refugiaților mai comodă.
Sergiu Gulica, administratorul căminului, spune că tehnica a fost livrată, luându-se în calcul necesitățile celor 50 de refugiați care se află la acest centru.
Toate camerele căminului cu trei etaje sunt pregătite să găzduiască refugiați ucraineni. Și aici, interiorul are un iz sovietic: coridoare înguste cu faianță veche ca de spital, iar holul de la etajul trei e cu pardoseală scorojită, pe unul dintre pereți e lipit un fototapet în stilul anilor ‘90 – o imagine cu arbuști și copaci. În camere e un confort minimalist – paturi, niște scaune și o masă. Bucătăria, baia și wc-ul sunt la comun, pe coridor.
În una dintre camerele căminului o întâlnim pe Marina din Harkov care se află aici din ziua de 16 martie. Deși are trăsăturile unei femei volitive, pe parcursul istorisirii Marina izbucnește în plâns. În Harkov a lucrat educatoare la grădiniță. Acum e în concediu de maternitate. Planifica să se întoarcă la muncă peste șase luni, după ce mezina va face trei ani. Soțul este constructor de drumuri.
„Înainte de război trăiam bine. Eu am avut un mare noroc cu soțul. Noi aveam o familie unită, o viață simplă și liniștită”, spune Marina.
„Când totul a început, la ora cinci dimineața, am auzit explozii. Noi locuim într-un bloc cu nouă etaje. Îi spun soțului – cred că a început ceva, pentru că zdrăngăneau ferestrele. Mi-a zis că e imposibil. Așteptam războiul, dar credeam că va fi undeva în Donețk în Lugansk, dar niciodată în Harkov. Nu credeam că războiul va ajunge atât de aproape. Nu am pregătit nici documente, nu am pregătit nici genți”, mărturisește Marina.
În dimineață în care a venit războiul, prima s-a trezit fetița cea mică. Băiatul dormea adânc. Soțul Marinei a ieșit afară să vadă ce se întâmplă și a văzut că lumea fugea panicată. Alții au făcut coadă la bancomat.
Familia a decis să mergem la mama soțului care locuiește într-o casă la sol. „Am trăit zece zile în casa soacrei. Mai bine zis, făceam naveta din coridor în beci. În acea casă este un coridor, îngust așa, și noi ne-am așternut pentru nouă oameni acolo. Am pus o saltea și am dormit noi: eu, cei doi copii ai mei, o nepoată și sora fratelui. Ne temeam să dormim în camere. Ferestrele se zdruncinau mereu, iar nouă ne era frică să nu fim ciuruiți de cioburi. Dormeam îmbrăcați, ne spălam în pripă. Am învățat să ne pregătim de ieșire în două minute. Într-o zi, când au venit bubuiturile, nici nu am reușit să mă încalț. L-am înșfăcat pe copil și m-am aruncat cu el în beci”, își amintește Marina.
Se aflau la periferia orașului, la răspântia de focuri: într-o parte erau niște uzine, în altă parte o fâșie forestieră. „Eram bombardați dinspre acea fâșie. Se pare că de acolo lucrau tancurile sau ceva mașini foarte răsunătoare”, spune Marina.
La începutul războiului, Marina auzea sunetele exploziilor care păreau toate la fel. Apoi, a învățat să deslușească armele după sunetul. De exemplu, lansatoarele de rachete „Grad” produceau un fel de foșnet.
O zi și o noapte au 24 de ore, iar mai mult de jumătate din timp îl petreceau în pivniță. Chiar și atunci când nu se mai auzeau împușcăturile, Marinei și copiilor le era frică să iasă. Cea mică s-a și acomodat să doarmă în beci. Se întâmpla să coboare în pivniță cu gustări și termosul cu ceai, iar fata cea mică a început să creadă că acela e locul unde se bea ceai.
„Uneori îmi spunea: Mama, hai să bem ceai! Atunci coboram în beci și beam ceaiul cald. Uneori ieșeam afară, pe două minute, că să respirăm aer curat. Ne plimbam la doi metri de la gura beciului, dar nu dura mult și începeau împușcăturile și coboram înapoi.”
Dar nici beciul nu era un loc sigur, nu a fost construit ca adăpost, ca un buncher. Deasupra capetelor celor adăpostiți era o placă de beton și, dacă ar fi nimerit un obuz, placa s-ar fi prăbușit și ar fi rămas acolo toți, într-o groapă comună. Mai era și umed, și frig. Pe zi ce trecea obuzele ajungeau tot mai aproape și mai aproape. Bubuiturile răsunau tot mai izbitor.
„Și iată noi ne-am așezat cu toții pe podeaua umedă din beci, eu și copiii, ne-am acoperit cu pături și atunci m-am gândit: E sfârșitul. Iar fata mea m-a dojenit: Mamă, mămico, nu plânge! Și m-am gândit: Doamne, dacă se va întâmpla ceva cu ei? Niciodată nu îmi voi ierta asta. Am înțeles că nu mai putem funcționa așa mai departe.”
Marina i-a spus soacrei să nu se supere, dar își va lua copiii și va pleca. Femeia a întrebat-o pe Marina unde va pleca. Răspunsul a fost că nu știe, că pur și simplu va lua un transport și va pleca undeva.
„Dacă nu ar fi fost copiii, aș fi rămas în Ucraina, pentru că soțul meu nu este lăsat să iasă din țară. Aș fi mers în Europa doar cu soțul, pentru că am un soț cu care chiar poți să pleci în lume. Iar când am decis să fugim de război, a venit și soluția. Soacra a primit un mesaj de la serviciu – se organizează un autobuz de evacuare până la gara de tren. Și atunci am zis: Doamne, e șansa noastră!”.
Marina nu a luat nici medicamente, nimic, doar strictul necesar – actele și niște haine. L-a luat și pe Finik – hamsterul. Au ieșit din casă dimineața devreme, la ora șase. Femeia o ducea în brațe pe Iulecika, fetița de doi anișori și jumătate. Mișa, băiatul cel mare, are zece ani, îl ducea în brațe pe Finik, iar în spate avea un rucsăcel. Erau patru: ea, cei doi copii și soțul. „Pe măsură ce înaintam prin oraș, auzeam aceste explozii, bubuituri – Bum, Bum!. Ne era frică. Numai să nu cadă peste noi ceva.”
Femeia spune că privea în jur și nu-și recunoștea orașul. În doar zece zile s-a schimbat totul, dar absolut totul. Cozi imense la magazine, oamenii ursuzi, un tablou înfricoșător în culori gri. Iar când a intrat în autobuz, s-a amplificat iarăși frica. Auzise că autobuzele de evacuare ajung sub rafale de foc. După ce au pornit la drum, au fost opriți la unul dintre posturile de control. Erau soldații ucraineni, au verificat actele și le-au urat drum bun.
„Când am ieșit din oraș, m-au năvălit lacrimile șuvoi. Înțelegeam că nimic nu va fi ca înainte.”
Soțul i-a petrecut până în orașul Ternopol, din vestul Ucrainei, unde au ajuns noaptea târziu. Au fost întâmpinați de un tânăr din apărarea terestră, înarmat până în dinți, care i-a condus la gară de tren, în locul amenajat pentru refugiați. Le-a arătat unde se află ajutorul umanitar, ceaiul, chiflele. Au avut timp să se odihnească, să aștepte dimineața când vor putea să-și continue drumul, noaptea fiind declarată ora marțială.
„Am găsit un colțișor și ne-am așezat cu copiii și am înțeles că am ajuns, pur și simplu, nicăieri. Iar fiul meu mă întreabă: Mamă, unde voi dormi?. Am privit în jur. Oamenii dormeau pe podea. I-am zis: Nu știu. Iată aici pe scaunul ăsta te vei așeza. Ne-au dat niște așternuturi, le-am întins pe podea. Am scos gecile și am înfășurat copiii. I-am culcat alături, iar eu m-am așezat și am început să bocesc. Gara din Ternopol a fost momentul cel mai strașnic. E atunci când realizezi că nu ai nimic, ai doar câteva haine, copiii și nu știi ce va fi mai departe.”
Dimineață a sunat-o sora și a întrebat-o ce va face mai departe. „I-a răspuns simplu: Nu știu.” Apoi au sunat-o rudele care locuiesc în regiune și i-au chemat în sat. Dar a decis să meargă mai departe. „Când am ajuns aici, eram foarte obosiți cu toții, după zece zile de beci și apoi acest drum. Dar drumul nu a fost atât de strașnic. Noi am ieșit dintr-un oraș adâncit în beznă: Harkovul era întunecat, pentru că noaptea lumina era stinsă, nici felinare, nici becuri, nu aveai dreptul să aprinzi nimic ca să nu atragi focul asupra ta. Iar când am ajuns în Hmelnițki, am văzut un oraș iluminat. Am văzut lumină! E posibil așa ceva? Noaptea, lumină! Felinare, arde lumina! Nu credeam propriilor ochi! Când am trecut prin Kiev era întunecos, multe mașini, tăcere înfricoșătoare. Lumea se evacua din oraș. Și tu vezi că lumea fuge undeva ca și tine.”
Marina este ucraineancă de naționalitate, dar s-a născut în Republica Moldova, iar când a împlinit doi ani, mama ei a plecat în Ucraina. Și-a dorit demult să vadă locul unde s-a născut. „Într-un fel, sunt bucuroasă. Am venit, mi-am cunoscut multe rude. Au venit să mă vadă verii. Și eu le-am spus că mă bucur să-i văd, dar nu cu acest preț!”.
Marina a avut mai multe propuneri pentru refugiu – România, Austria, Cehia. Însă, nu vrea să plece departe de țara sa pentru că așteaptă să se întoarcă curând. „Vreau acasă. Cred că vom ajunge acasă într-un final. Ne va fi greu, deloc ușor. Înțeleg că, pe alocuri, ne va fi greu de tot. Dar ne vom întoarce și am credința că ne vom reconstrui țara. Națiunea noastră e foarte puternică. Ne vom sufleca mânecile și vom merge să strângem ruinele. Ne vom așeza și vom plânge, dar vom strânge voința în pumni și vom merge să lucrăm!”
În căminul de la Ungheni, Marina duce o viață monotonă și asigurată cu strictul necesar, dar asta nu o lipsește de griji: „Am fost întâmpinați atât de bine de moldoveni! Dar, chiar și aici, noi ne trezim și ne este greu să începem ziua pentru că sufletul nostru a rămas acolo. Există o permanentă neliniște. Când îmi sun rudele și întreb cum sunteți, răspunsul lor este: Suntem vii! Și atât.”
***
Programul „EU4Moldova: regiuni-cheie” este un proiect finanțat de Uniunea Europeană care își propune să îmbunătățească viața oamenilor care locuiesc în municipiile Ungheni și Cahul, dar și localitățile învecinate.
Alexandru Pelivan, managerul programului „EU4Moldova: regiuni-cheie”, spune că decizia de implicare în gestionarea crizei refugiaților a fost luată pentru a veni, atât cât se poate, în susținerea autoritățile locale din Cahul și Ungheni. „Programul a oferit această asistență pentru a răspunde mai bine necesităților imediate ale refugiaților care ajung în centrele din Cahul și Ungheni. Anterior, ne-am implicat în criza pandemică. De fapt, este evident că autoritățile locale trebuie să răspundă în mod rapid la toate aceste crize cu care se confruntă țara”.
Cristina Zavatin, comunicatoare EU4Moldova: „În ambele cazuri: Cahul și Ungheni, noi am contactat primăriile și am solicitat să vină cu o listă cu cele necesare și deja ei au discutat cu fiecare Centru în parte și au făcut o listă în funcție de necesități. Pe lângă tehnică, urmează să fie transmise perne, plăpumi, paturi pliante. Pentru ambele regiuni, bugetul total e de 100.000 de euro. Primul lot conține electrocasnice. În total, în raionul Cahul sunt 15 centre pentru refugiați care beneficiază de ajutorul nostru, iar la Ungheni – 9. După ce se va termina criza refugiaților, toate aceste donații vor rămâne pe loc. De exemplu, la școala sportivă din Cahul, unde este organizat un centru pentru refugiați, electrocasnicele vor fi de folos apoi pentru elevii acestei școli”.