Războiul destramă afaceri cu rochii de mireasă

Înainte de anexarea peninsulei Crimeea și începerea conflictului armat în estul Ucrainei, nu era casă în Voloca, un sat din regiunea Cernăuți, în care să nu se coase rochii de mireasă. Creațiile albe din stofe fine dantelate ajungeau la piața din Cernăuți sau cea din Odessa. Cele mai multe, însă, erau comercializate la Moscova. 

Afacerea volocenilor nu mai e de ani buni la fel de profitabilă. Războiul, care a zguduit în februarie întreaga țară, a schimbat macazul. Doar cei mai mari cinci producători de rochii de mireasă din sat mai activează. Cândva erau 400.

„Povestea cu rochiile de mireasă a pornit chiar de la mama mea, Agripina, și surata ei, Brândușa. Fiind tinere, mergeau pe toloacă să pască bobocii și au început acolo, ele două, să confecționeze coronițe din floricele pentru miresele din sat. Primele erau din hârtie, apoi din material și capron. Cu timpul, a apărut materie mai bună”, spune Maria Bojescu.

Femeia e cunoscută în sat ca fiind printre cele mai iscusite croitorese din Voloca. Deși anii au lăsat amprente pe chipul ridat și pe mâinile uscățive, e totuși sprintenă și binevoitoare. Vorbește într-un grai moale bucovinean, spunând „hie” în loc de „fie”; „iastea” în loc de „acestea”. 

Coronițele, spune bătrâna, au avut succes printre voloceni. După diademe și flori, cele doua prietene, Agripina și Brândușa, au început să confecționeze voaluri și dantele care erau vândute la piețele din orașele mai mari din preajmă. Când s-a mai mărit, Maria mergea și ea cu mama ei să vândă marfa la oraș.

Exemplul mamei Agripina și mătușii Brândușa a fost molipsitor pentru multe gospodine din sat. Așa a și luat amploare, de altfel, afacerile cu rochii de mireasă din Voloca. 

Pe timpul sovietic funcționa Aeroportul din Cernăuți. Maria își amintește că se trezea la 4:00 dimineața, lua sacii cu voaluri și coronițe și le ducea la Kiev, iar la 10:00 era deja înapoi. „Mama mea zbura la Harkov, Donețk, Kiev, Moscova. Am zburat și eu. Mergeam la piață, făceam cunoștință cu vânzătorii și dădeam marfa angro. Trăiam ca niște cucoanele atunci!”

După o deplasare, un zbor și o tranzacție, portofelul Mariei se umplea cu sume ce ajungeau la 700 și chiar 1.000 de ruble, în timp ce soțul ei, care era inginer, avea un salariu lunar de 150 de ruble. Se întâmpla să aibă și câte zece astfel de deplasări pe săptămână.     

„Prima dată am zburat când aveam 15 ani, la Odessa, apoi la Kiev, Donețk, Harkov și Moscova. Mergeam și cu trenul, dar cel mai mult zburam cu avionul, pentru că lucram și nu aveam timp de tren. Biletul de la Cernăuți la Kiev costa 14 ruble și timp de o oră și 10 minute eram pe loc. În 1987 am lăsat zborurile că aveam al treilea copil mic și îmi era greu de umblat.”

Cei mai mulți bani se făceau, totuși, în capitala Federației Ruse. De acolo, spune Maria, lua și materia primă. „Odată m-am dus la fabrica de tul din Moscova. Aveam 3.000 de ruble la mine și am dat comandă de material de toți acești bani. Nici nu aveam închipuire câtă marfă va fi! Când am văzut sacii am zis că nu am cum să duc atâta marfă la Cernăuți. Ei mi-au zis: Ai plătit banii, ia marfa. A fost un kamaz de material, 17 saci plini cu vârf, mai mari ca mine, care abia au încăput în două cupeuri de tren! Când i-am adus acasă, am avut scandal cu soțul. Dar am confecționat dantele și flori și s-a rezolvat”, își amintește Maria.   

Casa Mariei Bojescu pare desprinsă dintr-un peisaj paradisiac. E o locuință mică, bătrânească și foarte îngrijită, aflată pe o colină înverzită a satului, printre pomi și flori. 

În una dintre odăi, Maria așterne pe pat mai multe catrințe și cămăși naționale românești, ornamentate cu mărgele de sticlă de culori aprinse. A brodat în total 35 de catrințe și 17 cămăși tradiționale după ce s-a lăsat de cusut rochii de mireasă – o îndeletnicire care a fost, înainte de anul 2014, predilecția întregului sat. Maria spune că volocencele au avut dintotdeauna un talent aparte la coaserea iilor și catrințelor. De aceea, femeile din sat au deprins ușor meșteșugul de a coase rochii de mireasă.

Pentru românii din Voloca, o comună cu patru sate – Grușăuți, Valea Cosminului și Pasat, cu 7000 de locuitori, se făceau nunți frumoase, susține primarul, Valentin Glopina. Nu e mândrie mai mare decât cea de a-ți mărita fiica sau a-ți însura feciorul. Veneau să cânte la astfel de petreceri interpreți din Moldova și România: Ion Suruceanu, Zinaida Julea, Botgros, Frații Advahov, Fuego și alții. Toți românii din împrejurimi făceau nunta la Voloca. Se jucau și câte patru nunți într-o duminică. Acum, însă, constată primarul, e luna iulie, iar în Voloca nu s-a jucat nicio nuntă în anul 2022.  

Primăria satului Voloca se află în centru, alături de casa de cultură și de un magazin mare în care se mai vinde stofă pentru rochii de mirese. Aspectul satului uimește prin opulența sa: drumuri asfaltate și curate, case impunătoare cu porți de fier ornamentate. Pe lângă cele câteva croitorii care încă mai activează în ciuda războiului, aici funcționează și o fabrică de bere artizanală și câteva restaurante.

Primarul constată că rochiile de mireasă din Voloca devin istorie. Din cele peste 400 de întreprinderi individuale, manufacturi și fabrici au rămas doar cinci ateliere mai mari. De vină este războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, susține edilul. 

Anii de glorie a afacerii cu rochii de mireasă a volocenilor au fost între 2000 – 2010. Erau timpuri când un simplu croitor putea să vândă și câte zece rochii pe zi. „Atunci, economia în Ucraina era stabilă, se mențineau relații economice cu Rusia, venea materie primă ieftină din Orient. Când le spuneai moscoviților de Cernăuți, ei întrebau: E orașul cela de lângă Voloca?”.

Când s-au creat manufacturile și fabricile la Voloca aici și-au croit drum tineretul din alte sate. Microbuze pline cu muncitori, 600-700 de de vecini, făceau zilnic naveta la Voloca, iar cei care au fost mai ageri au prins secretele și și-au pus pe roate propriile afaceri. 

„Cei care au avut venituri mai mari au început a construi fabrici mai mari. Erau persoane care alimentau satul cu materiale și tehnologii pentru a produce rochii de mireasă. Materialul venea din Turcia, Coreea, Taiwan, China. Era o afacere foarte bine pusă la punct de către voloceni și pentru voloceni”, constată primarul. 

Războiul a schimbat regulile, explică Valentin Glopina. „S-au rupt toate căile de aprovizionare cu materie primă, s-au pierdut relațiile cu porturile, dar și mulți oameni s-au speriat de acest război, mulți au fugit. Unii au plecat la lucru, alții la război și acesta este un factor care a pus pe pauză afacerile. Sperăm că războiul se va termina, pentru că noi avem de păstrat tradițiile, obiceiurile și cultura. Gândul ne stă doar la victorie, apoi le vom face pe toate, vom reconstrui țara, vom porni atelierele!”

Cele câteva fabrici care mai funcționează în Voloca sunt amplasate toate pe o singură stradă. Doar una am gasit-o deschisă – o clădire imensă cu patru etaje. 

Veaceslav, un bărbat mai curând scund, cam pe la vreo 50 de ani, ne face un tur al fabricii. Atelierul lui ocupă ultimul nivel. O parte din etaj e un șantier. A oprit reparația în 2014. Până în acel an, avea 40 de angajați. Acum au rămas 10 croitorese. 

În showroom-ul atelierului – câteva zeci de rochii de mireasă albe și sclipitoare. Cea mai ieftină costă 200 de euro, cea mai scumpă – câteva mii de euro. Prețul depinde de material, design și pietrele brodate. „La noi tare mulți vin din ăștia, cu filmatu și povestitu. Cu toate chestiile astea, dar nu prea tare suntem deschiși la asta. Nu ne place să ne afișăm”, spune Veaceslav și ridică o rochie pentru copii. „Această rochiță costă 400 de euro să o cumperi angro. Trei zile se lucrează la ea”, spune Veaceslav. 

De când a fost blocat portul din Odessa, stofa pentru rochii vine prin România, dar e mai scumpă. 

„Înainte de 2014, vindeam 50 de rochii pe zi. Totul se datora unui vacuum de rochii în Rusia. Astăzi vindem, în medie, cinci rochii pe zi spre Europa: România și Moldova. Când lucram cu Rusia, era foarte clar: drumul costa atâta, producerea rochiei atâta și deja puneam adaosul nostru comercial. Acum, tot ce lucrăm cu Europa, facem prin bancă și trebuie să luăm în considerare taxele. Drumul e mai scump”, spune Veaceslav. 

Rușilor, explică antreprenorul, le plăceau rochiile de la Voloca pentru că erau bogate și sclipitoare. Europenilor, însă, le plac rochiile mai sobre. Dar, soția sa, care este designerul atelierului, a prins preferințele celor din Vest.   

Înainte de 24 februarie Veaceslav lucra cu firmele de logistică de genul DHL, dar de când au încetat să nu mai zboare avioanele din Ucraina, este nevoit să trimită pe cale terestră. „Cea mai bună resursă este internetul, pui pe Facebook, pe Instagram. Așa, mi-am făcut clienți buni cu care lucrez”, spune Veaceslav.

Succesul în afaceri al volocenilor se datorează, mai cu seamă, hărniciei lor. Când era boom-ul rochiilor se lucra non-stop, își amintește Veaceslav. Iar spiritul antreprenorial e întipărit parcă în ADN-ul lor.  Înainte de rochii, tot satul producea lumânări. 

„Rochiile se cos în Voloca de vreo 40 de ani. Înainte de asta, aici se produceau lumânări pentru biserici. Veneau țiganii de la Soroca și le cumpărau angro, dar nu era voie de făcut lumânări pentru că era regimul comunist. Oamenii, însă, furau de pe la fabrici parafina și produceau lumânări, noaptea, ascunși prin beciuri. Țin minte că și eu tăiam la lumânări, erau niște forme speciale. Mama lega ațele și eu le tăiam, le înfășuram câte o sută de lumini în gazete și le vindeam”, își amintește Veaceslav de anii copilăriei.

Dânsul subliniază că la Voloca oamenii niciodată nu au stat pe loc, adăugând: „Satul Voloca, ce o făcut frumos, o făcut frumos tot timpul. Nu știu de ce. Probabil e o binecuvântare de la Dumnezeu.”


Foto: Vadim Vasiliu

Editare: Olga Ceaglei


Acest material este din cadrul proiectului „Povești adevărate din Ucraina” susținut cu sprijinul Fundației Soros Moldova. Toate materiale din cadrul acestui proiect sunt unite prin hastag-urile: #Ucraina, #PoveștiDinUcraina.