Vadim VasiliuManejul de Atletică Ușoară din Chișinău și Complexul Sportiv Futsal Arena din suburbia capitalei – comuna Ciorescu, au fost amenajate în centre de plasament temporar pentru refugiați. Aici își pot regăsi liniștea până la o mie de persoane, care au fost nevoite să fugă de agresiunea războiul din țara vecină. Pentru mulți dintre ei, aceste adăposturi sunt un punct de popas. Cineva stă o zi, altcineva câteva ore, cât să bea un ceai, să se încălzească și să plece mai departe: în România, Polonia, Germania sau Turcia.
În ziua în care am vizitat Centrul de la Manejul de Atletică Ușoară din Chișinău, cel mai mare complex sportiv din țară, aici erau cazați, în mare parte, romi, câțiva azeri și o familie de ucraineni, care aștepta autobuzul spre Germania. De cum intri în clădirea impozantă a Manejului se conturează un peisaj pestriț, vioi și poate chiar haotic. E mare gălăgie și forfotă. La tejgheaua recepției din hol e îmbulzeală – o atmosferă ce debordează de vivacitate. Câțiva refugiați se înghesuie după ceai, biscuiți și covrigi.
„La moment, aici se află circa 250 de refugiați. A fost deschis joi, 3 martie. Inițial s-a prevăzut pentru 500 de oameni, însă, în seara deschiderii, au fost pregătite 600 de paturi. În prima zi au fost 800 de refugiați, mulți au dormit pe saltele aranjate pe jos”, ne spune Sergiu Bejenari, un tânăr voluntar.
Familiile stau grupate ca niște caravane în miniatură. În sala mare de sport a manejului sunt aranjate paturile pliante și mai multe saltele, întinse direct pe podea. Unele paturi au fost unite și formează spații mai mari de dormit. Pe unul dintre aceste spații se tolănesc câteva persoane și un câine mic de rasă, care începe să latre la vederea aparatului foto. Un băiat din acel grup cere să fie fotografiat.
La cantina improvizată se oferă mâncare de două ori pe zi – prânzul și cina. Mâncarea este adusă în caserole. Este hrișcă cu carne de pui și orez cu crenvurști. Sunt murături și „morcov coreean”. Toate donate de o firmă. Mai sunt și mere, și pâine. În cantină, o femeie tânără ține în brațe un copil cu părul cârlionțat și negru. Băiatul mușcă dintr-un măr luat dintr-o ladă la care toți au acces. Femeia abia a venit din regiunea Odesa. Spune că s-a mai liniștit, că a scăpat de război și că are un acoperiș sigur deasupra capului. „Am fugit de bombe!”, spune femeia scurt și se așează la masă.
Acest centru, însă, nu are cabine de duș. Are doar câteva vecee în interior și mai multe toalete în curte. O femeie îmbrăcată în halat multicolor se vaită de frig. „De ce nu mai este căldură? Toți copiii s-au îmbolnăvit, toți au temperatură. Veniți să vedeți”, i se plânge voluntarului Sergiu.
Interiorul este încălzit de niște aparate imense de aer condiționat, instalate pe pereții laterali și pe tavan. Sergiu îl sună pe responsabilul de căldură și află că aparatele de aer condiționat de pe tavan au fost deconectate pentru două ore pentru aerisirea spațiului. Aparatele de pe pereți funcționează totuși. „E greu să lucrezi aici. Oamenii au specificul lor. Au multe pretenții. Noi, voluntarii, ne ținem pe entuziasm. Nu știm cât va dura acest entuziasm. Va fi nevoie să ne întoarcem la serviciu, la viața noastră de zi cu zi. Unii nu vor să stea aici. O femeie a stat o noapte, iar după ce i s-a furat telefonul mobil, a cerut să fie transferată”, spune Sergiu.
„Mai încolo sunt romii și un pic mai aici sunt azerii”, arată cu mâna, Sergiu. Romii și azerii sunt cazați separat, deși, la deschiderea centrului, toți stăteau laolaltă. „Noi cumva i-am regrupat și am mai eliberat paturile dintr-o aripă. Ei nu au vrut să stea aproape. A fost greu, umblam cu portavocea și anunțam mutarea. Dar am găsit un lider în grupul romilor și el i-a rugat să facă curat și să mute paturile, și toți s-au mobilizat.”
Un bărbat scund, îmbrăcat într-o geacă maro, se apropie și întreabă îngrijorat: „Astăzi merge trenul spre România? Noi suntem vreo 25 de oameni, ne-am adunat, suntem gata să plecăm”. Sergiu îl asigură că trenul va porni noaptea din gară. „Vor veni autobuzele, vă vor lua și vă vor duce la gară. Trenul e la ora 23:00, plecarea de aici e la 21:30.” Bărbatul spune că merge în România cu „ochii închiși”. Nu știe unde va ajunge, unde va fi cazat și ce va face. „Poate o să plecăm și mai departe, în altă țară. În Kiev lucram la piață și mă ocupam cu transportarea mașinilor de peste hotare.”
Bărbatul, care se prezintă Ruslan, scoate pașaportul ucrainean biometric și arată toate ștampilele de la vămile trecute spre Europa, de parcă ar vrea să demonstreze că nu minte. Nu este prea mulțumit de mâncarea de la cantină: „Ceea ce ne dau la cantină, să vă spun sincer, e bine că ne dau și asta, dar, deja a patra zi ne hrănesc cu orez și hrișcă. Dar copiii nu mănâncă așa ceva. Să le dea măcar cartofi”.
O femeie se agită la întrebarea despre condițiile din acest centru: „Ce să spunem, că nu ne dau ceai, că nu ne dau infuzie? Am cerut o pastă de dinți și mi-au zi că nu au. Decât să spunem adevărul, mai bine să tăcem!”. Bărbatul de alături, grizonat și dolofan, spune că se află la manej de trei zile. „Am plecat din Kiev și refugiul a fost ca un iad. Noi nu am murit, dar deja am văzut iadul. Eu îl detest și pe președintele nostru, și pe Putin îl urăsc. Din cauza lor suferă milioane de oameni. Suferă oamenii, flămânzi, fără bani.”
Intervine un tânăr, Gocea, care se prezintă lider al romilor. Este îmbrăcat în geacă de piele, blugi și adidași, dar nu se lasă fotografiat. Vorbește înfuriat despre atitudinea de la vamă față de semenii lui: „S-au purtat urât cu națiunea noastră. Ne înjurau. Știu că e război, toată lumea se înjură în război! Patru zile am stat la vamă, am trăit în veceu, pe noi nu ne hrăneau, nu ne dădeau apă”. Aici, la Manej, zice bărbatul, e mult mai bine. E cald, este mâncare, loc de dormit. „Dar noi nu ne-am deprins să trăim așa! Noi nu suntem acei țigani care umblă cu tabăra. Noi avem castelele noastre, noi am trăit bogat și frumos, iar acum suntem boschetari.”
Un alt tânăr rom care, surprinzător, poartă mască, se apropie cu rugămintea de a fi ajutat. Pare timid și foarte îngrijorat. Vorbește aproape în șoaptă. „Tatăl meu și mama mea se află în vamă la Palanca, de partea ucrainenilor. Avem nevoie de un om care să facă un video și să spună că acești oameni au trecut – arată spre frații săi – iar părinții lor se află în vamă.”
Întrebat de ce nu face el acest video, tânărul răspunde: „Pe noi nu ne vor crede. Mai curând vă vor crede pe dumneavoastră”. Videoul e pentru a fi trimis mamei care îl va arăta polițiștilor de frontieră. Tânărul ține în mână un telefon pe ecranul căruia mama băiatului insistă și ea:. „Pe copii i-au lăsat să treacă, iar pe noi – nu. Spuneți-le că, copii lor au trecut, iar părinții – nu. Ajutați-ne, vă rog!”.
Cinci copii scot actele de identitate, le țin în mâini pentru a putea fi filmate. Mesajul: „Familia Zolotarenko vrea să se reunească la Chișinău”.
Este o mare diferență între spațiul cu multă lume de la Manej, ce seamănă mai curând cu un furnicar haotic, și spațiul Arenei Futsal din Ciorescu, unde e liniște, curat, condiții mai bune, dar și mai multe paturi pustii.
E după-amiaza zilei de 7 martie. Un grup de 14 persoane, două familii, intră în clădire, iar prima reacție – două femei izbucnesc în lacrimi. Una dintre ele ezită să se cazeze în acest centru pentru refugiați. Viorica, o voluntară, încearcă să o convingă: „Avem cabine de duș mari, toalete separate, e cald. Decideți! Să mulțumim lui Dumnezeu că ați ajuns în viață. Dar așa e la război.”
Femeile se privesc reciproc cu o umbră de tristețe pe chip. Au trecut 11 ore de la bombardamentul care a avut loc în apropierea casei lor din Ciornomorsk, regiunea Odesa, și poposirea în suburbia Chișinăului. „Avem o unitate militară la șase kilometri de noi. E încă de pe timpurile sovietice. Eram copilă când mergeam acolo. Am deja 50 de ani. La ora cinci dimineața a fost bombardată. Avionul a zburat chiar deasupra noastră. Lustrele se cutremurau în casă. Soțul, socrul, mama au rămas acasă…”
Grupul de ucraineni decide să se despartă. O familie se va caza într-o casă, oferită de niște săteni din Ciorescu. Cealaltă familie, cu copii mai mari, se cazează la centrul pentru refugiați. Familiile se îmbrățișează și se despart.
În scurt timp, pe masa din hol apare un ceainic cu apă fierbinte, ceai, cafea, biscuiți și câteva caserole cu mâncare caldă, adusă de la un restaurant din localitate. Familia se așează la masă și pare că și-a revenit din șoc: sunt împreună, afară e liniște, bombardamentele sunt departe. Vladimir, unul dintre voluntari, este jurist, și îi explică unei refugiate, asistentă medicală de profesie, că, dacă va obține statut de refugiat, are dreptul să se angajeze în Republica Moldova, iar angajatorul nu are niciun motiv legal să o refuze. În ochii femeii apare o rază de speranță, iar fiica îi zice: „Iată, mamă, se va găsi de lucru și pentru tine!”.
În sala mare sunt amenajate 400 de paturi pliante, toate noi. Pe paturi sunt aranjate cuverturi, pături și perne, majotitatea încă nefolosite. Mai sunt încă 100 de paturi care așteaptă în depozit. Toaletele și dușurile sunt curate, spațiul este încălzit, însă, majoritatea paturilor sunt libere. Doar în aripa stângă a sălii, paturile sunt ocupate de refugiații – cam 20% din spațiu.
„Avem 15 familii de refugiați”, spune Viorica, voluntară, locuitoare a comunei Ciorescu. Organizează un tur al Centrului. „Iată, în depozit avem mâncare pentru copii, produse de igienă, jucării și haine. Toate sunt din donații. Pe unii oameni, care vin cu jucării și haine, îi refuzăm, pentru că deocamdată avem destule.” Refugiații au parte și de un prânz cald la unul dintre restaurantele din localitate.
La acest Centru se află și Natalia, o femeie cu o privire lucidă și cu un spirit încrezător, care s-a refugiat împreună cu mama și fiul de opt ani din Nicolaev, un oraș din sudul Ucrainei, care a suferit mult din cauza bombardamentelor. Natalia și familia ei așteaptă autobuzul care îi va duce în Germania, unde sunt așteptați de rude. „Noi am reușit să ne strecurăm din oraș, chiar dacă podurile au fost minate.”
Întrebarea, dacă au fost sau nu rușii așteptați în Nikolaev, oraș în care se vorbește limba rusă, o amuză pe Natalia. „Dar unde sunt așteptați, unde? Și cine-i așteaptă?”, râde ironic femeia. „Noi suntem vorbitori de limbă rusă, iar acum vom încerca să vorbim măcar în surjik (un amestec de ucraineană și rusă – n.r.). Noi nu am vrut nicio eliberare și nici Hersonul nu a vrut.”
Natalia așteaptă încetarea războiului pentru a se întoarce acasă, în Nikolaev, unde, spune că trăia bine. „Am lăsat casele noastre, am lăsat automobile, totul. Aveam o afacere, un centru de reabilitare. Am fugit de bombardamente. Dar viața e viață. Eu îmi salvez copilul de opt ani, dar am și un fiu de 28 de ani, medic, care se află la Kiev, în apărarea terestră. El și-a dus familia la Lvov și s-a întors în Kiev ca să lupte pentru libertate”, povestește ea.
Femeia se află la centrul din Ciorescu de e o singură zi și e mulțumită. „Suntem recunoscători poporului vostru că ne-au primit așa. Ne gândeam măcar un cort să avem! Nu ne-am așteptat la o asemenea primire”.
Foto – Vadim Vasiliu
Editare – Olga Ceaglei