Victoria BortăÎn numele dragostei a renunțat la viața zbuciumată a unui oraș din Rusia și și-a urmat alesul inimii în Moldova. Aici s-au aciuat într-un sat care n-a avut niciodată școală, magazin sau punct medical, dar care încă mai era plin de viață.
Astăzi, alături de nașii lor de cununie, au rămas singurii locuitori permanenți. În patru se adună de sărbători, în patru organizează petreceri. Uneori chiar și în trei, pentru că nașul mai pleacă temporar la muncă peste hotare.
Ei sunt ultima celulă de rezistență a unui sat pe cale de dispariție.
„I-am zis soțului că, atunci când vom simți că ne vine sorocul, să ne așezăm singuri în groapă și s-așteptăm”.
.
La umbră unui copac din spatele Primăriei Prajila, raionul Florești, Zorea stă țanțoșă și rugumă molcom dintr-un șomoiag de iarbă dosit pe fundul căruței. Tresare abia când o femeiușcă josuță se apropie de ea.
O cheamă Larisa. Are 49 de ani, păr scurt care abia îi acoperă gâtul, blugi albaștri și hanorac negru tras peste șolduri. Femeia lucrează poștăriță, iar vehiculul cu tracțiune animală e unicul transport pe care îl are la dispoziție pentru a parcurge cei 11 kilometri până acasă.
Înhamă iapa, urcă în căruță, apucă hățurile și „Dii!” Însă animalul nu se grăbește s-o ia la sănătoasa și pornește alene pe sub razele dogoritoare ale soarelui. În timp ce Larisa dă binețe puținilor trecători, Zorea continuă să pășească greoi pe străzile prăfuite. Asta însă doar până când ies din sat și-o iau pe de-a dreptul, pe un drum care șerpuiește prin mijlocul pășunii.
Înconjurată de iarbă verde și liniște adâncă, iapa merge când mai încet, când mai zorit, când își ia avânt, când abia de-și trage picioarele. La fiecare schimbare de „viteză”, Larisa o dojenește binevoitor.
Așa trece pe lângă trei iazuri, urcă un deal, coboară o vale, apoi iar un delușor și ajunge la marginea Frunzeștiului, sat inclus în componența comunei Prajila. Aici e întâmpinată de câteva capre priponite, în jurul cărora zburdă ieduții. Sunt singurele vietăți care animează întinderea pustie a imașului.
„Iaca asta-i Gașa, asta – Marusea, Nastea și Musea. Dar ăsta-i țap. Îl cheamă Filea – on karoli (el e rege – din rus.). Vot i detschii sad (Iată și grădinița – din rus.)”, arată femeia cu privirea spre ieduții care se lipesc măgulitor de mamele lor.
Satul Frunzești numără câteva zeci de gospodării și e disecat pe mijloc de singura stradă din localitate. A prins asfalt la începutul anilor 2000, într-o campanie electorală. Pe de-o partea și de alta sunt mai multe case vechi și părăsite. Unele au grădini îngrijite, iar altele nici nu se văd din paragină.
Zorea trece absent pe lângă câteva curți, după care intră printr-o poartă verde deschisă și parchează în fața unui bordei. Larisa sare jos din căruță și îi scoate hamurile. Iapa o răsplătește cu un pârț puternic. „Acum ți-o venit”, o dojenește femeia și râde zgomotos.
.
* * *
Florești este lider la capitolul raioanelor cu cele mai multe sate care numără până la 100 de locuitori. Mai exact, are 8. Dintre acestea, Frunzești e următorul în lista satelor pe cale de dispariție. Asta după ce la Recensământul Populației din 2014 nu a fost înregistrată nicio persoană în satele Frumușica Nouă și Țâra (Stație de Cale Ferată).
Tot atunci la Frunzești au fost înregistrați oficial 11 locuitori, cu 55 mai puțin decât în 2004. Însă acum în general aici își duc traiul permanent doar patru persoane. Satul n-a avut niciodată școală, magazin sau punct medical, iar cea mai apropiată stație de transport public din raion se găsește abia la 10 kilometri distanță.
Larisa nu e de prin părțile locului. E originară din Siberia, iar în Frunzești a adus-o dragostea. Adică Ilie Popa, un bărbat de statură medie, cu barbă neagră și privire pătrunzătoare. S-a întâmplat pe vremea Uniunii Sovietice, când bărbatul a fost repartizat cu lucrul în Ulan-Ude, capitala autonomiei Buriatia. Acolo s-au și întâlnit.
La scurt timp Ilie a fost nevoit să revină acasă, pentru că mama sa era grav bolnavă. Larisa era deja însărcinată, dar nu a stat prea mult pe gânduri și s-au înțeles să vină după el. „I-am spus mamei că mă duc în Moldova și ea m-a întrebat ce-am pierdut aici. Un bărbat, i-am răspuns, și dusă am fost”.
Însă traseul Ulan-Ude – Frunzești nu s-a lăsat fără peripeții, își amintește femeia. În telegramă indicase că va ateriza în Chișinău spre seară, dar de fapt ajunsese dimineața. Respectiv, Ilie nu venise s-o întâmpine.
Astfel, s-a pornit singură să caute cătunul din Florești care nici nu era indicat pe hartă. Nici măcar angajatele de la Autogara Florești nu știau de el. În schimb una dintre ele îi spusese că știe un bărbat pe nume Ilie Popa și că acesta urma să se însoare chiar în acea zi.
Cu inima cât un purice, femeia a mers totuși să se convingă. A lăsat bagajele la autogară, a găsit un șofer care a dus-o până în satul Mihailovca, iar de acolo o femeie a însoțit-o până în Frunzești. „Eram pe tocuri și am mers vreo șase kilometri pe drum de țară, prin iarbă. Mă dureau picioarele, dar n-aveam încotro. Nu puteam să dau înapoi”.
Când a ajuns seara în sat, Ilie nu mai era. Se pornise la aeroport s-o întâmpine. A răsuflat ușurată că nu Ilie al ei se însoară și, de atunci, n-a mai plecat din Frunzești. Iar astăzi, alături de nașii lor Liudmila și Nicolaie Primacenco, sunt unicii locuitori permanenți în sat. În patru se adună de sărbători, în patru organizează petreceri. Uneori chiar și în trei, pentru că nașul mai pleacă temporar la muncă peste hotare.
Cuplul i-a ales anume pe ei ca nași pentru că „erau niște oameni foarte veseli. În general, mi-a plăcut atmosfera în sat, unde toți se ajutau între ei. Îmi amintea de satul bunicilor, eu fiind crescută la oraș”, se destăinuie acum Larisa.
.
* * *
Spre deosebire de fina Larisa, nașa Liudmila s-a născut în Frunzești. E o femeie cu păr arămiu și chip senin, mereu pusă pe glume. Vorbește o română stâlcită, împletită cu numeroase rusisme. Are o problemă de sănătate la mâna stângă, despre care preferă să nu vorbească, și asta o împiedică să-și găsească un loc de muncă.
Povestește că satul a fost fondat după cel de-al Doilea Război Mondial de mai mulți oameni veniți din zona Hotinului. „Atunci se dădea pământ. Luai totul și te duceai acolo unde îți dădea pământ. Bunicii noștri veniseră într-un sat alăturat, dar pe acest loc nu era nimic, niciun copac, nimic. S-au uitat, le-a plăcut, și așa bunicul și frații lui și-au construit case. Apoi, unul după altul, au mai venit și alții”.
Ulterior construcțiile nu au mai fost permise de autorități, spune femeia, și astfel satul nu s-a mai dezvoltat. Mai spune că salcâmii din sat care înmiresmează și acum cătunul au fost aduși din Briceni, iar în copilărie se jucau de-a v-ați ascunselea printre ei.
Iar ca să ajungă la școală făcea circa trei kilometri până în Valea Norocului, o localitate din raionul Sângerei. „Ne străduiam să fim permanent patru-cinci copii, că singură mă temeam să merg pe jos atâta drum”, își amintește Liudmila.
În tinerețe și-a spus că, dacă scapă de acest sat, nu se mai întoarce. „Mă duc undeva la lucru și rămân acolo”. Dar n-a fost să fie. A studiat agronomia în satul Țaul, raionul Dondușeni, apoi a fost repartizată să lucreze în satul Berzoaia, raionul Ștefan Vodă.
„Soțul venise atunci din armată și a fost liubovi iz pervova vzgleada (dragoste la prima vedere – din rus.)”, râde Liudmila. El a vrut să lucreze pădurar și să locuiască în pădure, dar ea i-a spus: „Ori pădurea, ori Frunzeștiul, e tot aceea, așa că hai să vezi unde eu trăiesc și, dacă nu ți-a plăcea, lăsăm. Atunci era multă lume și i-a plăcut”.
Așa s-au stabilit în Frunzești, unde au crescut patru copii, împrăștiați acum pe la casele lor și cu care se revăd de sărbători sau în concedii. În rest, i-au cumpărat un laptop și o urmăresc pe internet. „Dacă mama este pe Odnoklasniki (rețea de socializare – n.r.), znacit ona v poreadki (înseamnă că ea e în regulă – din rus.)”, râde femeia.
.
* * *
Locuința familiei Popa e îmbrăcată în vopsea verde, cu cerdac de lemn în față și umbrită de un agud bătrân. Au cumpărat-o recent de la moștenitorii unei consătence decedate. „Casa rămasă de la mama lui Iliușa era veche, doar cu două camere și nu era construită chiar bine. Ne temeam să nu cadă podul peste noi”, explică Larisa.
Un mic antreu face legătura dintre cerdacul înfrumusețat cu o perdea transparentă și o hartă ponosită și o odaie spațioasă amenajată cu două paturi și o masă. Gospodina casei se retrage într-una dintre odăile alăturate și, la scurt timp, revine cu o farfurie cu ochiuri și una cu bucăți de salam. Șterge masa, ia o felie de pâine și îmbucă fără grabă. După vreo jumătate de oră intră și Ilie. Femeia îl îndeamnă la masă, în timp ce se ridică și-și vede de treburi pe-afară.
Bărbatul spune că este cel mai tânăr locuitor din sat și nici prin gând nu-i trece să mai plece de-aici. „La noi e aer curat, salcâmi înfloriți, jasmin. Nu-i tehnică, nu sunt mașini. Eu dacă mă duc în oraș, ap’ acolo deam mă înăduș”, recunoaște bărbatul.
Și-ar fi dorit să se stabilească acolo unde își cunoscuse soția, dar după revenirea lui forțată în Moldova a urmat restructurarea garbaciovistă. „Drumurile erau închise și ne-am stoporât aici. Apoi au apărut copilașii…”.
Soții au trei fete: una stabilită în raionul Sângerei, celelalte două – în Chișinău. Au și trei nepoțele, care le umplu casa de gălăgie când vin de sărbători. În rest, sunt singuri.
Ilie își amintește că pe vremea copilăriei sale „erau în familii mai mulți copii și satul era viu. Doar vreo două case s-au dărmat, dar în rest s-au păstrat așa cum erau, chiar dacă nu mai este nimeni”.
Vreo nouă ani a lucrat la construcții în Federația Rusă, dar acum deja nu-l mai țin puterile și mai caută câte ceva temporar prin Moldova. Însă norocul îi surâde cam rar.
Când Larisa intră în casă, bărbatul stă pe telefon. Îi face semn că a dat peste o ofertă și-și roagă consoartă să-i pregătească bagajul. În timp ce femeia coase un nasture la o pereche de pantaloni, pe care o aranjează într-o geantă, alături de alte haine de schimb, Ilie iese în drum să vorbească cu vecinii sezonieri.
Cum dă primăvara, oamenii originari din Frunzești vin și îngrijesc casele părintești, dar mai ales grădinile. Apoi vin vara în concediu și se odihnesc ca la vilă, sau își fac drum să strângă din ce au reușit să sădească.
Ceva mai departe de casa lui Ilie Popa, un bărbat corpolent trebăluiește prin curte. Îl cheamă Sergiu, e stabilit în or. Bălți, lucrează în Federația Rusă, iar în timpul liber trece prin satul natal. E convins că „acest sat nu va fi readus la viață”, mai ales că „și satele din împrejurimi mor”.
„Toți vorbesc de integrarea europeană, de unirea cu România, dar nimic nu fac. Dar, la urma urmei, integrați-vă o dată în Europa, dacă nu aveți mintea voastră. Alăturați-vă o dată României, dacă nu aveți creierul vostru. Faceți măcar ceva!”, își exprimă bărbatul ranchiuna față autorități.
.
* * *
Spre seară Larisa merge la nașă, „la cafea”. E un ritual pe care femeile îl organizează de fiecare dată când vor să mai stea la sfat. Liudmila e surprinsă în timp ce fierbe lături pentru porci și pare încântată de pauza neplanificată. Îi dă finei două cești și o roagă ironic să le „sterilizeze” la un lavoar improvizat afară.
Apoi gazda dispare pentru câteva momente și revine cu un borcan conservat. Însă acesta nu conține gem, ci bomboane de ciocolată. Cu mișcări firești îl deschide și-și servește fina. „Nu e niciun magazin pe-aproape și sunt nevoită să cumpăr mai multe bomboane o dată și să le păstrez pentru nepoți, iar asta e cea mai bună metodă”, explică Liudmila.
Faptul că satul lor va muri într-o bună zi nu mai e o noutate pentru cei patru locuitori. „Kanecino (Firește – din rus.), era de așteptat. Nu e magazin, nu e școală, nu e transport, nu-s nici locuri de muncă. Ce să facă maladioju (tineretul – din rus.) aici?”, se întreabă retoric Liudmila.
Li s-a promis că vor avea o stațiune de odihnă în apropiere și vor avea unde munci, dar nu s-a mai făcut nimic. „Ne-au îmbărbătat și am zis: Uăi, băieți, dă să facem o casă normală. Dacă vor veni turiștii, să nu ne dăm de rușine”, își amintește femeia, arătând în direcția unei construcții din preajmă prin care șuieră vântul.
Cei patru săteni mai pomenesc și de ferma care anima localitatea mai anii trecuți și care acum și-a stopat activitatea. Au auzit că e în căutarea unui nou stăpân.
„Temporar nu lucrează, că băiatul acela are niște probleme, dar va lucra numaidecât. După ce s-a construit veniseră vreo opt familii noi și lucrau. […] Acum care o va cumpăra și va investi bani în ea va face la fel, […] așa că satul încă nu a murit”, este convins Petru Cobîlaș, primarul comunei Prajila.
Oficialul recunoaște că tinerii au fost atrași de localitățile mai mari, în special Florești și Bălți, dar zice că „vara oricum se întorc în sat”.
În schimb toamna cătunul rămâne la fel de pustiu precum salcâmii desfrunziți de pe strada principală.
.
* * *
Dimineața nașa și fina se întâlnesc din nou. Deja la Larisa, care a pregătit alade – un soi de clătite rusești mici și pufoase, mirosul cărora a inundat toată curtea. Liudmila mușcă cu poftă dintr-o clătită, mai schimbă câteva vorbe cu finii și se întoarce acasă.
După dejun Ilie iese la marginea satului să cosească iarbă pentru Zorea. Deplasarea de care s-a pregătit în ajun a fost amânată, așa că își ocupă timpul cu de-ale casei. Între timp Larisa înhamă iapa la căruță și pornește la muncă. Pe drum oprește și aruncă în car fânul cosit puțin mai devreme de soțul ei.
La ieșirea din sat drumul se așterne pe lângă cimitir. Femeia spune că acesta a fost creat prin anii ‘90, pentru că localnicilor le era prea greu să-și transporte răposații trei kilometri până în satul vecin – Antonovca.
Acum locul de veci din Frunzești numără 26 de morminte. Unele mai îngrijite, altele mai delăsate. Ultima înmormântare a avut loc acum un an, când s-a stins o bătrână de 88 de ani. Ca un veritabil ghid local, Larisa știe istoria fiecărui defunct îngropat aici.
Pe ea însăși nu o sperie acest moment al vieții. Dar o bântuie gândul că, atunci când le va bate ceasul, nu va mai avea cine să-i îngroape. Copiii vor fi departe, iar săteni nu vor mai fi. „I-am zis soțului că, atunci când vom simți că ne vine sorocul, să ne așezăm singuri în groapă și s-așteptăm”.