Absolvent al Academiei Militare din Odessa, Ion ajunsese, la cei 23 de ani ai săi, pe câmpul de luptă șef de pluton în grad de locotenent-major – un cercetaș. „Când venea în sat îmbrăcat în uniforma militară, la patru ace, era atât de frumos! Mergeam alături de el și mă simțeam cea mai mândră femeie din sat. Radiam de fericire!”, își amintește Lilia, mama militarului. 

Tânărul, originar dintr-un sat de etnici români din regiunea Cernăuți, și-a dat ultima suflare pentru Ucraina, în orașul Severodonețk. „Încă mai așteptăm să sune, să apară la poartă. Parcă nu pot să accept că el nu mai este”, își continuă gândul mama îndurerată.  

Acasă, la Horbova, un sat ce face parte din comuna Ostrița, regiunea Cernăuți, au rămas părinții militarului, Lilia și Marin Zaiț, dar și fratele acestuia, Maxim. Poartă haine negre, sunt încă îndoliați. Au trecut două luni de la vestea morții lui Ion.

În una din camerele casei părintești este amenajat un loc aparte în memoria fiului. Pe polița unui dulăpior sunt așezate medaliile, diplomele și fotografiile militarului. Ultima medalie i-a fost decernată pe 25 martie pentru participarea la operațiunile de luptă din Gorlovka, regiunea Donețk, în anul 2020. Lilia arată spre o fotografie cu un pluton de militari de recunoaștere. „Aici a fost în Marea Britanie. A participat la un concurs internațional de cercetare unde a luat argintul cu echipa sa formată din zece militari.”

Ion a plămădit gândul de a deveni militar profesionist încă din clasa a șaptea. Lilia explică simplu năzuința fiului: fratele ei a fost militar în Ucraina, un unchi de-al ei a fost militar în România lui Ceaușescu, un alt unchi și un văr al femeii sunt polițiști în grade de maior în Rusia, regiunea Kaliningrad.

– Încă de prin clasa a șaptea, Ion tot scria prin caiete „Za VDV! (abreviere din limba rusă – Pentru forțele aeropurtate!)”, își amintește Lilia.   

– Își punea masca antigaz și alerga prin jurul satului, pe niște drumuri lăturalnice, ca să se antreneze înainte de admitere, o completează Marin înduioșat.

Ion a plecat de acasă la 17 ani, imediat după absolvirea școlii medii românești din Horbova, în anul 2015. A mers la Odessa pentru a depune actele la Academia Militară din Odessa să se facă cercetaș și a fost admis. „Eu l-am dus la Odessa, iar soțul mi-a spus: L-ai dus și nu l-ai mai adus înapoi. Când am mers cu el la Odessa nu am știut că mi-l vor lua așa brusc. A rămas o lună pentru a se pregăti de examenele de admitere”, își amintește mama băiatului. 

Părinții l-au revăzut peste o lună la ceremonia de depunere a jurământului, slab, pârlit de soare. După jurământ, Ion s-a apropiat de părinți, triumfător. I-a cuprins și le-a zis: „Gata, de azi sunt militar. Sunt pe drumul pe care l-am ales!”. 

Înainte de a-și depune actele pentru a fi admis la Academie, tatăl Marin, a încercat să-l convingă să abandoneze ideea de a deveni militar, dar să-și aleagă o profesie civilă, pentru că Ucraina era deja în război din 2014. Ion, încăpățânat din fire, i-a spus tatălui său că dacă nu-l lasă la Academie, va rămâne acasă și va aștepta chemarea la armată și tot pe calea cătăniei o să meargă. 

„Nu am mai încercat cu astfel de cuvinte. Dar dacă era totul bine, el toată viața s-ar fi uitat la mine și ar fi spus: Am vrut să învăț și tata nu mi-o dat voie. El mi-o mai spus: Tăticule, fiecare om, când se naște, i se pune punctul când s-o născut și i se pune punctul când și unde o să moară. Și asta o fost toată vorba lui de copil de 17 ani”, își amintește Marin.  

Au urmat patru ani de Academie Militară, pe care a absolvit-o eminent. Părinții spun că a fost al doilea la reușită din promoția sa, chiar dacă nu vorbea prea bine limba ucraineană. „Noi suntem români, la școală el o învățat româna, franceza și ucraineana. Rusa – de la televizor”, explică Lilia.          

După ce a absolvit Academia Militară din Odessa, a fost transferat în orașul Jitomir, centrul Ucrainei, unde a slujit drept cercetaș în Forțele de Operațiuni Speciale. Tot atunci a început să fie trimis în misiuni militare, despre care nu putea să le povestească părinților. Când era în vreo misiune, Ion nu răspundea la telefon. Le spunea părinților că e la antrenamente pe poligon.  

Așa s-a întâmplat și în 2020, când Ion a fost detașat în regiunea Donețk pentru a participa la misiuni militare. „Când a început Coronavirusul, Ion a spus că pe ei îi duc în pădure pe câteva săptămâni să nu se îmbolnăvească, dar, de fapt, i-au dus în Donbass. Totuși, în 2020 era oleacă de liniște. Nu împușcau așa de tare. Apoi, când a venit acasă, mi-a arătat fotografii. Erau la o distanță de vreun kilometru până la inamic. Se mai auzeau bubuituri, dar așa, jertfe, cât o fost el acolo, n-o fost. Lucrul lui era de cercetaș – trecea dincolo, pe partea inamicului”, povestește tatăl militarului.  

Ion mai dispărea pe 2-3 zile, nu era de găsit la telefon, dar se întâmpla să facă și câte o surpriză și să vină acasă pe neprins de veste. 

Lucrurile s-au înrăutățit în februarie, când a început războiul. Nu a dat semne de viață timp de o săptămână. „Îmi făceam griji, dar el a sunat într-un final și a spus că a mers în recunoaștere pe o zi, dar a rămas pe mai multe zile. Și noi deja știam că totul e bine și trăiam cu nădejdea că o să se întoarcă”, spune mama băiatului.

***

Ultima dată când mama și-a văzut fiul, a fost la Jitomir, cu trei zile înainte de începerea războiului. „Eu am venit luni și miercuri noaptea s-a început războiul. Atunci l-am văzut ultima dată. Și eu tot l-am întrebat: Toți vorbesc despre război. Poate să fie? Și el îmi zicea: Mămica, nu lua tot în cap că nu mai este drept, o să fie liniște.

Atunci au făcut ultimele fotografii în doi. Marin a observat că în acele poze, Ion apărea mai îngândurat, fără zâmbetul firesc pe buze, abătut. Explicația tristeții fiului său e că băiatul știa că va începe războiul. „El știa că oricum o să fie. Ei de un an de zile știau că o să fie, dar numai nu știau concret ziua. El ținea totul în secret, noi știam că el lucrează în Jitomir, dar nu și numărul la unitate. Și de Anul Nou, când a fost acasă, eu l-am întrebat: Vaniușa, unde-i ceastiul tău (unitatea militară)? A început a zâmbi și o zis doar: În Jitomir. Băi, băiete, dar poate se întâmplă odată ceva, unde te găsesc eu?  În Jitomir – atâta zicea”, spune Marin. 

Familia Zaiț a trăit cu speranța că o să fie bine, apoi a venit ziua în care a primit vestea morții lui Ion. Nu răspunsese la telefon deja de opt zile. 

Pe data de 10 mai, după amiază, la ora 15:00, primara satului, Sorina Palamari, a primit un telefon de la unitatea militară din Herța cu întrebarea dacă în Horbova este înregistrat cineva cu numele Ivan Zaiț. Sorina, care îi știe pe toți din sat, a zis că da. 

„I-am întrebat care e problema. Mi-au spus că a venit o scrisoare neoficială, o scrisoare venită prin telefon. Nu e oficial nimic, dar trebuie să mergem la părinți”, își amintește Sorina Palamari. Au venit împreună cu fostul primar și cu cineva de la comisariatul militar, la familia Zaiț acasă. I-a întrebat pe părinți când a fost ultimul telefon de la Vaniușa: 1 mai seara. Maxim, fratele, a spus că Ion a fost ultima dată activ pe Facebook la ora 4:00 dimineața pe data de 2 mai. 

Primara le-a zis că nu este o informație oficială cu privire la moartea lui și că Ion putea fi luat ostatic, ori e rănit. „Deși mie mi s-a spus deodată că el e mort. Dar eu nu am vrut să spun părinților nimic până nu am o informație oficială.”

A doua zi, pe 11 mai, Sorina Palamari a fost chemată la comisariatul militar pentru a ridica scrisoarea oficială cu vestea morții. Nu s-a dus la părinți, ci la primărie. 

„Am fost și am luat acea scrisoare și am venit înapoi la primărie. Lilia are un văr care trăiește aproape de Jitomir și el urma să meargă la unitatea militară să vadă ce s-o întâmplat cu Ion, de ce nu mai răspunde la telefon. La 10:30 m-o sunat verișorul cela și mi-o spus că totuși e drept. Eu i-am spus că știu, că aveam scrisoarea de la 8:00 dimineața dar nu voiam să mă duc până nu știam și de la el.”

Primara a luat cu ea o echipă de medici și a venit la poartă la părinții lui Ion. Prima a ieșit Lilia, apoi Marin. Maxim venea al treilea. Când a văzut-o, Maxim o început să plângă. Marin a văzut lacrimile Sorinei și a înțeles, iar Lilia a încremenit. „În acest blocaj emoțional am văzut-o până în ziua înmormântării și chiar și a doua zi.

Apoi au început pregătirile pentru înmormântare. „Am fost la morgă, l-am văzut, l-am recunoscut și l-am luat acasă.”

Pentru Marin, tatăl lui Ion, cel mai emoționant moment a fost când oamenii din sat îngenuncheau în fața corpului neînsuflețit al soldatului, cu flori și lumânări. „Pentru mine a fost atât de apăsător, că eu, ca bărbat, când am coborât din mașină, am început a plânge.”

După înmormântare, Lilia a mers la Jitomir să ia lucrurile lui Ion. A trecut prin orașul Berdicev ce se afla la sud de Jitomir și a văzut mașini, tancuri, toate arse pe marginea drumului, a văzut case și blocuri bombardare, ruine. „Când am ajuns la Jitomir, am întrebat-o pe proprietara apartamentului închiriat de Ion unde e unitatea lui. Ea a zis că nu știe adresa precisă, dar că tot ce a rămas e o bucată de gard și un pământ neted.”

Unitatea din Jitomir a fost bombardată în a treia zi de război. Fără victime. Toți militarii au fost transferați la Severodonețk. „În ultima seară când ne-a sunat, el spus că e la Dnepropetrovsk, dar, de fapt, era în Severodonețk, acolo unde obuzele fierbeau metalele.”

Ion Zaiț a fost înmormântat cu onoruri militare la data de 15 mai 2022. Peste o lună, un alt tânăr din Horbova și-a pierdut viața în războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Este vorba despre Ion Fartușeac, de 22 de ani, care a fost înrolat în Forțele Armate ale Ucrainei în cea de-a doua zi de război. 


Foto: Vadim Vasiliu

Editare: Olga Ceaglei 


Acest material este din cadrul proiectului „Povești adevărate din Ucraina” susținut cu sprijinul Fundației Soros Moldova. Toate materiale din cadrul acestui proiect sunt unite prin hastag-urile: #Ucraina, #PoveștiDinUcraina.