Victoria BortăPe scenă urcă un ansamblu format din opt bărbați. Sunt îmbrăcați în cămăși brodate cu motive florale, încinși la mijloc cu brâuri roșii acoperite parțial de veste. Aceștia se aliniază într-un șir drept și, cu vocile lor puternice, încearcă să capteze atenția puținilor spectatori.
Printre cei opt e și un bărbat robust cu ten măsliniu. Îl cheamă Vladimir Rusu, dar preferă să i se spună Vlad. E cântăreț de muzică populară doar în timpul liber. În viața de zi cu zi, e polițist de frontieră la cel mai vestic punct de pază al hotarului Republicii Moldova.
.
27 august // E o dimineață întunecată. Soarele nu îndrăznește să se ivească de după norii care au împânzit tot cerul, iar vântul ciupește nemilos. În Piața Independenței din Ungheni pregătirile pentru Ziua Independenței sunt în toi. Pe scenă sunt instalate luminile, boxele și microfoanele. În față, câțiva copii îmbrăcați în haine populare flutură baloane tricolore. Alături, mai multe femei aranjează tablouri sau își pregătesc tarabele cu diverse obiecte hand-made.
Vlad e și el în piață. Face ture între colegii de ansamblu și soția și cele două fiice care au venit să-l susțină. Se ține serios și nu-și da frâu liber emoțiilor.
E trecut de ora 10.00. Oamenii încă nu au dat buzna în centru, astfel că grosul spectatorilor îl reprezintă cei care vor urca pe scenă, rudele lor și autoritățile locale. După vreo jumătate de oră de forfotă, manifestația începe. Câteva adolescente declamă poezii patriotice. Apoi Vlad și colegii săi, alături de un alt ansamblu de bărbați, dau o notă muzicală evenimentului. După ce își încheie recitalul, aceștia cedează scena altor colective. Dar un pic mai târziu revin din nou. De data asta doar Vlad și colegii săi. Momentul de glorie durează cât două piese folclorice.
Ziua Independenței este al doilea eveniment public la care Vlad cântă alături de ansamblul fondat acum jumătate de an. Pasiunea sa pentru muzica populară a apărut în școală, când a mai făcut parte și din alte ansambluri. Ulterior, după ce viața l-a dus pe drumul milităriei, nu a mai avut ocazia să cânte în public.
În schimb anul acesta a decis cu prietenii din satul Sculeni să formeze un ansamblu de amatori. L-au numit „Mărgăritarele Prutului” și cu el tind să „strălucească” chiar și la festivalurile internaționale.
Pentru o prestație cât mai bună în ziua de 27 august, au repetat câteva seri la Casa de Cultură din sat. Dar cum instituția este în reparație, bărbații au organizat repetițiile în cabinetul directorului, care face și el parte din ansamblu. Au adunat acolo niște instrumente muzicale – o tobă, un acordeon, un fluier, o orgă portabilă, și au repetat de zor.
Iurie Cușcă, directorul Casei de Cultură, zice că grănicerul „duce faima și a frontierei, și a muzicii, fără nicio problemă”. Însă Vlad nu-l aude. Cu o mină senină și jucăușă, acesta cântă: „Frunză verde, iarbă deasă…”.
.
* * *
25 august // Este ora 8.00. Soarele matinal săgetează cu putere Sectorul poliției de frontieră Sculeni, o clădire cu un singur nivel care seamănă cu o casă de locuit. E amplasat pe marginea drumului care face legătura între satul și vama cu aceeași denumire – Sculeni, și e cea mai vestică unitate de pază a hotarului Republicii Moldova.
Astăzi Vlad face echipă cu Petru, un coleg la fel de robust, dar mai tânăr, cu care intră în cabinetul șefului de sector. Urmează să-și primească detaliile misiunii – segmentul de frontieră pe care vor patrula și timpul de aflare în teritoriu.
I-am așteptat sub ușă, pentru că informația este confidențială. Ulterior, pentru a nu trăda traseul, nu am avut voie să fotografiem stâlpii numerotați care indică anumite locații și nici să ne îndreptăm obiectivul spre râul Prut sau România.
Ieșiți de la șef, cei doi își preiau echipamentul – câte un pistol și câte o pereche de cătușe, un binoclu și un detector de radiație, și semnează într-un registru. Apoi merg direct la un panou de verificare a armei din ograda instituției. Aici se asigură că pistoalele nu au nimic în țeavă și le fixează în tocurile de la șold.
Vlad se apropie de unul dintre cele două foișoare din fața sectorului și-l dezleagă pe Richard, un ciobănesc german roșiatic cu care face parteneriat de mai bine de opt ani. „Hai, Rich!” îl îndeamnă cu blândețe.
La 8.30 trioul de patrulare iese din curte la pas domol. Merg câțiva metri pe lângă drumul asfaltat, cotesc pe o potecă lăturalnică și se adâncesc în păduricea întinsă de-a lungul Prutului.
Ghidat de Vlad, Richard adulmecă flămând tot ce-i nimerește în cale – iarba, crengile, copacii. Din când în când se oprește, ridică un picior din spate și-și marchează traseul.
E specializat în depistarea substanțelor narcotice, iar patrularea frontierei e mai mult o plimbare matinală pentru el. Ce-i drept, cam agasantă din cauza țânțarilor care roiesc cu îndrăzneală în jurul său.
Inspectorii poartă bocanci greoi și negri cu care pășesc încrezut prin canalele săpate de ploi. Au părul scurt ascuns sub chipiuri și sunt îmbrăcați în uniforme din pantaloni și tricouri indigo, inscripționate cu alb „Poliția de frontieră”. Teritoriul este marcat periodic de stâlpi de circa un metru înălțime pe care sunt inscripționate coduri numerice. Pe ele nu avem voie să le fotografiem.
Bărbații merg în liniște, pentru a nu ieși în evidență, și sunt permanent cu ochii în patru. La aproape fiecare jumătate de oră Petru raportează dispeceratului localizarea echipei.
„Patrularea nu înseamnă doar să mergi în teritoriu, ci să fii atent în toate părțile și să observi totul în jur”, își descrie Vlad activitatea, aruncând priviri vigilente peste malurile abrupte ale Prutului. Râul e frontieră naturală cu România, care e deja UE, respectiv se tot găsesc doritori de a emigra ilegal către „un viitor mai bun”, spun polițiștii de frontieră.
Odată, într-o misiune nocturnă, a și dat peste unul, își amintește Vlad amuzat. „Câinele s-a repezit într-o parte și a început a lătra puternic. Când am aprins lanterna, acolo era un bărbat dintr-un sat alăturat, Blindești. Era luna decembrie, iar el era ud și tremura în tufiș. Trecuse printr-un iaz, dar a crezut că deja trecuse Prutul. Voia în Europa”.
Potrivit Raportului de activitate al Poliției de Frontieră, anul trecut 62 de persoane au încercat să emigreze ilegal, cu trei mai multe decât în 2016. Iar majoritatea cazurilor „au fost înregistrate pe segmentul de frontieră moldo-român”. Totodată, cele mai multe persoane care au încercat să treacă ilegal frontiera de vest au fost reținute anume în raza sectorul Sculeni. Mai exact, e vorba de 10 persoane.
Respectiv, patrularea frontierei de stat nu este ca în filmele polițiste, cu infractori ascunși zilnic prin tufișuri. Iar acum, în perioada caldă a anului, cel mai mare pericol îl reprezintă țânțarii și căpușele, cu care bărbații spun că s-au obișnuit deja.
În acest sector se mai ciocnesc cu pădurarul sau cu ajutorii lui și, mai rar, cu localnicii veniți după ciuperci sau la pescuit. Ultimii sunt obligați să aibă buletinul de identitate la ei. Astăzi, însă, nici urmă de om prin pădure.
În rest, dau ochii mai des cu necuvântătoarele. „Acestea-s urme de mistreț, o fi avut vreo 200 de kilograme”, aproximează Vlad după adâncimea unor urme de copite lăsate pe o fâșie noroioasă. La ei se mai adaugă căprioarele, bursucii și iepurii.
După ce patrulează o fâșie de circa un kilometru jumătate, bărbații fac cale întoarsă pe un traseu puțin modificat. „Acum e bine de mers și iarna când e ger tot nu-i greu. Toamna și primăvara, însă, când dau ploile sau se topește zăpada, e mai… Nu-i greu, dar e mai anevoios prin glod”, se destăinuie Vlad.
Petru se apropie de râu și privește încordat câteva minute prin binoclu. Pe lângă emigrația ilegală, polițiștii de frontieră mai au de-a face, printre altele, cu contrabanda cu alcool, traficul ilicit de ţigări, narcotice și armament.
În 2017, subdiviziunile poliției de frontieră au înregistrat circa 2.700 de infracțiuni, în creștere cu 36% față de 2016, indică același Raport de activitate. Mai mult, pentru frontiera „verde”, de genul celei pe care o patrulează Petru, Vlad și Richard, numărul de încălcări este în creștere cu aproape în jumătate, constată raportul.
La întoarcere Vlad îl îndeamnă pe Richard să se relaxeze și să se rotească un pic prin iarba moale. Patrupedul îl ascultă docil și se tăvălește cu limba scoasă de-un cot. Polițistul îl urmărește mândru.
E trecut de ora 11.00. Petru spune că la 11 și un sfert misiunea lor se încheie, așa că o iau încet spre secție. „Putem să întârziem sau să ne întoarcem mai devreme cu doar cinci minute, mai mult nu, altfel trebuie să dăm explicații”, precizează bărbatul.
După ce predau echipamentul, Vlad se grăbește să-l adape pe Richard, apoi se retrage în camera de odihnă.
.
* * *
Pe la ora 13.00, Vlad e deja în foișorul de care dimineața îl legase pe Richard. Cotrobăiește într-o cutie cu borcănașe închise ermetic care conțin pungi cu substanțe cu mirosuri artificiale de droguri: hașiș, marijuana, canabis, heroină.
Alege câteva, își pune mănuși din polietilenă, scoate pungile și le ascunde pe sub caroseriile automobilelor parcate în curte. Apoi îl ia pe Richard și îl conduce de lesă. Câinele se implică cu ardoare și miroase insistent fiecare fragment de mașină.
Când depistează sursa mirosului interzis, bate cu laba în acel loc și latră spre Vlad. Chinologul îl laudă și îi aruncă o minge verde neon, pe care patrupedul o prinde în gură și dă din coadă mulțumit. Procesul e reluat până Richard găsește toate pungile.
După antrenament Vlad îl lasă să se odihnească vreo jumătate de oră și își trece palma prin blana-i roșiatică. „Iată așa, să fii curat, să te vadă lumea. Da, Rich’? Za Rodinu (din rus. – pentru Patrie)”, îl îmbărbătează chinologul.
Lui Vlad i-au plăcut dintotdeauna animalele. A copilărit pe lângă Prut, în satul Burlănești din raionul Edineț. Tot în copilărie l-a mușcat întâmplător un câine de-al grănicerilor. Asta însă nu l-a descurajat, iar după gimnaziu a studiat cinci ani la Colegiul de Zootehnie din Edineț și a devenit felcer veterinar. Apoi a fost încorporat în armată la Zagarancea, Ungheni, unde a fost chinolog, lucrând cu câinii specializați în depistarea drogurilor.
După serviciul militar în termen a rămas în domeniu și a lucrat în Chișinău, până când, în 2003, a fost trimis la pichetul de grăniceri din Sculeni, redenumit în 2012 în sectorul poliției de frontieră Sculeni.
Aici s-a căsătorit și lucrează chinolog până în prezent. În cariera sa a avut doar ciobănești germani. Pe primul îl chema Graf, urmat de o cățea pe nume Baghira. Pe Richard l-a primit pe când era un țânc de doar două luni. De atunci au lucrat și chiar locuit împreună. „Am devenit prieteni și iată că împreună vom ieși și la pensie”, glumește Vlad.
Este aproape ora patru după amiază când Vlad și Richard se îndreaptă spre Vama Sculeni. Asfaltul fierbinte îl obosește pe patrupedul care se arată obosit și necooperant. Respiră adânc, limba îi atârnă greu, merge alene, se abate de la drum.
Ajunși la punctul de trecere a frontierei, Vlad îl lasă pe Richard într-o cușcă împrejmuită de grad metalic și îi aduce un bol plin cu apă. Ciobănescul să năpustește setos. Bărbatul îl lasă să bea, aruncă apa rămasă pe fundul vasului și o înlocuiește cu alta.
Câinele rămâne la umbra cuștii, iar Vlad se alătură colegilor care monitorizează camioanele aliniate la ieșirea din țară. Când la verificare se prezintă o autocisternă cu lapte, e solicitată intervenția lui Richard. Acesta confirmă că totul este în regulă.
„Îl aduc doar când vameșii observă ceva suspect, altfel îl las să se odihnească. Căldura îl epuizează și are voie să lucreze doar șase ore pe zi”, explică Vlad.
Când se apropie ora 17.00, ambii se întorc la sector. Vlad își ia rămas bun de la colegi și deschide portbagajul. Fără să mai aștepte, Richard își ocupă locul în mașină.
Bărbatul locuiește, alături de soția sa Diana și cele două fiice, într-un bloc cu două etaje, în preajma căruia sunt și ocoale cu pui, dar și adăpostul lui Richard.
Familia îi întâmpină în curte. Paula, o copilă de opt ani, care seamănă leit cu tatăl său, îi sare în brațe. „Bună, băiatul tatei”, o salută Vlad, consolându-se cu băiatul pe care încă nu-l are.
Fetele se mândresc că tatăl lor e polițist de frontieră, dar nu vor să-i calce pe urme, iar Vladiana, fiica mai mare, deja știe că vrea să devină medic. În schimb soția sa nu e deloc încântată de serviciul pe care-l are.
„E foarte greu. Lucrează oricând, fie sărbătoare sau noapte. Nu ne putem face niciodată planuri, pentru că oricând poate fi chemat la sector. […] Ba la repetiții, ba la fotbal, ba la frontieră, și niciodată acasă”, se destăinuie femeia.