Ziua în care s-a închis cerul

Arghen Kamaldinov și Aleksandra Titova sunt doi tineri jurnaliști din Kârgâzstan care au ajuns în Moldova pentru un stagiu și schimb de experiență. Au venit la Chișinău la începutul lunii februarie, când războiul din Ucraina părea pentru mulți imposibil, iar dislocările de forțe la graniță erau privite, mai degrabă, ca un joc de putere – manevre ce vor avea sens în negocieri.

Însă, pe 24 februarie a venit războiul. Nu a durat mult și s-a închis și cerul. Cursa avia Chișinău-Bișkek, din 28 februarie, care urma să-l ducă pe Arghen acasă, unde îl așteaptă fiul de șase ani și soția, s-a anulat. Singurul drum spre casă, a rămas prin România.

Arghen și Aleksandra trag de timp, la o țigară, în așteptarea unui eveniment important. Peste o oră au programare la Consulatul României. Vor afla dacă vor primi vizele de intrare în țara vecină. Dacă vor avea un răspuns pozitiv, au de gând să meargă la București, de unde vor putea lua avionul spre Istanbul, iar apoi spre Bișkek.

„Și dacă n-o să ne dea viză, ce facem?”, întreabă Aleksandra, o tânără extravagantă, cu părul vopsit în roz. De sub mâneca gecii se întrezăresc mai multe tatuaje, pe degete poartă nonșalant inele. Îl privește iscoditor pe Arghen de parcă răspunsul lui va conține un deznodământ. „Am putea trece hotarul cu Ucraina dus-întors ca să ne pună ștampile de trecere a frontierei. Vom merge în România ca refugiați”, răspunde, în glumă, Arghen.

Arghen e un băiat mai curând scund, cu ochii jucăuși și blânzi. Vorbește calm, cu tonul vocii liniștit și pauze scurte, iar tăcerile se simt ca niște boțuri de trăiri, ținute în frâu. Probabil, în ținuturile muntoase din Kârgâzstan, bărbații trebuie să demonstreze un caracter stoic.

„Numele meu de familie e rusesc, Titova. În țara mea sunt considerată rusoaică, deși am rădăcini evreiești”, intervine Aleksandra. Tânăra este căsătorită cu un kârgâz, care o așteaptă acasă. Spune că nu vor rămâne, însă, pentru mult timp în țara asiatică. Planifică să se mute cu traiul în Cehia, țară în care soțul ei a obținut un job.

Deși e mijlocul lunii martie, frigul de afară și o ora de așteptare îi îndeamnă pe cei doi să se adăpostească la cald. Intră într-o cafenea din centrul orașului și își dau comandă câte o ceașcă de cappuccino.

Cea mai aprigă dorință a lui Arghen este să-și revadă fiul. „Din prima zi, de când am venit, fiul meu a început să numere zilele. Îmi spunea: Au rămas 28 de zile până la întoarcere, apoi 27, … , 5, 4, 3, 2. Trebuie să te întorci mâine! Am încercat să-i explic. El are șase ani, în curând va avea șapte, va merge la școală. Am fost nevoit să-i spun că a început războiul, granițele sunt închise, dar că aici, unde eu locuiesc, e pace. În curând se va rezolva. A trebuit să-i explic ca unui matur. Apoi a încetat să mai numere zilele”, rânde Arghen, care a făcut el socoteala. Au trecut 11 zile din ziua în care urma să ajungă în Bișkek și 45 de minute până la programarea de la Consulatul României.

În ziua în care a aflat că zborurile sunt suspendate, Arghen Kamaldinov se afla de 24 de zile în Chișinău, iar vestea războiului l-a năucit. A început să depene gânduri: ce va face într-o țară străină, câți bani mai are, unde va sta, cvum va ajunge acasă. Trebuia să plece pe 28 februarie. „Aveam deja biletul, mă pregăteam de zbor, iar cu patru zile înainte de plecare au anunțat că avioanele nu mai zboară. Zborurile urmau să fie reluate pe 5 martie. Însă, pe 5 martie au anunțat că vor deschide cerul pe 25 martie.”

„Când au zis de 25 aprilie, am început să mă panichez”, intervine Aleksandra, iar cuvântul „panică” a prins rădăcini adânci în vocabularul recent al Aleksandrei.

Prima ideea care le-a venit în cap a fost să se adreseze la autoritățile kârgâze. Cea mai apropiată secție consulară a Kârgâzstanului se află la Kiev. „Situația de acolo era grea și ei nu au putut să ne ajute pentru că ei trebuiau să ofere asistență cetățenilor Kârgâzstanului care se aflau în Ucraina. ”, spune Aleksandra. „Am sunat la consulatul Kârgâzstanului din Kiev și am întrebat ce să fac? Și mi-au spus: Descurcă-te cum știi, mergi pe cont propriu. Noi nu putem să trimitem avion pentru tine”, intervine Arghen, decepționat.

Kârgâzstanul este o țară muntoasă ce se mărginește cu Kazahstanul, China, Uzbekistanul și Tadjikistanul și care a cunoscut cele mai multe revoluții în spațiul post-sovietic – trei la număr. Chiar dacă puterea se schimbă periodic prin revoluții sau votul populației, Kârgâzstanul, conform Indicelui democrației pentru anul 2021, se află în categoria statelor autoritare, alături de Qatar și Irak. E și o țară săracă.

„Problema e faptul că țara noastră nu are reprezentanță diplomatică nici în Moldova, nici în România, pentru a face legătura prin canalele diplomatice, să le spunem că suntem blocați la Chișinău, că ni se termină banii și cum, îndeobște, să trăim mai departe. Panica, la un moment dat, s-a amplificat. Colegii ne-au spus să obținem viză românească. A fost Arghen la Consulat. Nu a fost lăsat să intre și i-au explicat că trebuie să depună cerere online”, povestește Aleksandra.

Arghen a îndeplinit formularul cu colegii săi jurnaliști din Chișinău care l-au ajutat să-l completeze în limba română. Ulterior, a aflat că unele date le-a introdus incorect. Greșeala l-a costat încă trei zile în plus, blocat la Chișinău. Apoi, atunci când și Aleksandra l-a completat, s-au făcut greșeli.

„Am depus pentru viză în regim online. Pregătirile au durat câteva zile. Este un serviciu bun”, spune Arghen. „Nu sunt de acord, îl contrazice Aleksandra, nu am găsit nicio informație care să ne ghideze cum să depunem dosarul. Și noi am îndeplinit cererea de vreo trei ori până am reușit.”

Vestea bună a venit de la Consulatul României pe 8 martie, pe email, care îi anunța să se prezinte la sediul reprezentanței diplomatice pe 11 martie.

Au mai rămas 30 de minute până la ora programării.

„Am plătit taxa pentru depunerea dosarului – 80 de euro – bani buni pentru Kârgâzstan”, zice Aleksandra . „Ar fi bine să ne dea viză, intervine Arghen, oricum avem nevoie doar de câteva ore în România. În cazul meu e vorba de 12 ore, până voi lua avionul spre Turcia, iar de acolo în Kârgâzstan. Nu avem alte variante. Biletele sunt cumpărate deja.”

„Am un buget limitat ca să mă aflu aici și nu pot aștepta până pe 25 aprilie. Când am aflat că vor deschide cerul pe 25 aprilie, i-am spus: Arghen, haide acum, mergem împreună! Totuși, eu nu am acea stare psihologică puternică ca a lui Arghen. Eu simt presiunea războiului și simt că asta va avea o repercusiune asupra tuturor”, spune Aleksandra.

De când a început războiul, Arghen a adăpostit șase refugiați în apartamentul în care stă: doi ruși, doi ucraineni și doi kârgâzi. Cineva a stat o zi, cineva două, apoi au mers mai departe.

Cetățenii Kârgâzstanului, care se aflau în Ucraina când s-a început războiul, au fost lăsați să intre în România fără vize. Acești doi jurnaliști nu pot să facă la fel pentru că au venit în Moldova înainte de începerea războiului. „Noi am suferit în mod indirect din cauza războiului. Suntem într-o situație interesantă. Nu cunoaștem dacă vom fi lăsați pur și simplu sau avem nevoie neapărat de viză. Dar noi oricum o facem, pentru orice eventualitate, deoarece vrem foarte tare acasă”, spune Aleksandra, vădit neliniștită de un posibil refuz. „Chiar dacă suntem jurnaliști, trăim un sentiment de frică”, adaugă Arghen.

Jurnaliștii urmează să ajungă la consulatul României peste 15 minute. Afară, în timp ce fumează câte o țigară, caută un taxi. „Și dacă n-o să ne dea viză, ce ne facem?”, insistă Aleksandra. Arghen nu are un răspuns și preferă să-și termine țigara în tăcere.

În fața Consulatului român se află doar câțiva cetățeni moldoveni care și-au redobândit recent cetățenia română și așteaptă nerăbdători să fie invitați pentru jurământ. Arghen și Aleksandra scot din rucsace niște foi cu ștampile pe care le țin aproape de piept. Un angajat al Consulatului se răstește: „Domnule, nu se poate cu poze aici. Ștergeți pozele și îi voi lăsa să intre!”. Tinerii se agită neînțelegând ce se petrece, privesc în jur debusolați. Într-un final, sunt lăsați să intre. Se întorc peste cinci minute cu chipurile luminate.

„Am luat vizele!”