De mult era Putin la noi în sat

Lipită de tocul ușii, pe un taburet din lemn, Svetlana, o pensionară de 67 de ani din regiunea Odessa, glisează cu arătătorul, de jos în sus, pe ecranul telefonului mobil. „Mai la lumină, ca să văd ce citesc”, justifică ea poziția. Absorbită, pare să nu audă forfota din ceaunul plin ochi cu sarmale care clocotește pe plita de gaz din bucătăria întunecoasă. 

Pe ecran i se înșiruie doar informații despre război. Titlul unei știri despre Odessa o face să tresară. Își încordează gâtul, ridică sprâncenele, împinge ochelarii mai spre vârful nasului și citește cu multă atenție începutul. Strâmbă rapid din nas, închide pagina și glisează mai departe.

În ușă își face apariția soțul ei, Grigore, un bărbat înalt și viguros de aproape 70 de ani. Se strecoară pe lângă ea ca o felină și analizează atmosfera din bucătăria obscură, îngustându-și ochii mici și albaștri. Pe măsuța acoperită cu peliculă înflorată de lângă fereastră, un teanc din clătite așteaptă să fie umplute cu brânză. 

E sâmbătă seara, iar nepoții tocmai le-au umplut ograda. Svetlana pare să nu-i pese nici de tumultul din ceaunul cu sarmale, nici de muntele de clătite singuratice. E prea absorbită de fluxul de știri care curg necontenit pe pagina ei de Facebook.

– Iarăși stai cu nasul în telefon? râde sarcastic Grigore.

– Săracul! Nu te-am întrecut, replică Svetlana ușor bosumflată, miluindu-l cu o privire tăioasă și un surâs caustic în colțul gurii. 

Dezlipită o secundă de ecranul telefonului, cât s-a împuns din priviri cu soțul, pare că abia atunci aude forfota din ceaun. Se ridică sprintenă de pe taburet, clătinând ușor capul și plescăind din buze, umple o cană cu apă fiartă și se întoarce spre vasul de pe aragaz. Tocmai atunci, telefonul începe să sune. Buimacă, nu știe ce să facă mai întâi – să răspundă sau să toarne apă? Clipește câteva ori din ochi, pune rapid telefonul la ureche, susținându-l cu umărul, și ridică capacul de la ceaun.

– Da, Elizaveta Procopievna. Ai auzit și mata?

Femeile vorbesc despre moartea subită a unei tinere consătene, care și-a lăsat în urmă soțul cu un copil. Apoi mai fac schimb și de alte câteva noutăți, după care Svetlana revine pe taburetul din tocul ușii, scufundându-se din nou în noianul de știri. Soțul se apropie de ea și urmărește, de peste umărul femeii, dacă armata ucraineană a mai înaintat sau dacă vreo rachetă a zdrobit ceva tehnică militară de-a rușilor.

– Nu-l găsesc pe [Iurii] Șveț azi, îi zice Svetlana, posomorâtă, scanând fluxul de știri de pe Facebook.

De pe 24 februarie, când Federația Rusă a invadat Ucraina la scară largă, cuplul Svetlana și Grigore stau aproape non-stop cu nasurile în telefonul pe care și-l pasează unul altuia sau cu ochii în televizor. „Când s-a termina războiul, ‘om privi alte știri”, parcă se scuză ei.

Sunt la curent cu toate mișcările de pe front și cu tot ce se întâmplă în Ucraina. „Îi face mai puternici”, explică Elizaveta, una dintre fiicele cuplului. „Când cunoști ceva, ești mai liniștit. Nu le indiferent ce se întâmplă în țara asta.”

Zona în care trăiesc – regiunea Odessa – practic încă nu a fost zdruncinată de bombardamente, iar știrile i-ar înștiința despre un potențial atac, consideră ei. „Stăm cu grijă. Au distrus podul de la Zatoka, [care e la] mai puțin de 100 de kilometri de noi”, explică Grigore unul dintre motivele de ce nu se pot dezlipi de telefon și televizor. 

În timp ce Svetlana tapetează cu folie fundul unei tăvi din metal, făcând naveta între teancul cu foi de clătite și ceaunul cu sarmale, Grigore preia telefonul și se retrage într-o cameră, trăgând obloanele. Lungit pe pat, cu o mână sub cap și cu cealaltă pe telefon, se pune și el la curent cu ultimele noutăți. Îi plac în special memele despre război, care fac mișto de armata rusă.  

În familia lor, nimeni nu a crezut că rușii o să declanșeze invazia, deoarece Svetlana le dădea asigurări că nu o să se întâmple nimic. Pescuise informația de la un oficial din Odessa pe care-l urmărea pe Facebook și în care credea. Dar când, în dimineața zilei de 24 februarie, bubuiturile au trezit-o din somn, a înțeles că s-a greșit amarnic. „Dacă am văzut cum stă treaba, m-am abonat la diverși experți, care nu m-au mai dezamăgit niciodată”, explică Svetlana.

În afară de experți, cuplul de pensionari au început să urmărească și paginile de Facebook ale instituțiilor de stat. „Ne informăm numai din surse oficiale”, ne spune mândră Svetlana. Pe deasupra, au conectat televizorul și-l lasă să funcționeze aproape 24 de ore din 24. „Toate canalele ucrainene s-au unit și e maraton. Arată una și aceleași noutăți”, afirmă bătrâna.

În primele zile ale invaziei rusești în Ucraina, erau atât de paralizați și atât de demoralizați, încât nu puteau face mai nimic. Nici nu dormeau, nici nu mâncau, nici nu lucrau. Doar la televizor și în telefon se uitau.

„Nu îmi puteam rupe ochii de pe ecrane. Priveam știri și plângeam. Am plâns într-o dimineață așa de tare, după ce arătase într-un reportaj cum un băiețel de vreo 10 ani avea mama îngropată în ogradă și i-a dus la mormânt o conservă, dar ei nu aveau ce mânca… Am slăbit cu 10 kg în prima lună de război. Îmi era frică, deja, că slăbeam așa tare”, își amintește Svetlana.

Chiar și Olena, fiica mai mică a cuplului, când a poposit la ei cu cei doi copii în seara zilei de 24 februarie și a întrebat smerit: ‘Ce să facem, mamă?’, bătrâna le-a strigat îndârjită: ‘Nimic! Duceți-vă și stați în telefoane și citiți știri’.

Astăzi, predilecția pentru cititul, ascultatul și privitul știrilor s-a păstrat, doar că nu la aceeași intensitate. „Lucrul în grădină ne-a salvat”, constată Svetlana.

Elizaveta și Olena, fiicele cuplului de pensionari, aranjează masa sub un nuc din ogradă. Din bucătărie își fac apariția copiii acestora, cărând farfurii și furculițe. 

Doi câini sparg atmosfera festivă, arătându-și colții. Cel mai mic, Matros (matelot – din rusă), nu o lasă pe Julia, mama sa, să latre la niște hulubi. O mușcă insistent de fălci, demonstrându-i fățiș că el decide cine și când să latre.

Grigore iese din casă și-i vede. Se rățoiește la Julia, precum că nu mai are strop de rușine, și-i ordonă să plece de lângă nuc. Cățelușa îl privește înmărmurită și se retrage după prispă, cu coada între vine. Matros rămâne rege peste ogradă. Îi mulțumește lui Grigore cu o smucitură puternică din coadă. Bărbatul îl privește dezamăgit: „Tare mai ești prost, măi Matros”.

Adunați toți în jurul mesei, cu Matros la picioare, familia cuplului de pensionari discută noutățile de peste zi.

– Ce-acolo nou? Ce-ai mai citit? întreabă Svetlana de Grigore, care îi întinde telefonul.

– Zic că au luat Hersonul, o anunță acesta bucuros.

– Nuuu…! Hersonul o să-l elibereze în august. Nu-i drept ce te-ai uitat tu, se bosumflă femeia. Apoi îl înștiințează zâmbind:

– Da’ iaca am citit că ai noștri au încercuit niște ruși și le-au zis să fugă cu binișorul, că, de nu, o să distrugă podul Antonivskyi, că nu o să aibă pe unde fugi.

Se bucură toți, ca niște copii. 

Elizaveta și Olena își privesc melancolic părinții. Cea mai mare recunoaște că ea nu știe atâtea noutăți, precum ei. 

E ora opt. Svetlana parcă are jar sub fund. Se tot fâțâie pe scaun. Ar vrea să privească emisiunea preferată „Люди войны” (Oamenii războiului – din rus.) – „prezintă toate situațiile de peste zi”, explică ea – dar nici de lângă familie nu se lasă dusă.

– Ai văzut cum ai noștri le dau de jale la ruși? intervine Grigore.

– Da, dar la noutăți, un expert a declarat că noi cerem puțin armament de la Vest, îl completează Svetlana. 

– Cer atât câți specialiști învățați au, oftează bărbatul.

În familia lor, știrile întotdeauna au fost prezente, „mai ales serile”, explică aceștia. Însă, din 2014, au pus un accent mai pronunțat pe informație. „Când vedeam cum mor băieții noștri pe front… Parcă, dacă citeam, mă simțeam mai ușurată.”

Acum, deja „pot face analiză și înțeleg unde e fake și unde nu”, constată fiica Elizaveta. Tot la sugestia ei, cuplul și-au făcut și cont pe Facebook, unde rapid au prins gustul informației „diferite de ceea ce se difuza la TV”. Iar „dacă nu au internet, e catastrofă. Mă roagă să le achit mai repede, prin online, ca să nu se ducă la bancă”, râde Elizaveta, apărându-se cu mâna de muștele sâcâitoare.

Apoi cuplul de pensionari au început să folosească și Youtube. Astăzi, toată informația o prind nu doar de la TV, ci și de pe rețelele sociale instalate pe singurul telefon. „Am avut două, dar fiica cea mică, Olena, și-a spart telefonul și i-am dat unul cu împrumut”, explică Svetlana. De atunci, își pasează telefonul mobil, în reprize scurte, unul altuia. Cât Grigore privește știrile la televizor, Svetlana ascultă vreo emisiune la telefon. Cât Svetlana robotește prin bucătărie sau ogradă, Grigore stă cu nasul în telefon.

„Dacă lucrez mult, mă frige spinarea. Când unul oleacă, când altul. La amiază mă uit câte la o emisiune. Dimineața, cât beam ceai sau cafea, putem să ascultăm de la telefon ce s-a întâmplat peste noapte. Mă uit câte oleacă ce mă interesează”, povestește Svetlana.

Iar odată cu invazia rusă, pensionarii au început să urmărească online emisiunile mai multor experți: Alexei Arestovici – consilier prezidențial, Oleg Jdanov – colonel militar în rezervă, Mihail Veller – scriitor și filosof, Andrei Piontkovskii – politolog, Iurii Șveț – fost spion în KGB-ul sovietic.

„Piontkovskii, Șveț sunt de etnie rusă. S-au stabilit în America. [Ei] Niciodată nu au spus minciuni. Pe Arestovici îl ascult mai rar. Mă uit mai mult la oameni serioși”, explică Svetlana.

Au aflat de ei de la TV. Anume pentru dânșii schimbă deseori televizorul pe telefon. Pe Șveț l-a văzut cu vreo doi ani în urmă la o emisiune de-a jurnalistului Dmitrii Gordon

„El [Șveț] a învățat cu [Vladimir] Putin. Mi-a plăcut ce-a spus atunci și, odată cu războiul, l-am găsit pe Youtube, m-am abonat la canalul lui și, în fiecare zi, îl ascult ce vorbește. Piontkovski apare la știri. Prezentatoarea îi cere părerea, iar el explică cum stau unele lucruri în Ucraina. Chiar ieri spunea că Putin a pățit rușinea. Piontkovski ține cu Ucraina.”

De la Jdanov, ucrainean cu experiență militară, Svetlana ia informația despre război și despre situația pe front. „Am încredere în informația pe care o consum. Ei spun totul drept. Pentru că, ceea ce spun, se adeverește”, afirmă cu încredere femeia.

Canalele rusești nu le mai privesc demult. Consideră că la ele se spun doar minciuni. Fiica Elizaveta a încercat să privească o emisiune prezentată de Olga Skabeeva, dar a renunțat după câteva minute. „Ei țipă unul la altul și mă durea capul de la ei.”

Svetlana, însă, a mers mai departe. A încercat să compare informațiile prezentate de canalele ucrainene cu cele prezentate la canalele rusești, dar și-a dat seama rapid că doar pierde timpul. 

„Ziceau rușii că iau Kievul în trei zile. Și? Sunt deja cinci luni. Dacă Zalujnii Valerii [comandantul-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei] nu era așa de deștept, demult era Putin la noi în sat. Apoi, de opt ani tot spun că Ucraina nu are nimic, nici drumuri, și că e vai și-amar de capul nostru. De-atâta, când au venit la noi, au furat chiloți și unitazuri (toalete – din rusă).”

Grigore își aduce aminte că văzuse o emisiune la ucraineni despre cum rușii voiau să răspândească un reportaj fals precum că au distrus tot armamentul militar pe care  Ucraina l-a primit din Vest, și anume rachetele primite de la SUA. 

„Sunt mulți care cred în Putin. Însă timpurile o să arate…”, constată bărbatul filosofic. „Fiecare ar trebui să-și facă ordine la el acasă. Ce are Putin să ne face nouă ordine? Denazificare, bl**di (femeie depravată – din rusă)?”

În jurul mesei de sub nuc se lasă o tăcere ca în cimitir. Doar bâzâitul țânțarilor se aude. Olena, fiica cea mai mică, o încercuiește pe maică-sa cu o privire plină de nădejde:

– Mamă, când o să se termine războiul? Că tu le știi pe toate…

Întrebarea rămâne suspendată în aer. Svetlana nu are pentru ea un răspuns. Oftează. Se ridică de la masă în tăcere și începe să adune farfuriile murdare. Apoi intră în casă, cuibărindu-se într-un fotoliu moale, drept în fața televizorului. În scurt timp, ceilalți i se alătură.

Prezentatorul, alături de politologul Volodimir Țibuliko, dezbat o situație de pe front – precum că rușii cer coridor verde pentru vreo mie de soldați pe care armata ucraineană, practic, i-a încercuit sub Herson.

Svetlana se înroșește la față. Fiica Elizaveta se înnegrește de mânie. Își întinde mâna dreapta, cu degetul mijlociu îndreptat în sus.

–  Iaca vouă coridor verde, dă ea verdictul, de parcă cei din televizor o văd și aud.

–  Nimic! îi ține isonul Svetlana. Să facă schimb de prizonieri cu cei de la Azovstal.

Grigore urmărește scena îndârjit. Așteaptă sfârșitul emisiunii, ca să asculte discursul de la miezul nopții al președintelui Volodimir Zelenski. Apoi, poate să meargă liniștit la culcare. 


***Acest text este din cadrul proiectului „Povești adevărate din Ucraina” susținut cu sprijinul Fundației Soros Moldova. Toate materiale din cadrul acestui proiect sunt unite prin hastag-urile: #Ucraina, #PoveștiDinUcraina.


Foto – Polina Cupcea 

Editare- Nicolae Cușchevici