Mia BucătaruE încă geana dimineții, când Sergiu, îmbrăcat cu o vestă portocalie deasupra hainelor ponosite, traversează strada și pătrunde într-o curte largă. În clădirea Gospodăriei comunal-locative din orașul Călărași, a început ziua de muncă. Se pregătește foaia de parcurs pentru echipajul ce curăță orașul de gunoaie: Vladimir, Constantin și Sergiu. În fiecare zi de lucru, cei trei se scoală cu noaptea în cap și pornesc în colectarea deșeurilor.
Ajuns în fața autogunoierei, Sergiu scoate mâna din buzunar și îl salută prietenește pe șoferul Vladimir. Salutul celor doi sparge liniștea profundă în care încă stă cufundat centrul orașului. În următoarea secundă, de după o construcție alăturată pășește grăbit și Constantin, colegul lui Sergiu, cel de-al doilea hamal al echipajului. Ambii poartă șepci inscripționate „FBI”.
Dimineața începe fără prea multe formalități. Imediat ce tustrei s-au adunat în curtea întreprinderii, responsabilii le oferă foaia de parcurs și pornesc la drum. „Cu cât mai repede începem, cu atât mai repede terminăm”, îngână șoferul Vladimir. Pornește imediat motorul, împingând cheia în gâtul subțire al volanului și răsucind-o fin cu vârful degetelor. Autogunoiera mare, cât un vapor, iese din curtea întreprinderii și pătrunde pe șoseaua încă pustie.
Vladimir, Sergiu și Constantin, sau Vova, Serioja și Costic, cum își zic între ei, fac parte din singurul echipaj din oraș și alte cinci sate din împrejurimi care adună resturile din viețile călărășenilor. Treaba e simplă: iau gunoiul din tomberon și îl încarcă în mașină. Când autospeciala se umple, îl duc la gunoiștea amplasată la câțiva kilometri de oraș. „Începem cu strada principală [Alexandru cel Bun]. E încă tare dimineața și nu e nimeni pe drum. Într-o oră se fac mari ambuteiaje”, explică șoferul.
Vova conduce autogunoiera de un an. Nu a întârziat sau lipsit niciodată de la lucru, nu a avut nicio amendă de circulație și nu a zgâriat nicio mașină parcată în calea sa. Recorduri mărunte, dar cu care se mândrește. E lunea Blajinilor, iar bărbatul ar fi dat orice ca să se poată duce cu familia la cimitir. Însă datoria nu-l lasă. „Noi nu avem nici sărbători, nici zile libere. Trebuie de lucrat”, exclamă bărbatul.
Cu adresele oamenilor în față, aproape 200 la număr, șoferul staționează mașina și așteaptă ca Serioja și Costic să descarce tomberoanele. În fața porților, pe cei doi hamali îi așteaptă pubelele pline cu gunoi.
„Oamenii deja știu în ce zile venim noi la ei și ne pregătesc gunoiul de cu seară. Scot tomberoanele în drum și noi trecem și le încărcăm. Avem, însă, și înțelegeri cu acei care nu vor să scoată tomberoanele, pentru că se tem să nu le fure – ne lasă porțile deschise, noi intrăm și scoatem pachetele cu gunoi”, povestește Serioja, în timp ce cară după el un tomberon pe roți. Îl aduce în spatele mașinii și se întoarce după altul. De unul singur nu-l poate ridica ca să-l deșarte în mașină, așa că îl așteaptă pe colegul său Costic, care încearcă cu disperare să deschidă o portiță încuiată.
„Avem cu omul ăsta înțelegere, ne lasă gunoiul după poartă. De fiecare dată ne lasă deschis. Acum ceva s-a întâmplat. Trebuie neapărat să-l luăm, că apoi e mare gălăgie”, spune Costic, în timp ce lovește puternic cu pumnul în poarta de fier. Zgomotul provoacă un câine care începe a lătra lung. „Ahai, ahai, vezi că ai să pățești ca mine”, îl atenționează Serioja, făcut aluzie la o mușcătură de câine, un incident de lucru din trecut.
Serioja e un bărbat mărunțel de 56 de ani. Deși ți-ar părea că nu i-ar ajunge forța necesară, bărbatul apucă cu putere fundul tomberonului și, ajutat de colegul său cu două capuri mai înalte, îl ridică în sus și îl răstoarnă în mașină. Repetă procedura la fiecare poartă.
Autogunoiera pe care lucrează cei trei poate depozita până la opt metri cubi de gunoi. Atunci când gura mașinii se umple, unul dintre hamali apasă pe un buton din spatele mașinii, făcând semn șoferului că e timpul să preseze rămășițele.
„Eu nu pot porni mașina din loc, până nu se oprește din luminat butonul ăsta”, explică Vova, arătând la panoul cu butone din dreapta sa. „Trebuie mereu să fiu foarte atent, ca să nu se întâmple vreo năpastă”, continuă el, căutând o suprafață pe care să bată, pentru a nu fi de deochi. „De obicei, strângem vreo patru mașini pe zi. Cel mai mult am făcut cinci, cel mai puțin, una”, își amintește Vova.
De cum termină cu strada Alexandru cel Bun, mașina virează la stânga și intră pe Alexei Mateevici, o stradă îngustă, cu multe gropi, din satul Călărași. Ceea ce localnicii numesc satul Călărași este de fapt un cartier de case particulare din oraș. Un teritoriu cu ziduri strâmbe, case coșcovite, uliţe întortocheate şi noroioase. Bărbații nu vor pleca acasă până nu vor termina de adunat tot gunoiul de la aceste adrese.
Echipajul lucrează fără pauze. De obicei lucrul se lungește până pe după amiază. Însă o oră exactă când ar încheia munca, nu pot să spună. „În primul rând, depinde și de cât gunoi au oamenii, de zile și de regiuni. Răbdăm noi, nu e problemă. Principalul să facem lucru’ repede și apoi se poate și de odihnit”, spune Serioja.
Vova se chinuiește de câteva minute să bage mașina pe o stradelă îngustă, nepavată și plină de tranșee lăsate după ploaie de roțile mașinilor. Încordează mașinăria, care pufăie, scurmând cu cauciucurile în pământul moale, sucește de volan, dă când în stânga, când în dreapta. Numai el știe cum face și, până la urmă, trece fix la un deget de o mașină parcată alături. O face oarecum degajat, stând, ca pe un fotoliu comod, în scaunul lui, doar trăgând cu ochiul în oglinzile retrovizoare.
Fără îndoială, Vova este un maestru al volanului. Îi spun asta și Serioja, și Costic, după ce reușesc să intre pe un drum ce seamănă mai mult cu o cărare.
„Mă bag pe orice drum. Nu vreau ca ei să târâie. Pun mașina ca să le fie lor cât mai comod”, spune liniștit Vova. „Doar când e vreme rea, nu mă bag pe unele drumuri, pentru că risc să rămân blocat în glod. Ș-apoi, dacă rămân, greu ies. Nu reușim să îndeplinim norma, iese cu gălăgie”, continuă bărbatul.
După două ore de muncă, Costic îi face semn șoferului că mașina s-a umplut. Mirat, Vova dă din cap: „Azi o să avem, dar, mai mult de lucru”. Întoarce volanul, iese atent pe drumul central și bagă viteză.
Intrarea la gunoiștea din Călărași e pe-un vârf de deal, de unde se deschide o panoramă de vis asupra orașului. Înainte de a ajunge la poarta de sârmă ghimpată, Vova îi face semn lui Costic să închidă geamul. Bărbatul apucă mânerul și rotește grăbit, de parcă s-ar apropia un mare pericol. „Mirosul te doboară. Băieții s-au obișnuit cu el deja, dar eu nu pot. Cum poți să te obișnuiești cu asta?!”, întreabă retoric Vova.
Intrarea este păzită de mai mulți bărbați, care dau ușor din cap atunci când autogunoiera trece prin dreptul lor. Vova înaintează pe un drum improvizat și coboară, printre mormane de gunoi, în interiorul gropii.
Acolo, mai multe persoane scotocesc de zor. „Iaca, Armata a 14-a e la datorie”, exclamă Costic. „Ei din asta trăiesc. Strâng metal. Însă, caută absolut orice. Odată au găsit într-o haină aruncată euro, dolari. Găsesc și acte și apoi le răscumpără de la proprietari”, povestește bărbatul.
De cum observă mașina apropiindu-se, armata de oameni o ia la fugă. Printre ei, și un copil de vreo 10 ani ani, cu o furcă în mâini. „Le-am spus Armata a 14-a, pentru că îs mulți. Sunt mulți și vin în fiecare zi. Uneori îi mai prindem și vorbim cu ei. Alteori fug de noi”, adaugă Costic.
Costic are 51 de ani și a lucrat mai mulți ani la curățarea orașului Chișinău. Apoi a revenit în localitatea de baștină. E gunoier în Călărași de șapte ani. Cam de atâția cât e și Serioja.
„Nu e foarte mare salariul nostru, dar, până când, ne ajunge. Mie îmi convine”, spune bărbatul, punându-și la loc masca pe față. Pentru ei, cu sau fără pandemie, purtarea măștii de protecție e obligatorie. „Vara e greu de lucrat, pentru că e foarte cald. Iarna – pentru că e foarte frig și ninge. Toamna – plouă, primăvara – la fel”, se tânguie gunoierul.
După ce mașina se golește, bărbații urcă din nou în cabină și se întorc grăbiți în satul Călărași. Șoferul chinuie volanul, în timp ce mașina scârțâie puternic. „Tare ne-ar prinde bine o mașină nouă”, remarcă el, parcă într-o doară. „Acum un an, și măturătorii țineau de întreprinderea asta. Aveam mai mulți angajați, era mai bine. Acum, însă, a câștigat licitația o firmă din Chișinău. Așa a scăzut și bugetul întreprinderii, iar impozitele celor 18 persoane merg la capitală, nu se opresc în Călărași.”
E ora amiezii, iar cea mai grea porțiune de drum bărbații au curățat-o. Fiecare gospodărie, potrivit contractului, are dreptul la un tomberon și trei saci de gunoi. Dacă omul nu are tomberon, atunci cinci saci de gunoi. „Azi, avem aici în deal un abonat nou. Să vedem ce are”, îngână Vova.
Bărbații lucrează cu spor, încărcând gunoiul, în timp ce alături, pe același drum, femeile cu coșuri și flori în mână se îndreaptă spre cimitir. Când ajung în rândul lucrătorilor, zăbovesc și îi salută politicos din cap. Necătând la statutul profesiei de gunoieri, Vova, Serioja și Costic par apreciați de comunitatea în care muncesc. „Mulțumim, maică, pentru lucru’ care îl faceți. Hai, luați de pomană, de sufletul bărbatului meu”, le întinde o femeie o sacoșă plină cu bunătăți.
La altă poartă, o bunicuță cu broboadă înflorată legată nod sub barbă le oferă plăcinte abia scoase din cuptor. „Să ne fiți sănătoși”, le transmite bucuroasă femeia.
După nouă ore de muncă, pe la amiază, când soarele de mai lucește puternic deasupra capului, Costic și Serioja descarcă ultimul tomberon în mașina prin care roiesc muștele. „Gata, băieți! Pe azi, gata! Ne vedem mâine dimineață”, le dă fericit din mână Vova.
E a patra și ultima mașină pentru lunea de Blajini.