Victoria BortăPrima slujbă românească a auzit-o la radio, printre bâzâielile emițătoarelor rusești care bruiau undele venite de peste Prut. A urmat un avertisment din partea autorităților. Ulterior, a făcut rost de-o carte în grafie latină. Mai mult pribluia cuvintele, decât le citea. După ce a ajuns să lucreze pictor în colhoz, a scris prima sa lozincă cu caractere latine și a atârnat-o pe scena stadionului din sat. „Am simțit că sunt român, că trebuie să-mi alimentez românismul. Să nu-mi dau de sminteală bunicii deportați.”
Pe la mijlocul satului Măcărești din Ungheni, steagul Republicii Moldova fâlfâie zgomotos printre aripile vântului de noiembrie. Înălțat pe-o bară de fier vopsită în alb, la colțul unui gard cu zăbrele arămii, îi ține companie unui acoperiș cărămiziu care găzduiește… un magazin alimentar. „Andrieș”.
Pe jumătate de culoarea cerului, are un corn la intrare și seamănă mai degrabă cu o casă de locuit. Poarta neagră se deschide cu o cărare asfaltată care te duce direct la o ușă albă peticită cu afișe publicitare multicolore. Interiorul e un amalgam de frigidere ticsite cu băuturi răcoritoare, bere și produse alimentare, acompaniate pe la poale cu baxuri de sticle cu apă.
La tejghea, un bărbat cu părul albit și început de chelie, îmbrăcat la patru ace, citește un ziar local. În spate, peretele plin cu rafturi doldora de produse – de la banane și portocale, la semințe, cafea și coniac, contrastează puternic cu costumul indigo și cămașa în carouri mărunte. E Mihai Postică, proprietarul magazinului. O face singur pe vânzătorul. Uneori îl mai schimbă soția sau nora.
„Periodic am mai angajat vânzători, dar trebuie, în primul rând, oameni de încredere, pe care acum nu prea îi găsești. Tineretul lucrează mai mult în Ungheni sau este plecat peste hotare, de aceea lucrăm noi ”, explică bărbatul, foșnind în continuare paginile ziarului.
Când în magazin intră două fete în hanorace negre, pantaloni sport și bascheți, vânzătorul își ridică privirea. Urmărește cum una ia două sticle cu apă minerală dintr-un frigider și se apropie de tejghea. Mai cere o bucată de „sâr”. „Cașcaval”, o corectează bărbatul și-i întinde bucata de brânză fină și galbenă înfășurată în peliculă alimentară. Fata nu zice nimic. Doar roșește, achită și iese alături de însoțitoarea ei.
„Cumpărătorii spun multe rusisme. Cer „siliotkă”, „kilikă”, „pivă”. Eu nu suport și-i mai corectez: scrumbie, gingirică, bere”, explică Mihai Postică. Însă nu toți clienții acceptă învățăturile lui lingvistice. O recunoaște personal. „Mi s-a întâmplat să vină de câteva ori o fetiță de clasa a III-a care cerea „kislota”, adică sare de lămâie. O corectam de fiecare dată, după care a venit maică-sa și mi-a replicat să o las în pace să zică așa cum vrea ea”.
Însă Natalia Șișcanu, profesoară de română la liceul din sat, o doamnă cu pomeți îmbujorați și păr blond, crede că vânzătorul „e nevoit să corectez oamenii”. „Cu 24 de ani în urmă, rușii erau în alertă, pentru că s-a început a studia în limba română. Dacă atunci era pusă problema mai accentuat, astăzi nu s-ar fi folosit atât de multe rusisme”.
După masă, când oamenii din sat nu se îmbulzesc la ușa magazinului, bărbatul conectează un televizor gri cocoțat deasupra unui frigider. TVR1 difuzează „Vedeta populară”. Vorbește cântărețul Grigore Leșe, membru în juriul emisiunii-concurs de interpretare a muzicii populare. „Rar l-am văzut în ultima vreme la televizor”, exclamă Mihai Postică.
Urmărește regulat canalele românești. „Îmi place emisiunea „Memorialul durerii” și filmele vechi. După anii ‘90 ne uitam de dimineață până seara la TVR1. Pe-atunci era în vogă filmul serial Pistruiatul”, își amintește acesta, cu ochii țintă la ecranul televizorului.
Mai ascultă și muzică românească. Are slăbiciuni în special pentru estrada anilor ‘70-’80 ai secolului trecut. „Toată muzica e frumoasă, dar mai frumoasă ca a noastră nu-i. Îmi place de Angela Similea, Dan Spătaru, Corina Chiriac, Anda Călugăreanu, Aurelian Andreescu. Este vorba de piesele vechi. Acum nu se mai face așa muzică. E un fel de bughi, bughi… Cică, Sărută-mă până la sânge [referire la o piesă Carla’s Dreams]”, zâmbește bărbatul ironic .
E întrerupt de un puști care trage greoi mânerul ușii de la magazin și intră. Poartă un trening verde cu linii gri-neon, o căciulă neagră înfundată pe cap și o pereche de ghete albe noroioase. Își alege o înghețată din frigider, după care se apropie de vânzător și, fără să scoată un cuvânt, îi întinde doi lei mototoliți. Își șterge nasul clăbănos cu mâneca hainei și se îndreaptă spre ieșire, uitându-se lung la televizor.
„Seara, pe la ora 22.00, ascult emisiunea „Dialoguri nocturne” la Radio Iași. Sunt recitate niște poezii de excepție. Timp de vreo două ore”, își continuă Mihai Postică confesiunile, arătând cu ochii la un aparat radio vechi fixat pe perete.
Prima slujbă religioasă tot la radio a auzit-o. S-a întâmplat încă în perioada sovietică, pe când mama sa reușea să prindă frecvența Radio Europa Liberă. „Trăgeam și eu cu urechea. Erau niște slujbe frumoase, dar se auzea rău… Emițătoarele rusești, plasate la granițe, bruiau sunetul. Odată, cineva a trecut pe lângă casa noastră și a spus că iată la familia Postică se-aude slujba la radio și fusesem avertizați. Un timp nu am mai ascultat-o”, își amintește bărbatul.
Spune că vrea să facă un mini-muzeu de aparate radio. Are deja mai multe în colecția sa, inclusiv unul portativ și un patefon. Le ține într-o încăpere alăturată – cândva bar, acum depozit de lăzi din plastic, sticle goale și scaune de-a valma. Totul a început de la un radio vechi pe care i-l dăruise cândva o cunoștință, iar de atunci tot mai caută. „Trebuie să mă duc la Costești [din raionul Ialoveni] să mai cumpăr un aparat de radio. Mi l-a promis un om. Vreau să adun mai multe”.
La școală a învățat „moldovenească” și scrisul în grafie chirilică. „Credeam că așa trebuie să fie. Nu se vorbea despre altceva. Nu era acces la cărți”. Între timp începuse să studieze pictura, iar după ce și-a îndeplinit serviciul militar în Harkov, Ucraina, a revenit în satul natal și s-a angajat pictor-decorator în colhozul „Rodina”.
Așa a ajuns să scrie diferite lozinci, cu ocazii diferite și pe materiale diferite. Dar toate în chirilică. O cereau vremurile. Și autoritățile. Regula se răsfrângea și asupra mozaicurilor murale. I-a luat o vară întreagă să creeze un peisaj cu motiv mioritic în satul vecin Frăsinești, localitatea de baștină a mamei sale. Lucrarea a fost încununată cu „Andrieș”, în chirilică, evident. E numele grădiniței din spatele mozaicului. „Nu puteam și nici nu se permitea să scrii altfel atunci”, punctează bărbatul.
Prin anii ‘80, fostul său profesor de pictură adusese din Cernăuți mai multe cărți în limba română cu grafie latină. „Am luat și eu o carte pe care o citeam pe ascuns. A găsit-o secretarul de partid și a făcut gălăgie multă, dar nu ni s-a întâmplat nimic”, rememorează Mihai Postică. Spune că nu-și mai amintește despre ce carte era vorba, dar ține minte că a citit-o cu greu. Nu era obișnuit cu caracterele latine, așa că citea mai mult pe dibuite și pe ghicite.
Și când într-o bună zi în sat a venit Zinaida Julea cu un concert, iar el primise sarcina să scrie o lozincă populară, n-a mai executat-o în chirilică, ci cu litere latine. Ulterior, a atârnat-o pe scena de la stadion. „Se vorbea deja de grafie latină, dar încă nu era adoptată legea. Cei din jur îmi spuneau să bag de seamă că mă vor închide. Dar eu mă gândeam: Fie ce-o fi”.
După ‘89, când grafia latină a fost legiferată, pericolele fizice trecuse, dar apăruse altele noi, de ordin lingvistic. Bunăoară, a inscripționat o mașină care transporta combustibil cu avertizarea „Pericol de foc”, după ce a căutat într-un dicționar rus-moldovenesc echivalentul românesc pentru rusescul Ogneopasno. Abia mai târziu, prin anii ‘90, a aflat că, de fapt, inscripția corectă trebuia să fie „Inflamabil”.
Restructurarea gorbaciovistă l-a prins student prin corespondență la „Ion Creangă” din Chișinău – atunci institut pedagogic, acum universitate – la specialitatea grafica și pictură. Însă când incertitudinea primilor ani de independență a pus stăpânire pe Republica Moldova și a destrămat colhozurile, Mihai Postică s-a văzut nevoit să plece la muncă în Federația Rusă. Avea de hrănit trei guri. „Prima dată mi-a mers cât de cât bine, dar a doua oară am trăit într-un subsol cu taracani și am avut de suportat o atitudine înjositoarea, de aceea mi-am zis că în vecii vecilor nu mă voi mai duce altundeva”.
Respectiv, a încercat să se descurce în sat și a deschis primul magazin din localitate. „Auzisem că cei de la fabrica de pâine din Ungheni vor să pună gherete în sate. M-am adresat lor, după aceea am obținut încuviințare de la primărie, care mi-a dat un spațiu unde am făcut reparație și am deschis magazinul”, își amintește bărbatul. Mai târziu a deschis și actualul „Andrieș” din centrul satului.
A învățat din mers cum funcționează afacerile. Tot din mers a învățat și limba română. Cărți, posturi TV românești, vizite peste Prut. „Așa mi-am îmbogățit vocabularul”. Cuvântul „gingirică”, spre exemplu, l-a învățat abia în 2010. Până atunci botezase micii peștișori „chifal”. „De gingirică am auzit la televizor atunci când a fost arestat Sorin Ovidiu Vântu. Un comentator a spus: Ce se laudă ei că au prins rechinii cei mari, când au apucat doar niște gingirică.”
Pe la 15.00, în pragul magazinului își face apariția un bărbat cu păr gri, frunte încruntată, și fular care-i acoperă bărbia. E Mihai Ganga, conducătorul ansamblului folcloric „Prutenii” din localitate și prieten de peste 10 ani cu tizul său. „Avem aceleași păreri, ne considerăm patrioți”, spune Mihai Postică.
Bărbații își strâng mâinile și se retrag într-o încăpere mică cu intrarea ascunsă în spatele unui frigider. Gazda își invită oaspetele să ia loc la o masă, în timp ce el se întoarce la clienții sosiți. „Are mare dragoste față de satul natal, căci patriotismul de aici se începe”, își complimentează muzicianul prietenul.
La scurt timp, vânzătorul revine cu o ceașcă de ceai și-o pune în fața oaspetelui. Mihai Ganga o îmbrățișează cu palmele, sorbind atent. Zice că „părinții au fost români, le scria în pașaport că sunt români, cum putem spune noi că suntem moldoveni?!” E sigur că „unirea e aproape, doar că trebuie forțe și minți lucide. Cu actul unirii se face multă speculație”.
Nici lui Mihai Postică nu-i e străină ideea unirii. Anul trecut a luat parte la Congresul de constituire al „Sfatului Țării- 2”, organizat cu prilejul împlinirii a 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Participanții și-au propus „crearea unui for pentru pregătirea reunirii celor două state românești”. Au și votat, simbolic, o declaraţie de Reunificare.
„Atunci în sala arhiplină a Palatului Național din Chișinău a fost alertă falsă cu bombă. Cineva dintre organizatori a întrebat dacă ieșim, dar toată sala a strigat unanim: Nuu! Explodăm, dar nu ieșim niciunul!”, povestește bărbatul. Arată câteva secvențe video neclare de la acel congres, pe care le mai păstrează și acum în telefonul său mobil.
„Mă duc la astfel de evenimente pentru că îmi oferă emoții deosebite. Nu știu cum să explic, dar când văd la televizor parada militară cum trece pe sub Arcul de Triumf de la București, mă trec fiorii”, se destăinuie bărbatul.
Emoționat a fost și în depărtatul 1990, când a mers la primul Pod de Flori. Fără flori. „M-am dus singur, din curiozitate. Era mare învălmășeală, dar fusesem fascinat. Mă simțeam atras de România”, își amintește Mihai Postică despre prima ocazie de a traversa Prutul fără acte.
Un an mai târziu, când a avut loc al doilea Pod de Flori, bărbatul și-a luat deja toată familia: soția și cei doi băieți. Au trecut râul pentru a face cunoștință cu o mătușă care trăia în Măcăreștiul-geamăn de peste Prut. „După asta deja mă duceam mai des, oricând îmi doream”.
Măcinat uneori de melancolie, Mihai Postică urcă în mașina sa indigo și accelerează pe drumul central, în timp ce flagul Uniunii Europene, agățat de oglinda retrovizoarelor, se bălăbănește încolo-încoace. Trece pe lângă Casa de Cultură, o clădire cu geamuri sparte și tencuiala căzută, dar cu mozaicurile intacte, așteaptă până când un cârd de gâște trece strada grațios, ocolește un lac și ajunge în Frăsinești, satul „Andrieș”-ului său chirilic realizat în ‘80.
Dar nu mozaicul mural îl atrage în satul vecin, ci un monument dreptunghiular din piatră cu o placă memorială și o cruce în vârf. A fost realizat acum patru ani, în amintirea deportaților din 6 iulie 1949. Un total de 22 de nume – opt din Frăsinești și 14 din Măcărești. Printre ele și bunica bărbatului, Sofia Șaptelici.
„Rușii mi-au dus bunicii în Siberia. Mama și bunica au fost duse în Siberia. O soră de-a mamei a născut în trenul marfar în drum spre Siberia. Iar pe bunelul l-au luat [mai] înainte, în săptămâna Paștelui”, enumeră Mihai Postică.
În copilărie, bunica Sofia îi mai povestea despre deportări și despre bunelul Fedose. „Într-o zi, bunelul zice: – Fa, Soșie, dă-mi oleacă de rachiu. – Lasă măi, Fedose, că nu a mai rămas mult, vine Paștele și o să bem atunci, i-a răspuns bunica. Dar în acea săptămână l-au luat. Pentru cuvânt, așa se zicea atunci. L-o dus și a fost bun dus”, relatează bărbatul.
Spre seară, când ajunge acasă, un câine roșcat îl întâmpină la poartă și i se gudură pe la picioare. Stăpânul îl netezește pe creștet și intră. În capătul curții, în ușița de la podul unei căsoice, se zărește un flag al Uniunii Europene.
Mihai Postică trece pe lângă mai mulți stâlpi din fier care susțin câțiva butuci de viță-de-vie. Sunt vopsiți, până la jumătate, în culorile tricolorului: albastru, galben și roșu. Ana, soția lui Mihai Postică, o femeie durdulie, cu părul șaten și fața palidă, tocmai întindea rufele. „Într-o zi, soțul, ajutat de noră, a vopsit barele acestea în trei culori. N-am ce zice, îmi place”, spune sacadat femeia, fără a se opri din activitatea ei.
Între timp, bărbatul iese din casă cu o carte. „Basarabia în Gulag”. S-a apucat s-o citească de curând și și-a promis s-o termine până azi, 1 decembrie – Ziua României, când merge la Iași. „Visez demult să particip la manifestațiile de-acolo”.
Foto – Mihail Calarașan