– Alo, Andriy*! Unde ești? Când ajungi, scumpule?
– Mamă, eu nu mai ajung azi acasă… Poate săptămâna viitoare. Nu știu…
.
Olena*, o ucraineancă din regiunea Odessa, nu și-a văzut feciorul de jumătate de an. Ultima dată s-au bucurat unul de altul în decembrie anul trecut, cât a durat vacanța de iarnă. „A plecat [de acasă] la începutul acestui an, în ianuarie, la studii. Învață la Academia Militară din Odessa, ca pușcaș marin. De-atunci nu l-am mai văzut”, povestește Olena mohorâtă.
Câteva clipe caută ceva prin telefon, apoi ne arată o înregistrare video primită de la fiul său – pe o câmpie pustie, doi soldați mascați, cu armele în mâini, dansează pe ritmul piesei Coco Jamboo. „Ăsta e Andriy!”, arată femeia spre băiatul mai înalt. „Așa e el: un copil vesel, glumeț, isteț.”

Continuă să caute în telefon. „Priviți!”, ne îndeamnă ea, ridicând sprâncenele bucuroasă. Filmarea pe care ne-o arată e făcută în zori, în remorca unui camion militar cu prelată și surprinde numeroși soldați care dormitează pe jos, încolăciți unul peste altul, de parcă ar fi niște șerpi. Pe scaunul lateral, alături de doi camarazi, Andriy își flutură mâinile prin aer, în ritm de dans.
„E prea vesel”, comentează ea blând. „Probabil pentru că a crescut fără tată. Poate undeva e și scăparea mea. Dar e un copil normal, ca toți ceilalți.”
L-a crescut singură de la 10 ani, când o boală i-a luat soțul. Astfel, Andriy repede a devenit bărbat, recunoaște Olena. A fost umărul pe care s-a sprijinit, ajutând-o la toate. „Și pe-afară, și prin casă”, dar și financiar.
Abia împlinise 14 ani, când a anunțat-o că „vrea să câștige propriii bani”. A strâns metal, a strâns roți, s-a dus la prins pește, la cărat lemne. „O parte din bani mi-i dădea mie”, își amintește ea melancolic.
Când a anunțat-o, după 11 clase, că vrea să facă studii militare, nu s-a opus. „Fără tată, Andriy avea nevoie de o profesie bărbătească.” La academie, băiatul a ales inițial trupele de desant, dar mai apoi „a trecut la pușcași marini”, explică femeia cu cearcănele umezite, lăsând telefonul pe masă.
După ce Rusia a invadat Ucraina, timp de o lună a trăit ca un zombi, iar în cap îi roia un singur gând: Andriy. „Și plângeam, și nu puteam dormi.” Ca să nu o audă fiica adolescentă, băga capul în pernă și urla. „Nu-mi permiteam să fac asta de față cu ea, trebuie să îi fiu sprijin, să o susțin.”
Nici la locul de muncă – o structură socială de stat – nu reușea să facă față emoțiilor, la fel ca și îndatoririlor. Ca să nu o vadă colegele, ieșea în stradă și răcnea de durere.
„Parcă era moartă”, își amintește una dintre colegele sale. „Uita multe, nu putea să se concentreze, așa că a scris cerere de concediere. A chemat-o primarul și nu înțelegea de ce vrea să plece. Când a auzit motivul, i-a spus să se ia în mâini, că nu face nimic criminal, pentru că noi toți suntem în așa stare.”
Apoi Olena s-a obișnuit cu noua realitate, ceea ce-i pare și mai strașnic. „Noaptea sirenele urlă, asta e înfiorător, iar dimineața te trezești și mergi mai departe, pentru că altfel nu poți. Noi nu avem altă alegere. Înțelegi că copilul tău e acolo și luptă, iar tu nu poți schimba asta. Devii de acord cu asta. Mama mea îmi spune că eu sunt ca un soldățel de plumb”, o expresie cu care continuă să se încurajeze din când în când.
.
***
Olena a început să-și facă griji pentru viața feciorului său încă de la sfârșitul anului trecut, când se apropia vacanța de iarnă, iar Andriy așa și nu știa dacă superiorii o să-i dea sau nu voie să se bucure de cele două săptămâni libere. „Se temeau să nu înceapă războiul și îi țineau acolo, [la Academia Militară].”
Atunci a și înțeles că riscul unui război este iminent și a ajuns să se teamă „la modul real”, chiar dacă băiatul o liniștea mereu: ‘Mamă, noi suntem studenți și, în prima linie, unde e mai strașnic, nu o să ne trimită. O să ne trimită în a treia sau a patra linie, dacă chiar și se începe ceva. Nu te teme’.
Pe 24 februarie, la cinci dimineața, când știrile au început să anunțe că rușii au atacat Ucraina, Olena nu dormea. De obicei se culcă devreme, iar dimineața se trezește pe la patru. Pornește televizorul și, cât gătește micul dejun și face gimnastică, mai aruncă un ochi la știri.
A încremenit. A podidit-o lacrimile și fiori de teamă i-au cuprins tot corpul. Emoțiile au copleșit-o atât de tare, încât își dădea seama doar de faptul că era total dezorientată. Cu greu s-a adunat un pic. „Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o trezesc pe fiică-mea: Război!”
În tot haosul acela, i-a venit în minte să-și pregătească geanta de urgență. „Puneam acolo medicamente, lanternă, câteva haine, apă.” După ce a pregătit geanta, și-a cuprins fiica și a rugat-o ca, la cel mai mic zgomot, să fugă în subsol, pentru că ea trebuie să plece la lucru. Fiică-sa a privit-o speriată și confuză: ‘De ce, mamă?’.
Nu a știut ce să-i răspundă. În capul ei, gândurile erau numai la Andriy, care nu-i răspundea la apeluri.
Abia spre seară a primit de la el un mesaj, anunțând-o că nu e în Odessa și să nu-și facă griji. „Deseori îmi spune asta”, explică femeia emoționată. „Poate și mă protejează, ca să nu mă sperie, ca să nu mă îmbolnăvesc de scârbă.”
Ea l-a rugat un singur lucru: să-i scrie sau s-o sune în fiecare zi, ca să știe că e în viață. A mai încercat ea să afle unde exact a fost dislocat și ce mai face, dar Andriy a avertizat-o scurt: „nu are dreptul să spună”. Din această cauză, detaliile le află întotdeauna cu întârziere. „Se străduie să ascundă multe de mine.”
Post-factum a aflat că fiul ei s-a înrolat benevol în armata ucraineană, deși, fără tată, crescut doar de mamă, ar fi putut să-și continue studiile. „Credeam la început că l-au impus, dar el, ulterior, a recunoscut că singur a ales asta.”
Tot peste un timp oarecare, Andriy i-a mărturisit că a fost dislocat în regiunea Mykolaiv încă de pe 22 februarie, cu două zile de la declanșarea invaziei ruse. „Ei deja știau că ceva concret o să fie”, constată acum Olena.
Ulterior, i-a comunicat totuși, prin mesaje codificate, și locația exactă. ‘Mama, eu am să scriu o sărbătoare, iar tu ai să înțelegi unde mă aflu’, i-a explicat el, după care i-a indicat o dată din calendar. Ea a identificat sărbătoarea religioasă care are loc în acea zi și, pornind de denumirea sărbătorii, a găsit pe hartă toate localitățile posibile, oprindu-se, într-un final, la una din regiunea vecină Mykolaiv, care se află pe malul mării. „Am înțeles că se află acolo, pentru că e în armata marină”, explică ea logica după care s-a condus.
În felul acesta a identificat trei localități pe unde s-a perindat fiul său, toate în Mykolaiv. Deși regiunea a început să fie bombardată intens încă din primele zile ale invaziei rusești în Ucraina, Olena era conștientă că epicentrul bătăliilor era mult mai departe de locul în care se afla Andriy. Însă acest lucru nu o liniștea prea mult. Dacă ar fi putut, s-ar fi dus cu el pe front, ca să-i fie alături, „dar pe mine nu mă iau, din păcate”, constată ea amar, încleștându-și maxilarele.
.
***
Olena nu știe dacă fiul ei a omorât pe cineva, „dar de împușcat – a împușcat”. Când poate, Andriy îi povestește mici frânturi din viața sa de soldat și întotdeauna are grijă s-o liniștească, precum că, acolo unde se află el, încă nu-i război, în adevăratul sens al cuvântului.
Cu toate reticența femeii față de asigurările fiului, indirect s-a convins și ea de acest lucru după o conversație nocturnă, în care el i-a povestit, vesel, cum a fost pedepsit pentru că a mers într-o misiune fără să fie echipat adecvat.
„Nu și-a luat casca și vesta antiglonț. Sunt grele. Și, ca să nu care mitraliera, care tot e grea, a înlocuit-o cu un pistol-mitralieră. Pentru asta, l-au pus să-și facă o armă din lemn – a luat o buturugă groasă de copac și i-a pus altă cracă din lemn, ca un nas și, astfel, a creat o ‘armă’ mare – și l-au obligat să o ia cu el oriunde se duce, pe parcursul unei zile”, redă ea pățaniile lui Andriy.
Altădată, i-a povestit cum și-a făcut prieteni acolo, în tranșee – ‘Suntem o familie mare, mamă’ – iar o discuție dintre ei a marcat-o profunda pe Olena.
„Într-un moment de liniște, [Andriy] stătea cu cei doi prieteni și tăifăsuiau. Fiecare povestea ce și-ar dori să facă, după ce se termină războiul. Andriy a zis că ar vrea la mare și să vină acasă. Unul dintre ei a zis că nu mai are casă, căci au ras-o cu rachetele. ‘-De unde ești?’ ‘- Din Melitopol’. Celălalt a spus: ‘-Dar eu nu mai am nici oraș’. ‘- Tu de unde ești?’ ‘- Volnovakha, Donețk’.”
După ce i-a redat mamei conversația cu camarazii săi, Andriy a întrebat-o dacă poate să vină cu ei acasă, în vizită. „Desigur!”, i-a replicat Olena, înduioșată.
Își scriu în fiecare zi sau chiar se sună, dacă Andriy are timp, Olena fiind mereu pe fir. Cel mai groaznic pentru ea e când fiul nu dă de știre câteva zile. În tot acest timp, practic nu doarme și privește încontinuu știrile. A avut cazuri în care Andriy a avut telefonul deconectat și câte cinci zile. „Abonatul se află în afara ariei…”, o tot anunța robotul, la tentativele ei repetate de a-l suna. Atunci simțea că înnebunește. „Eu nici nu știu cum am trecut peste toate astea”, nedumerește ea acum.
Crede că rugăciunile au ajutat-o să supraviețuiască. Se roagă în fiecare zi la Maica Domnului și la Arhanghelul Mihail, protectorul militarilor. „Rugăciunea de mamă e cea mai puternică rugăciune. Cer pentru copiii mei, în primul rând, sănătate și să vină băiatul meu acasă viu. Scurt. Multe cuvinte nu-mi trebuie, iar asta funcționează și ajută. Cea mai mare fericire e când [Andriy] răspunde și-mi spune: ‘Totul e bine, mamă’,” se confesează Olena, cu ochii în lacrimi.
Ea, la rândul ei, îl încurajează și-i aduce aminte: „Tăticul, undeva în ceruri, se roagă pentru tine. Dacă ar fi fost viu, ar fi fost alături de el și l-ar fi susținut, dar așa, sunt numai eu și e greu”. Iar la final, știindu-l vesel și șotios din fire, îl probozește drăgăstos: „Să fii deștept! Păzește-te, pentru mama”.
.
***
Telefonul sună. Răspunde scurt și închide. Apoi sună din nou, dar o altă melodie. Olena zâmbește înainte de a privi telefonul. Știe că e fiică-sa.
La începutul invaziei, nu putea dormi de frică. Așa că se abonase la mai multe canale de știri pe Telegram și stătea cu ochii în telefon la fiecare notificare. „Puteau să vină și câte 10 pe minut”, își amintește ea. Mai târziu, când spiritele s-au mai calmat, voia să mai facă pauză de la ele, lăsându-le pentru mai târziu, și primul imbold a fost să pună telefonul pe silențios, când un gând a străfulgerat-o: „Dacă sună Andriy sau îmi trimite mesaje și nu aud?”.
Așa i-a venit o idee. Ca să nu mai stea cu frica în sân că ar putea să piardă apelul de la feciorul său, a trecut contactele de bază pe diferite melodii, toate cu tentă patriotică.
Pentru Andriy a ales Їхали Козаки (Mergeau cazacii – din ucr.).
Pentru fiică – Українська Лють (Furia ucraineană – din ucr.), un cover al celebrei Bella Ciao.
Pentru apropiați – Не твоя війна (Nu e războiul tău – din ucr.).
Pentru restul apelurilor – Ой у лузі червона калина (Oh, în luncă, călinul roșu – din ucr.).
„Aceste cântece îmi susțin moralul”, explică ea alegerea. „Eu sunt patriotă. Eu îmi iubesc țara. Ce fac ai noștri, mă umple de mândrie. Și când vezi cum toată lumea ne aplaudă, cum toți se ridică în picioare, când președintele nostru vorbește…”
Colegele sale de lucru deja au învățat și ele să facă diferența între melodii. Dacă ea e ieșită din oficiu, iar telefonul începe să câte Їхали Козаки, atunci o strigă în grabă: ‘Olena, Andriy sună!’.
Deși în zona lor e încă liniște, Olena se teme totuși de o eventuală venire a armatei ruse. „Nu dă Doamne”, se grăbește ea să adauge. Temerea vine pe fundalul acuzațiilor repetate de viol în adresa militarilor ruși. „Va trebui undeva să-mi ascund fiica de 17 ani. Andriy m-a rugat, că el se va simți bine, dacă ne va ști în siguranță”, continuă ea.
Pe lângă fiică, Olena deja a avut grijă să ascundă uniforma de iarnă a lui Andriy, pe care băiatul i-a trimis-o acasă direct de pe front. „Mirosea a ulei și a motorină. Am spălat-o de câteva ori, dar așa și nu ieșea din ea mirosul de război. După ce s-a uscat, am ascuns-o, pentru că rușii caută haine militare, ca dovadă”, explică ea.
Găsește în telefon o poză și ne-o arată – un braț pe care e tatuat Fortis Fortuna adiuvat, adică Norocul îi favorizează pe cei curajoși. Zice că e al lui Andriy. Și-l făcuse de câteva zile, imediat ce a revenit în Odessa, la studii. În Mykolaiv au fost aduși militari noi, iar pe studenți i-au trimis să recupereze lecțiile pierdute și să dea examenele, explică ea.
Noutatea a bucurat-o nespus. De patru luni visa la clipa în care o să-l cuprindă strâns la piept și o să-i mulțumească Domnului „că e viu”. Însă bucuria nu a durat, pentru că studenții au fost preîntâmpinați să nu aștepte nicio vacanță, până nu se termină războiul. Totuși Andriy i-a promis că, mort-copt, chiar a doua zi va trage o fugă până acasă.
„Eu sunt mândră că feciorul meu se află acolo unde se află. El ar fi putut face o altă alegere și să nu plece pe front, dar a ales benevol. La început, retrăiam bolnăvicios, dar pe urmă am conștientizat că el e militar și a procedat corect”, replică Olena cu ochii în lacrimi.
Emoționată, își ia poșeta și pornește spre casă. Speră să reușească să pregătească toate mâncărurile preferate de Andriy înainte de sosirea lui: bătute, salată Olivie, salată de crabi, pârjoale.
A doua zi dimineață, telefonul Olenei începe să cânte Їхали Козаки.
– Alo, Andriy! Unde ești? Când ajungi, scumpule?
– Mamă, eu nu mai ajung azi acasă… Poate săptămâna viitoare. Nu știu…
Ochii Olenei joacă în lacrimi, buzele îi tremură. Lasă telefonul și-și îngroapă fața în palmele ridate.
* din motive de securitate, numele a fost schimbat
Foto – Polina Cupcea
Editare- Nicolae Cușchevici